Limits of post-cassation retrial: mandamus contractual liability for utility delays and compliance with binding cassation directives

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 7 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. B. S.A., S.C. C., S.C. D. S.R.L. şi S.C. Antrepriză Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o pronunţa, pârâtele să răspundă, în solidar, pentru neexecutarea utilităţilor la imobilul reclamantei din cartierul Henri Coandă şi să acorde reclamantei:

1. despăgubiri pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executorul judecătoresc SCPEJ E. şi recepţionate de entităţi în luna martie 2011, în care imobilul nu a putut fi utilizat, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea folosirii acestuia cauzată de nerealizarea utilităţilor în ansamblul Henri Coandă. Reclamanta a estimat cuantumul acestor pretenţii la suma de 133.000 euro, adică echivalentul a 558.600 RON;

2. despăgubiri pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare;

3. acordarea unei despăgubiri pentru investiţiile pe care le-a realizat cu asigurarea diferitelor utilităţi în ansamblul de locuinţe - îmbunătăţirea drumurilor, reţele electrice, apă etc. -, cu scopul ameliorării lipsurilor datorate neexecutării obligaţiilor de către entităţi;

4. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 7201 din C. proc. civ., art. 5, art. 969, art. 970, art. 977, art. 998 - 999, art. 1073, art. 1079, 1081 - 1086, art. 1532 şi urm. din C. civ. de la 1864, art. 238 şi urm. din Legea nr. 31/1990, Legea nr. 152/1998, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 350/2001, Codul comercial.

La data de 29 august 2013 reclamanta a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor-interese începând cu data de 20 martie 2008 şi până în prezent, în cuantum total de 391.169,51 euro, reprezentând echivalentul a 196,96 euro/zi de întârziere, în situaţia în care instanţa de judecată va reţine răspunderea civilă contractuală a pârâţilor, acesta fiind temeiul juridic subsidiar invocat de către reclamantă.

Reclamanta a precizat că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe răspunde în temeiul convenţiei nr. 1909/2004 prin care s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, a contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0413/18.05.2004 şi a contractului de antrepriză generală încheiat cu antreprenorul general şi în baza Legii nr. 152/1998.

Prin sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile formulate prin cererea introductivă prin care s-a solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile contractuale, contravaloarea dreptului de folosinţă pentru perioada 20.03.2008 - 06.07.2008; s-a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile formulate prin cererea modificatoare prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 20.03.2008 - 28.08.2010; s-a respins, în rest, excepţia prescripţiei ca neîntemeiată; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosinţă; totodată, s-a respins ca fiind prescrisă cererea de obligare a celorlalţi pârâţi, respectiv Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. B. S.A., S.C. C. S.A., S.C. D. S.R.L. şi S.C. Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A., la plata despăgubirii constând în contravaloarea dreptului de folosinţă pentru perioada 20.03.2008 - 06.06.2008; s-a respins, ca prescrisă, cererea de obligare a celorlalţi pârâţi la plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 20.03.2008 - 28.08.2010.

Prin aceeaşi sentinţă s-a admis, în parte, cererea modificatoare formulată de reclamanta A. prin care a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere şi obligarea pârâtei S.C. Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi, calculate prin raportare la echivalentul în RON a sumei de 131.309 euro, pentru perioada 29.06.2010 - 29.06.2013; s-au respins, în rest, pretenţiile reclamantei ca neîntemeiate şi cererile de chemare în garanţie formulate de Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca rămase fără obiect; pârâta S.C. Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. a fost obligată la plata sumei de 7.254,91 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin încheierea din 4 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale, în sensul că perioada pentru care S.C. Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere este 29.08.2010 - 29.08.2013, iar penalităţile de întârziere acordate vor fi calculate prin echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 131.309 euro, reţinându-se, totodată, că prenumele corect al reclamantei este A..

În motivarea sentinţei civile nr. 1471 din 26 martie 2015 tribunalul a reţinut că acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la 7 iulie 2011, dată ce se află în afara termenului de prescripţie, calculat potrivit art. 7 alin. (3) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, pentru pretenţiile formulate prin cererea introductivă referitoare la obligarea pârâţilor la plata contravalorii dreptului de folosinţă pentru perioada 20.03.2008 - 06.07.2008.

Referitor la capătul de cerere formulat ulterior admiterii excepţiei nulităţii actelor de procedură efectuate în cauză, instanţa a constatat că cererea modificatoare a fost formulată la data de 29 august 2013, astfel încât la data sesizării instanţei termenul de prescripţie pentru penalităţile de întârziere solicitate pentru perioada 20.03.2008 - 28.08.2010 era împlinit.

În continuare, tribunalul a reţinut că reclamanta a iniţiat demersul procesual, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului produs prin lipsirea sa de folosinţa imobilului pe care pârâţii s-au obligat să-l construiască în beneficiul său.

Totodată, s-a constatat că prin precizarea adusă cererii, reclamanta a subliniat că înţelege să-şi întemeieze acţiunea pe răspunderea civilă delictuală şi, în subsidiar, pe răspunderea civilă contractuală.

Prima instanţă a reţinut că, pentru valorificarea drepturilor sale, reclamanta a invocat răspunderea delictuală reglementată de dispoziţiile art. 998 şi art. 999 din C. civ. de la 1864, raportat la faptul că opţiunea sau exercitarea concomitentă sau succesivă a celor două forme de răspundere, contractuală şi delictuală, nu este permisă.

S-a constatat că între părţile implicate în realizarea proiectului imobiliar şi beneficiar a fost încheiat un lanţ eterogen de contracte, astfel că acţiunea reclamantei contra antreprenorului general, mandatarului şi a celorlalte instituţii cu atribuţii în realizarea construcţiei şi viabilizarea terenului, este contractuală.

Totodată, s-a reţinut că răspunderea contractuală continuă să subziste chiar atunci când cauzele neexecutării unei obligaţii se completează cu fapta altor persoane, deoarece, în realitate, în raport cu numeroasele acte juridice încheiate între părţi, există legături convenţionale care conturează naşterea unor drepturi şi obligaţii reciproce, respectiv obligaţii faţă de reclamantă.

Faţă de concluziile raportului de expertiză, coroborate cu celelalte mijloace de probă, înscrisuri şi interogatorii, tribunalul a reţinut că pârâtele nu şi-au executat obligaţiile asumate prin convenţiile încheiate între ele sau cu reclamanta, pentru ca astfel să permită finalizarea şi predarea locuinţei la termenul prevăzut în contractul de construire, respectiv 20 martie 2008.

Prima instanţă a găsit neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâţilor la plata beneficiului nerealizat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor contractuale şi privării sale de dreptul de folosinţă asupra construcţiei achiziţionate, constând în contravaloarea chiriei ce ar fi putut fi obţinută începând cu data de 7 iulie 2008.

Având în vedere că prin dispoziţiile art. 10 din contractul de construire a fost stipulată o clauză penală, în sensul art. 1067 şi 1069 din C. civ., în temeiul căreia nepredarea locuinţei la termenul convenit atrage obligaţia antreprenorului de a plăti beneficiarului penalităţi de 0,15 % pe zi din valoarea contractului, până la predarea efectivă a locuinţei, tribunalul a constatat că este incidentă răspunderea pârâtei S.C. ACM 4 Bucureşti S.A. pentru întârzierea în executarea lucrărilor, întrucât contractul de construire în cuprinsul căruia a fost inserată clauza penală a fost încheiat doar cu pârâta ACM 4 Bucureşti S.A. Prin urmare, în temeiul art. 973 din C. civ., prima instanţă a constatat că este neîntemeiată solicitarea reclamantei de obligare a celorlalţi pârâţi chemaţi în judecată şi care sunt terţi faţă de acest contract, la plata penalităţilor de întârziere prevăzute la art. 10 din contractul nr. x/21.06 2004.

De asemenea, s-a reţinut că nici pârâta ANL nu trebuie obligată la plata penalităţilor de întârziere, deoarece în contractul de mandat încheiat între reclamantă şi această instituţie publică, în data de 18 mai 2004, nu s-a stipulat nicio clauză penală care să poată opera în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale.

Prin urmare, s-a apreciat că nu există nicio clauză contractuală cuprinsă în contractul de mandat în baza căreia, în caz de nerespectare a termenului de predare, mandantul să poată obliga Agenţia Nanţională pentru Locuinţe la plata unor penalităţi de întârziere, atare dispoziţii fiind însă stipulate în mod expres doar în contractul de construire, la care mandatara ANL nu este parte.

În plus, s-a reţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada existenţei unei clauze de solidaritate în cuprinsul actelor juridice perfectate.

Împotriva acestei soluţii au formulat apel reclamanta A. şi pârâtele D. S.R.L., C. S.A. şi ACM 4 Bucureşti S.A.

Prin decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de S.C. Antrepriza de Constructii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. şi s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtele S.C. C. S.A., S.C. D. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1471/26.03.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar ajutorul public încuviinţat apelantei-reclamante a rămas în sarcina statului.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-au solicitat despăgubiri, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, în temeiul răspunderii civile delictuale şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile contractuale, iar prin cererea modificatoare s-a solicitat acordarea despăgubirilor în temeiul răspunderii civile contractuale, respectiv penalităţi, conform dispoziţiilor art. 10 ale contractului de construire autentificat sub nr. x/21.07.2004 de către BNP F..

Cu privire la penalităţile contractuale, s-a constatat că la plata acestora nu pot fi obligaţi intimaţii care nu au semnat contractul de construire.

Instanţa de apel a reţinut că nu există nicio prevedere contractuală care să prevadă expres o răspundere solidară a intimaţilor şi a constructorului faţă de beneficiarul construcţiei. Astfel, s-a apreciat că simplul fapt al existenţei unui rol important în mecanismul respectiv pentru Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi pentru restul intimaţilor nu determină prin el însuşi solidaritatea intimaţilor.

S-a mai constatat că acţiunea reclamantei nu a vizat de fapt alăturarea a două răspunderi distincte, separate, respectiv una a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi a restului intimaţilor, iar cealaltă a constructorului. Această concluzie a rezultat din faptul că reclamanta a pretins de la început existenţa unei solidarităţi între intimaţi cu motivarea că pârâtele împreună sunt vinovate de întârzierea predării imobilului fără utilităţi.

Instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu are relevanţă dacă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a respectat sau nu obligaţiile ce îi reveneau ca mandatar al reclamantei şi nici împrejurarea dacă ceilalţi intimaţi şi-au respectat obligaţiile ce rezultau din contractul nr. x/06.05.2004, deoarece clauza penală invocată de reclamantă, respectiv art. 10 din contractul de construire, a fost asumată doar de constructor.

Totodată, instanţa de apel a stabilit că în cadrul litigiului pendinte nu se pretinde vreun prejudiciu de sine stătător imputabil doar pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, diferit de nerespectarea termenului, ci se invocă doar coparticiparea ANL la producerea aceluiaşi prejudiciu, împrejurare care duce la concluzia că este irelevantă nerespectarea de către pârâta ANL a obligaţiilor de mandatar, prevăzute la art. 14 din contractul de mandat, inclusiv cea care ar deriva din neexercitarea de către ANL a dreptului de la art. 64 din contractul de antrepriză generală.

Prin urmare, s-a reţinut că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu poate fi ţinută să execute o clauză penală prevăzută într-un alt contract ca sancţiune impusă pentru o altă persoană, adică pentru constructor, chiar dacă s-ar reţine că această parte nu a respectat obligaţiile ce îi reveneau în baza contractului de mandat.

De asemenea, s-a constatat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu poate avea poziţia contractuală a constructorului, raportat la clauza penală evocată, pentru că nu şi-a asumat obligaţia de construire şi nici obligaţia de plată a penalităţilor pentru nerespectarea termenelor de construire, iar art. 64 din contractul de antrepriză generală reprezintă împuternicirea dată mandatarului de a pune în aplicare art. 10 din contractul de construire.

La data de 18 iulie 2016, respectiv 20 iulie 2016, reclamanta A. şi pârâtele S.C. D. S.R.L. şi G. S.A. (fostă C. SA) au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recursul recurentei-reclamante A. a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ. susţinându-se în esenţă că prin decizia recurată instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 998-999 C. civ. şi respectiv ale art. 1073-1090 C. civ.

Recurenta-reclamantă a învederat că acţiunea sa a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, conform art. 998-999 C. civ., iar în subsidiar pe răspunderea civilă contractuală, aceste două forme de răspundere fiind invocate în mod alternativ, respectiv, în principal răspunderea civilă delictuală şi doar în subsidiar răspunderea civilă contractuală, pentru situaţia în care se va respinge primul capăt al cererii.

La termenul de judecată din 4 iunie 2019, recurenta-reclamantă a precizat că nu mai susţine motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ., respectiv nu mai solicită atragerea răspunderii civile delictuale pentru perioada 29.08.2010 - 29.08.2013 deoarece a fost înscrisă la masa credală a societăţii Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti. Ulterior datei de 30.08.2013 şi până la predarea la cheie a locuinţei cu toate utilităţile, recurenta a solicitat atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, aceste critici fiind întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Cu privire la legalitatea deciziei recurate din perspectiva antrenării răspunderii contractuale, recurenta-reclamantă a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1073-1090 C. civ.. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta-reclamantă a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, fiind detaliate în recurs fiecare dintre condiţiile răspunderii contractuale, reluându-se în acest sens starea de fapt şi fiind detaliat mecanismul contractual şi contractele încheiate între părţi, respectiv natura juridică a contractului de mandat, contractul de antrepriză generală.

S-a arătat că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe este deopotrivă investitor, antreprenor şi mandatar general, iar contractul de mandat este anterior contractului de construire încheiat cu antreprenorul general.

Prin contractul de mandat reclamanta a împuternicit ANL să o reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamantei deschise la H. în vederea recuperării cheltuielilor avansate de ANL pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

Potrivit contractului de antrepriză generală, ANL putea emite ordinul de începere a lucrărilor, avea dreptul de a păstra şi gestiona garanţia pentru bună execuţie a lucrărilor şi putea încasa penalităţile de întârziere de 0,15%/zi din valoarea contractului.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că art. 14 din contractul de mandat prevedea că părţile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale.

Sub acest aspect, s-a învederat că în cadrul obligaţiei de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor, pârâta ANL a fost lipsită de diligenţă, întrucât aceasta era îndreptăţită să pretindă în numele beneficiarului, potrivit art. 64 din contractului de antrepriză generală penalităţi de la constructor în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate.

S-a susţinut că această sumă de bani nu putea fi cerută direct de beneficiar deoarece, prin complexul contractual creat, beneficiarul putea doar să se adreseze Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe cu privire la neregularităţile ivite pe parcursul derulării contractelor, iar pârâta ANL avea obligaţia de a lua măsurile ce se impuneau faţă de antreprenorul general. Prin urmare, penalităţile de întârziere se încasau de către ANL pentru beneficiari, deoarece ANL gestiona garanţia de bună execuţie, având responsabilitatea rezilierii contractului de antrepriză generală.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a subliniat că, potrivit art. 14 din contractul de mandat, pârâta ANL este răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale, astfel cum dispun prevederile art. 1540 alin. (1) C. civ.

Recurenta-reclamantă a arătat că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu şi-a executat mandatul cu diligenţa unui bun administrator, ceea ce a determinat prejudicierea sa prin întârzierea finalizării lucrărilor de construire, fiind astfel răspunzătoare pentru daunele-interese cuvenite reclamantei, potrivit contractului de mandat.

În consecinţă, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea parţială a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru a analiza răspunderea civilă contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, astfel cum s-a solicitat prin completarea la acţiune.

Prin recursul formulat, pârâtele S.C. D. S.R.L. şi G. S.A. (fostă C. S.A.) au solicitat admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, cu consecinţa modificării deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin cererea formulată şi înregistrată la data 15 februarie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, intimata-pârâtă S.C. Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. - prin consorţiul de administratori judiciari format din I. şi J.. a solicitat instanţei să dispună suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că prin încheierea din 4 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A.

Prin încheierea din 6 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus suspendarea judecării recursurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâţii S.C. D. S.R.L. şi G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

La data de 6 martie 2019, Antrepriză Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. a formulat cerere de încetare a acţiunii judiciare.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus încetarea recursurilor faţă de Antrepriză Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A., în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de renunţare la judecarea cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, B. S.A., S.C. D. S.R.L. şi G. S.A., depunând în acest sens la dosar declaraţie autentificată prin încheierea nr. 1035 din 30 mai 2019 de către BNP K..

Prin decizia nr. 1208 din 6 iunie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a fost casată în parte şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, corespunzător pretenţiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 şi până la zi; s-a luat act de renunţarea reclamantei A. la judecarea cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, B. S.A., S.C. D. S.R.L. şi G. S.A. şi, în consecinţă:

S-a anulat în parte decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în limitele renunţării la judecată.

S-a menţinut dispoziţia din sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanţie formulate de Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.

Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins recursul declarat de pârâtele S.C. D. S.R.L. şi G. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva aceleiaşi decizii; recurenta-reclamantă A. a fost obligată să achite intimatului-pârât Oraşul Voluntari prin Primar suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Având în vedere precizările recurentei-reclamante formulate la termenul din 4 iunie 2019, Înalta Curte a reţinut, cu titlu preliminar, că motivele de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

S-a constatat că prima instanţă a fost învestită la data de 7 iulie 2011 cu o cerere de chemare în judecată prin care reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. B. S.A., S.C. C., S.C. D. S.R.L. şi S.C. Antrepriză Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A., în solidar, la plata despăgubirilor, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea folosirii imobilului.

La data de 29 august 2013 reclamanta a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat, în subsidiar, obligarea pârâtelor în solidar la plata daunelor-interese din data de 20 martie 2008 şi până în prezent, în cuantum total de 391.169,51 euro, în situaţia în care instanţa de judecată va reţine răspunderea civilă contractuală a pârâtelor, acesta fiind temeiul juridic subsidiar invocat de către reclamantă.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, între ANL şi diferite autorităţi publice s-a încheiat convenţia MM nr. 1909 din 6 mai 2004, cu scopul participării împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă aflat pe teritoriul Municipiului Bucureşti şi al comunei Voluntari pentru edificarea utilităţilor necesare: apă, canalizare, comunicaţii, energie electrică, reţele de gaze, drumuri de acces, iluminat public, dotări urbane etc.

S-a mai reţinut că pârâta ANL avea obligaţia de a organiza şi asigura realizarea investiţiei privind edificarea tuturor utilităţilor necesare, fiind în acest sens conducătorul lucrărilor din ansamblul Henri Coandă, potrivit art. 4 din Convenţia nr. 1909. Totodată, ANL avea obligaţia de a efectua toate demersurile necesare, la forurile abilitate, în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor, conform art. 19 din contractul de antrepriză generală.

Din convenţiile menţionate şi în care pârâta ANL figurează ca parte, rezultă obligaţia acesteia de a asigura realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "locuinţe pentru tineri".

Totodată, prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe s-a stabilit la art. 1 "(1) Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat ANL, sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului.

(2) ANL este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară".

Potrivit art. 14 din Hotărârea nr. 620 din 27 iunie 2001 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, "(1) Conducerea ANL se realizează prin Consiliul de administraţie ca organ executiv şi prin Consiliul naţional de coordonare al ANL ca organ consultativ", iar (2) "Consiliul naţional de coordonare al ANL este organ consultativ, "compus din 17 membri, desemnaţi potrivit legii şi numiţi prin hotărâre a Guvernului"; conform art. 15 "(1) Consiliul naţional de coordonare al ANL se reuneşte cel puţin o dată pe trimestru şi ori de câte ori este necesar, la convocarea preşedintelui acestuia, şi îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentului propriu de organizare şi funcţionare aprobat de acesta", iar "(2) La cererea preşedintelui sau cel puţin a unei treimi din numărul membrilor săi ori la solicitarea motivată a Consiliului de administraţie al ANL. Consiliul naţional de coordonare al ANL se poate întruni în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar".

În temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanta la data de 18 mai 2004, ANL a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe formată din 5 camere de locuit şi dependinţe, având o suprafaţă construită desfăşurată de 356,67 m.p. şi teren aferent locuinţei de 400 m.p. în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite. Prin dispoziţiile art. 14, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din contract.

Prin urmare, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. şi ale art. 381 Codul comercial.

În recurs, recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva neanalizării răspunderii civile contractuale a ANL, în conformitate cu art. 14 din contractul de mandat şi a art. 64 din contractul de antrepriză generală, recurenta susţinând că este vorba de o răspundere proprie a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe derivată din aceste articole.

Înalta Curte a constatat că prin completarea acţiunii depusă de reclamantă la tribunal, la data de 29 august 2013, se solicită, în subsidiar, răspunderea civilă contractuală a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul convenţiei nr. 1909/2004, prin care s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, contractului de mandat încheiat cu beneficiarii nr. HC-0413/18.05.2004, contractului de antrepriză generală încheiat cu antreprenorul general şi în baza Legii nr. 152/1998.

Astfel, recurenta-reclamantă a solicitat, în subsidiar, antrenarea răspunderii civile contractuale, învederându-se că Agenţia Naţională pentru Locuinţe răspunde în temeiul art. 14 din contractul de mandat şi a art. 64 din contractul de antrepriză generală, subliniindu-se că pârâta ANL are o răspundere proprie derivată din aceste articole.

De altfel, şi în cadrul motivelor de apel, recurenta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe în privinţa modului de soluţionare a capătului de cerere referitor la plata daunelor-interese de către pârâta ANL, solicitate în temeiul art. 14 din contractul de mandat.

Înalta Curte a constatat că este fondată această critică a recurentei-reclamante, având în vedere că prin completarea la acţiune depusă la tribunal la data de 29 august 2013, reclamanta a indicat exact care sunt motivele pentru care apreciază că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe este răspunzătoare pentru prejudiciul creat, critica fiind reiterată şi în apel. Astfel, s-a invocat că, potrivit art. 14 din contractul de mandat, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este răspunzătoare pentru daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale.

În cadrul obligaţiei de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor, pârâta ANL era îndreptăţită să pretindă în numele beneficiarului, potrivit art. 64 din contractului de antrepriză generală, penalităţi de la constructor în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate.

De asemenea, prin criticile formulate în apel reclamanta a invocat nelegalitatea sentinţei din perspectiva analizării răspunderii contractuale a pârâtei ANL în conformitate cu obligaţiile asumate prin contractul de mandat.

Instanţa supremă a ajuns la concluzia că se impune analizarea, în rejudecare, a condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei ANL cu privire la calificarea contractului de mandat şi obligaţiile mandatarului care decurg din acesta.

În analizarea condiţiilor răspunderii contractuale se va stabili în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, obligaţiile ce reveneau părţilor, acţiunile sau inacţiunile imputate în concret pârâtei ANL, dacă pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual.

De asemenea, se va stabili dacă ANL este în culpă în raport cu obligaţiile asumate prin Convenţia MM nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), în sensul de a asigura realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "locuinţe pentru tineri, destinate închirierii", de cele derivând din contractul de mandat, referitoare la obligaţia de a urmări finalizarea imobilului reclamantei, precum şi din contractul de antrepriză generală încheiat de ANL cu constructorul, conform căruia părţile vor efectua demersurile necesare la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor.

Dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi, introdusă prin art. I pct. 38 din H.G. nr. 592/2006, cât şi convenţia încheiată între toate instituţiile implicate (Convenţia nr. MM 1909 din 6 mai 2004) i-au conferit pârâtei ANL prerogative clare în vederea atingerii scopului final - realizarea ansamblului de locuinţe. Instanţa de rejudecare va determina, în raport cu aceste dispoziţii legale şi contractuale dacă ANL a rămas sau nu în pasivitate, dacă a încălcat sau nu principiul bunei-administrări, ori a vătămat, prin conduita sa, dreptul reclamantei de a se bucura de toate prerogativele pe care i le conferă dreptul de proprietate asupra locuinţei.

În ceea ce priveşte prejudiciul, potrivit contractului de mandat "părţile sunt obligate să respecte clauzele prezentului contract, fiind răspunzătoare de daune-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora".

Reclamanta a evaluat prejudiciul la valoarea despăgubirilor, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosinţă a imobilului, prin raportare la clauza penală stipulată la art. 64 alin. (1) şi (2) din contractul de antrepriză, conform căruia:

"(1) Dacă terminarea obiectivului este întârziată din vina Antreprenorului General peste data convenită prin graficul de realizare, acesta va plăti ANL - pentru beneficiarii locuinţelor, penalizări în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere, din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate prin contract.

(2) Penalizarea devine operantă în momentul în care partea în culpă a intrat în întârziere".

Prin urmare, în baza contractului de mandat recurenta a solicitat daune-interese sub forma despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligaţiilor izvorând din contract, iar doar ca modalitate de cuantificare a acestora s-au invocat prevederile contractului de antrepriză.

Evaluarea prejudiciului încercat de reclamantă, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu se vor realiza, de asemenea, de instanţă în rejudecare, în cadrul stabilirii şi a celorlalte elemente ale răspunderii civile contractuale, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile şi concludente.

În rezumat, Înalta Curte, prin cele mai sus reţinute, a răspuns criticilor recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitoare la calitatea de mandatar al ANL, condiţiile răspunderii contractuale a acesteia corespunzător pretenţiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 şi până la zi, astfel cum rezultă din art. 14 din contractul de mandat, raportat la interpretarea art. 64 din contractul de antrepriză şi cuantificarea prejudiciului, prin considerente comune, găsindu-le fondate, stabilind, în esenţă, că mandatarul este cel care răspunde faţă de mandant pentru modul în care a executat mandatul primit.

Pornind de la această dezlegare, Înalta Curte a reţinut că se va analiza, în rejudecare, cererea în pretenţii băneşti îndreptată împotriva pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe corespunzător efectuării cercetării judecătoreşti, potrivit îndrumărilor din decizia de casare, prin stabilirea corectă a stării de fapt şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtele S.C. D. S.R.L. şi G. S.A. (fostă C. S.A.) împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, văzând şi poziţia procesuală a acestor părţi în sensul că au solicitat a se lua act de renunţarea la judecată formulată de recurenta-reclamantă, arătând că, în aceste condiţii, recursul este lipsit de interes şi rezervându-şi dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul formulat de aceste pârâte.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2011*, la data de 23.08.2019.

Prin decizia civilă nr. 1627 din 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2011, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1471//26.03.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe; sentinţa atacată a fost schimbată, în parte, în sensul că s-a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiect plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere; pârâta ANL a fost obligată să plătească reclamantei suma de 196,96 Euro, în echivalent RON la data plăţii pentru fiecare zi de întârziere, pentru perioada 29.08.2010-29.08.2013; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

În argumentarea soluţiei pronunţate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut următoarele:

Obligaţia asumată de ANL prin contractul încheiat cu reclamanta constă în asigurarea finalizării imobilului cu destinaţie de locuinţă (predarea la cheie), ceea ce presupunea atât realizarea lucrărilor de construire a apartamentului, cât şi realizarea reţelei de utilităţi, în termenul stabilit.

În ceea ce priveşte natura obligaţiilor asumate de ANL, fapta ilicită şi vinovăţia s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ si Fiscal, prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011, a stabilit irevocabil că ANL a rămas în pasivitate, deşi atât dispozitiile art. 5 din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, cât şi cele din Anexa 13 la Normele Metodologice de aplicare a legii, precum şi convenţia MM 1909 din 06.05.2004 i-au conferit prerogative clare în vederea atingerii scopului final: realizarea ansamblului de locuinţe.

S-a reţinut, de asemenea, că ANL a încălcat principiul bunei administrări şi a adoptat o conduită ce a vătămat dreptul reclamantei de a se bucura de toate prerogativele dreptului de proprietate.

Ulterior pronunţării, în jurisprudenţă s-a reţinut constant, în cercetarea unor cauze similare, că aspectele tranşate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5197/25.04.2013 cu privire la natura obligaţiei asumate de ANL sunt irevocabile, decizia pronunţată în contencios administrativ aplicandu-se faţă de toate imobilele nefinalizate cuprinse în programul guvernamental Henri Coanda, cu putere de lucru judecat.

Şi în litigiul de faţă, cele statuate prin decizia nr. 5197/25.04.2013 a instanţei supreme, produc efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în sensul că, faţă de prevederile art. 1200-1202 din C. civ. de la 1864 (aplicabil raporturilor juridice dintre părţi, având în vedere data încheierii contractelor), nu pot fi contrazise şi nici nu mai pot fi repuse în discuţie, în condiţiile în care situaţia de fapt este similară, imobilul nefiind finalizat.

Astfel, din probele administrate a rezultat că ANL nu şi-a îndeplinit obligaţia principală asumată prin contractul încheiat cu reclamanta, de a asigura finalizarea imobilului cu destinaţie de locuinţă (predarea la cheie), ceea ce presupunea atât realizarea lucrărilor de contruire a apartamentului, cât şi realizarea reţelei de utilităţi, în termenul stabilit, fiind dovedite fapta ilicită şi vinovăţia sub forma culpei.

Rezultă din înscrisurile depuse la dosar (adresele nr. x/24.04.2019 şi nr. x/22.05.2019, emise de Primăria Municipiului Bucureşti - Direcţia Generală Servicii Publice) că nici la data de 22 mai 2019, reţelele de utilităţi, iluminat public şi drumuri interioare în zona Băneasa, în care se situează şi lotul reclamantei nu erau finalizate, ceea ce înseamnă că locuinţa nu corespunde standardelor stabilite prin contractul de mandat şi nu poate fi utilizată în scopul pentru care s-a edificat.

Faţă de prevederile art. 13 din contractul de mandat, prin care s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, apărările intimatei ANL, în sensul că obligaţia de a edifica şi preda imobilul este stabilită numai prin contractul de construire, iar culpa pentru neexecutarea locuinţei revine exclusiv constructorului, au fost apreciate ca fiind nefondate.

Mandatarul este ţinut de îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 din C. civ. şi ale art. 381 din Codul comercial.

Nu au fost reţinute nici apărările prin care intimata-pârâtă a susţinut că a efectuat toate demersurile necesare către antreprenor şi furnizorii de utilităţi, având în vedere, pe de o parte, că acestea sunt ulterioare termenului stabilit în contractul de mandat pentru finalizarea locuinţei, iar pe de altă parte, lipsite de relevanţă din perspectiva analizei unei obligaţii de rezultat (neatingerea rezultatului preconizat constituie o prezumţie de vinovăţie a debitorului, care poate invoca în apărare numai imposibilitatea fortuită de executare, respectiv cazul fortuit sau forţa majoră).

Astfel, deşi în baza art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi anexa 13 la Normele Metodologice de aplicare a legii avea atribuţii de organizare şi gestionare a programului guvernamental, ANL nu a acţionat împotriva autorităţilor publice şi furnizorilor de utilităţi, într-un termen rezonabil care să asigure efectuarea lucrărilor în termenul stabilit prin contract sau măcar pentru a reduce pierderile, după cum nu a luat măsurile ce se impuneau faţă de constructor, cu toate că exista în contractul de antrepriză generală o clauză penală ce îi permitea pârâtei să solicite obligarea antreprenorului la plata penalităţilor de întârziere.

Legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu reiese din neatingerea rezultatului la care pârâta ANL s-a obligat prin contract, care a afectat prerogativele dreptului de proprietate al reclamantei.

În capătul de cerere subsidiar, supus analizei, reclamanta a evaluat prejudiciul în baza clauzei penale inserate în contractul de construire şi cel de antrepriză generală de 0,15% din valoarea contractului de construire, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 196,96 euro pe zi de întârziere începând din 20.03.2008 până la data completării cererii, respectiv 29.08.2013.

Potrivit art. 129 alin. (3) din C. proc. civ. de la 1865, cererea reclamantului fixează limitele judecăţii, instanţa fiind obligată să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii, iar potrivit art. 322 alin. (1) pct. 2 din acelaşi cod, instanţa nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede astfel, aşa încât Curtea a constatat că dispoziţiile deciziei de casare trebuie interpretate în limitele cererii de apel, pentru a asigura respectarea principiului disponibilităţii, urmând a se analiza dreptul reclamantei la despăgubiri în perioada stabilită prin apel.

Prin decizia de casare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat irevocabil că daunele-interese pentru lipsa de folosinţă se pot cuantifica prin raportare la penalităţile de întârziere stabilite în contractele încheiate între ANL şi constructor şi, respectiv entităţile prevăzute în convenţia MM nr. 1909 din 6 mai 2004.

Astfel, s-a reţinut că potrivit art. 14 din contractul de mandat părţile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale.

Având în vedere că prin contractul de antrepriză generală şi cel de construire se stabilea o clauză penală de 0,15% din valoarea contractului şi că cele două convenţii, care conferă ANL prerogativele necesare pentru a asigura executarea lucrarilor se află în legătură logico-juridică cu contractul de mandat, instanţa de apel a constatat că prejudiciul produs apelantei-reclamante prin lipsa de folosinţă a imobilului poate fi cuantificat prin raportare la clauza penală, astfel că, în baza art. 1540 din C. civ., a dispus obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 196,96 euro pe zi de întârziere, pentru perioada analizată.

S-a menţionat că răspunderea proprie a constructorului nu exclude răspunderea ANL, în contextul în care prejudiciul nu a fost acoperit în întregime, acţiunea vizând două fapte ilicite distincte, care au cauzat neexecutarea obligaţiei de predare a imobilului, una a constructorului, în baza contractului de construire şi cealaltă a ANL, în baza contractului de mandat, deci, două creanţe diferite, ce izvorasc din raporturi juridice diferite.

Totodată, s-a arătat că apelanta a pretins, fără a invoca o dispoziţie legală, că obligaţia de despăgubire ce revine pârâtelor este solidară, întemeiată pe legătura indisolubilă care ar exista între contractul de mandat, contractul de antrepriză generală şi contractul de construire, care ar conduce la o răspundere solidară.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut că solicitarea din cererea subsidiară vizând acordarea de despăgubiri la nivelul penalităţilor de întârziere este fundamentată pe răspunderea civilă contractuală, pentru care legea nu prevede o prezumţie de solidaritate, fiind exclusă aplicarea art. 1003 C. civ. din materia răspunderii civile delictuale.

În materia răspunderii civile contractuale, în lipsa unei dispoziţii legale care să consacre răspunderea solidară a autorilor delictului civil pentru prejudiciul produs prin încălcarea dispoziţiilor convenţionale, solidaritatea trebuie să fie stabilită prin contract sau să fie prevăzută într-o anumită materie prin norme juridice speciale, or, în cauză, niciuna din aceste ipoteze nu este îndeplinită, iar mecanismul contractual creat pentru realizarea programului guvernamental nu creează un regim juridic distinct, care să producă efecte juridice asupra caracterului divizibil a răspunderii.

Pe cale de consecinţă,Curtea a constatat că pentru repararea prejudiciului suferit de reclamantă prin lipsa de folosinţă a imobilului, în perioada indicată în cererea de apel, se impune ca pârâta ANL să plătescă suma de 196,96 Euro, în echivalent RON la data plăţii pentru fiecare zi de întârziere, pentru perioada 29.08.2010-29.08.2013.

Împotriva deciziei civile nr. 1627 din 15 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Recurenta-reclamantă a solicitat, în baza art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865 raportat la art. 315 din acelaşi cod, modificarea în parte a deciziei civile nr. 1627/15.10.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, deoarece aceasta a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a legii în ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat şi dispoziţiile stabilite prin decizia de casare nr. 1208/06.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă. În concret, a solicitat reţinerea autorităţii de lucru judecat a deciziei anterior menţionate şi obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata despăgubirilor evaluate la valoarea de 196,96 euro (în echivalent RON la data plăţii) pentru fiecare zi de întârziere, de la data de 30 august 2013 şi până la zi.

Recurenta-reclamantă a arătat că îndrumările date prin decizia pronunţată de instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, erau obligatoriu de urmat în rejudecarea după casare de către Curtea de Apel Bucureşti.

Astfel, a susţinut că anumite elemente ale răspunderii civile au fost tranşate irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1208/06.06.2019, cu referire la faptul că s-a stabilit deja că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe este cea care răspunde pentru încălcarea obligaţiilor legale şi contractuale asumate faţă de reclamantă, în calitate de beneficiar al Programului Henri Coandă, iar acest aspect a intrat în autoritatea de lucru judecat.

A mai arătat că Înalta Curte a stabilit vinovăţia pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe pentru neîndeplinirea obligaţiilor, tocmai prin raportare la obligaţiile stabilite în sarcina acesteia prin Legea nr. 152/1998 şi prin normele metodologice ale legii, precum şi prin contractul de mandat.

În ceea ce priveşte condiţia prejudiciului, decizia de îndrumare a stabilit chiar în dispozitiv perioada pentru care se impunea acordarea despăgubirilor, iar în considerentele decizorii s-a statuat modalitatea de evaluare a prejudiciului, respectiv prin raportare la art. 64 din contractul de antrepriză generală.

Recurenta-reclamantă a menţionat că instanţa de apel, în rejudecare, trebuia să administreze probatoriul necesar şi să determine în concret cuantumul prejudiciului privind lipsirea reclamantei de folosinţa locuinţei, astfel cum s-a statuat prin decizia nr. 1208/06.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A apreciat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865 prin raportare la art. 315 din acelaşi cod, întrucât instanţa de apel a încălcat îndrumările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A solicitat modificarea în parte a deciziei recurate în ceea ce priveşte perioada pentru care pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere, arătând că instanţa de apel, în rejudecare, a aplicat eronat îndrumările date şi a încălcat astfel autoritatea de lucru judecat a celor statuate deja de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare.

În acest sens, a arătat că instanţa de casare a trimis cauza spre rejudecare în apel pentru a se analiza lipsa de folosinţă a locuinţei ulterior datei de 30 august 2013, indiferent de modalitatea în care reclamanta a înţeles să evalueze prejudiciul respectiv, trasând astfel limitele rejudecării în apel.

Prin decizia nr. 1627/15.10.2019, Curtea de Apei Bucureşti a încălcat îndrumările instanţei de casare în ceea ce priveşte perioada pentru care a acordat despăgubirile, reţinând că aceasta ar fi perioada 29.08.2010-29.08.2013, iar nu în perioada de la data de 29.08.2013 şi până la zi (stabilită prin decizia de îndrumare).

În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti în aplicarea principiilor răspunderii contractuale trebuia să efectueze administrarea probelor pentru a determina doar cuantumul prejudiciului, dat fiind faptul că instanţa de recurs nu putea administra probe în recurs.

Prin rejudecarea apelului pentru o altă perioadă decât cea stabilită de instanţa de casare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 315 din C. proc. civ. de la 1865, autoritatea de lucru judecat şi limitele trasate de Înalta Curte, deoarece au fost interpretate şi aplicate eronat dispoziţiile legale privind limitele rejudecării după casare.

De vreme ce instanţa de recurs prin hotărârea de casare a tranşat deja perioada pentru care era necesară rejudecarea (i.e. doar ulterior datei de 30.08.2013), această statuare a intrat în autoritatea de lucru judecat şi nu putea face obiectul rejudecării sau reinterpretării în apel.

În mod eronat, instanţa de apel a considerat că reclamanta nu ar fi solicitat repararea prejudiciului decât pentru perioada reţinută de instanţa de apel (29.08.2010 - 29.08.2013), deşi reclamanta a învestit atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel cu perioada din martie 2008 şi până la zi, aşadar, inclusiv perioada corect impusă de instanţa de recurs în decizia de casare (perioada de la data de 29.08.2013 şi până la zi).

Instanţa de rejudecare era legal învestită cu analiza şi administrarea probatoriului asupra întregii perioade în care reclamanta a fost lipsită de folosinţa locuinţei, de la data la care locuinţa trebuia predată la cheie până la zi, iar nu doar cu perioada eronat reţinută de instanţa de apel (august 2010 - august 2013).

În opinia recurentei-reclamante, dacă instanţa de apel, în rejudecare, ar fi considerat că există o perioadă cu care este învestită, dar asupra căreia nu se poate acorda valoarea de 0,15% din valoarea imobilului pe zi de întârziere, se puteau avea în vedere concluziile raportului de expertiză judiciară aflat la dosar.

Cu toate acestea, recurenta-reclamantă consideră că prioritară dintre cele două modalităţi de evaluare a prejudiciului (cuantumul de 0,15% din valoarea locuinţei, respectiv despăgubirile calculate prin raportul de expertiză) este cea stabilită în considerentele decizorii ale deciziei de îndrumare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (i.e. raportarea la art. 64 din contractul de antrepriză - valoarea de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere).

În concluzie, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, în rejudecare, a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 315 din C. proc. civ. de la 1865 şi cele referitoare la limitele rejudecării după casare, analizând în mod eronat pretenţiile reclamantei pentru perioada 29.08.2010 - 29.08.2013, astfel încât se impune modificarea deciziei recurate în sensul obligării pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata penalităţilor de întârziere de 196,96 euro pentru fiecare zi de întârziere, de la data de 30 august 2013 şi până la zi.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar, în subsidiar, modificarea deciziei civile nr. 1627/15.10.2019, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

O primă critică vizează faptul că decizia recurată este nemotivată sub aspectul răspunderii civile a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, fiind încălcate astfel dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865.

Recurenta apreciază că motivarea instanţei de apel nu oferă părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată.

Este adevărat că motivarea nu trebuie să aibă în vedere absolut toate detaliile invocate de părţi, însă instanţa trebuia să determine raporturile juridice obligaţionale între părţi care să conducă la stabilirea naturii răspunderii contractuale a ANL, să efectueze o analiză a elementelor răspunderii, să identifice faptele ilicite care să fi fost săvârşite de ANL şi care să fi condus, printr-o legătură de cauzalitate, către prejudiciul pretins de reclamantă.

S-a arătat că în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, faţă de conţinutul amplu al înscrisurilor depuse în probaţiune, hotărârea instanţei de apel apare ca nemotivată şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Absenţa motivării din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti are semnificaţia necercetării fondului cauzei şi atrage după sine casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la instanţa de apel.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în vederea analizării elementelor răspunderii civile, precum şi a tuturor motivelor invocate înaintea instanţei.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865 s-au formulat următoarele critici:

Prin art. 1 al contractului de mandat, se conferă Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe atribuţii de reprezentare a beneficiarei în relaţia cu constructorul, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condiţiilor stabilite prin contractul de construire.

Or, noţiunea de "urmărire" defineşte acţiuni de diligenţă, şi nu de rezultat.

Obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe sunt obligaţii de mijloace, sancţionabile în măsura în care se face dovada că debitorul nu a utilizat mijloacele specifice pentru atingerea rezultatului, culpa contractuală raportându-se la neutilizarea mijloacelor specifice, şi nu la însăşi neobţinerea rezultatului.

Astfel, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu este instituţie publică, ci instituţie de interes public, diferenţa între cele două tipuri de entităţi fiind majoră.

S-a arătat că nu este şi nu poate fi obligaţia Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe de a bugeta sau identifica resursele financiare ale entităţilor implicate în realizarea utilităţilor pentru programul construcţii de locuinţe prin credit ipotecar.

Mai mult, intimata nu a mandatat Agenţia Naţională pentru Locuinţe să o reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât, nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a ANL sub acest aspect.

În sprijinul acestei afirmaţii sunt şi dispoziţiile H.G. nr. 239/2004, act normativ prin care Guvernul a decis că pe fostele terenuri aflate în folosinţa gratuită a ANL, trecute în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale şi în administrarea CLS1, a CJI şi a CLV, judeţ Ilfov, se vor realiza locuinţe pentru tineri, lucrări de drumuri, lucrări necesare asigurării cu utilităţi şi dotări tehnico-edilitare a construcţiilor de locuinţe, precum şi alte obiective de investiţii de interes public, potrivit planurilor de urbanism aprobate şi în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Astfel, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu şi-a asumat nici contractual şi nici legal efectuarea reţelelor de utilităţi.

Faptul că Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a stat în pasivitate şi a efectuat demersurile necesare pentru ca autorităţile locale să realizeze utilităţile, demersuri care în final au condus la realizarea utilităţilor pentru zona Baneasa - sector 1, unde se află şi lotul intimatei-reclamante, respectiv reţeaua de energie electrică este recepţionată şi este funcţională, reţeaua de gaze naturale este executată şi funcţională iar reţeaua de apă şi canalizare este finalizată, urmând a fi pusă în funcţiune.

Mai mult, prin raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul a constatat terminarea executării locuinţei situate pe lotul x, aşa cum este descrisă în contractul de construire şi în proiectul elaborat pentru Cartierul Henri Coandă.

Pe de altă parte, în urma verificărilor efectuate în amplasament, reprezentantul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe a constatat faptul că imobilul este finalizat, fără a exista proces-verbal de predare-primire, acest lucru rezultând şi din fotografiile imobilului - lot x, existente la dosarul cauzei.

Prin urmare, nu se poate susţine că Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, astfel încât să se stabilească în sarcina acesteia existenţa unui prejudiciu pentru lipsa de folosinţă, în măsura în care imobilul este finalizat, având utilităţile realizate, conform înscrisurilor aflate la dosar.

În ceea ce priveşte atragerea răspunderii contractuale a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, s-a susţinut faptul că prin motivarea hotărârii recurate s-a interpretat greşit actul dedus judecăţii, întrucât reclamanta nu a solicitat prin acţiune antrenarea a două răspunderi contractuale, respectiv a constructorului ACM4 şi a ANL, ci în solidar.

Această concluzie se desprinde din împrejurarea că intimata- reclamantă a pretins de la bun început un prejudiciu pentru toţi pârâţii (ANL, ACM4, PMB, D., B., Oraşul Voluntari, etc) iar, ulterior, s-a limitat la a solicita acelaşi prejudiciu numai de la ACM4 (de la care a obţinut despăgubiri pentru perioada 2010-2013, în baza deciziei nr. 447/2016) şi ANL.

Or, în aceste condiţii, se poate vorbi de o îmbogăţire fără justă cauză, întrucât pentru aceeaşi perioadă 2010-2013, pentru aceeaşi faptă, intimata-reclamantă a obţinut de două ori despăgubiri/penalităţi de întârziere, pe de o parte, de la ACM4 şi, pe de altă parte, de la ANL.

Cu privire la existenţa prejudiciului, recurenta-pârâtă a învederat faptul că acest prejudiciu nu este cert şi nu este dovedit ca fiind produs de ANL, deoarece nu au fost analizate elementele răspunderii contractuale, care să identifice faptele ilicite săvârşite de ANL şi care să fi condus, printr-o legătură de cauzalitate, către prejudiciul stabilit de instanţa de apel, iar pe de altă parte, pentru perioada indicată în motivarea deciziei s-a stabilit o răspundere contractuală în sarcina pârâtei ACM4.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte constată că atât recursul declarat de reclamanta A. cât şi recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe sunt fondate, urmând a fi admise pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A., acesta este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În primul rând, Înalta Curte reţine că în analiza motivelor de nelegalitate a deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, aspectul primordial este acela decurgând din dezlegările pe care decizia de casare nr. 1208/06.06.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie le-a dat pentru rejudecarea cauzei după casarea cu trimitere.

În acest sens, se constată că prin chiar dispozitivul acestei decizii de casare, ca urmare a admiterii recursului declarat de reclamanta A. s-a decis trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, " cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, corespunzător pretenţiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 şi până la zi;"

Contrar celor dispuse chiar prin dispozitivul deciziei de casare pronunţate de instanţa supremă în recursul declarat de reclamantă, în sensul că instanţei de rejudecare i s-a pus în vedere prin dispozitivul care se completează cu considerentele acesteia, ca limitele rejudecării să vizeze exclusiv pretenţiile afirmate de reclamantă pentru perioada 30.08.2013 la zi, instanţa de apel, la rejudecare, s-a pronunţat cu privire la pretenţiile pentru perioada anterioară acestei date, aspecte care nu fuseseră stabilite cu caracter obligatoriu de către instanţa de recurs, dimpotrivă, acestea se bucurau de autoritatea de lucru judecat, în condiţiile în care recursul reclamantei, care a şi fost admis, a vizat perioada de după 30.08.2013, iar casarea parţială s-a dispus doar cu privire la pretenţiile afirmate pentru perioada de după 30.08.2013, raportat doar la pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, iar nu şi pentru perioada anterioară.

Din această perspectivă, critica de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă în sensul încălcării de către instanţa de apel, la rejudecare, a dispoziţiilor art. 315 din vechiul C. proc. civ., care reglementează: "În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.", este fondată, de vreme ce instanţa de apel a nesocotit limitele casării şi ale rejudecării, stabilite de către instanţa de recurs precum şi autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea recurată, sub aspectul acelor dispoziţii care nu au fost casate (motiv de recurs ce se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., de vreme ce atât dispoziţiile art. 315 cât şi cele ale art. 166 din vechiul C. proc. civ., au natura unor norme de procedură a căror încălcare atrage nulitatea absolută, în sensul art. 105 alin. (2) din vechiul C. proc. civ.).

Este adevărat că, aşa cum reţine şi instanţa de apel, în temeiul art. 129 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., cererea reclamantului fixează limitele judecăţii, iar în cauza de faţă, s-a apreciat de către instanţa de apel că limitele rezultate din cererea de apel privesc exclusiv daunele pentru lipsa de folosinţă vizând perioada anterioară datei de 30.08.2013.

Înalta Curte constată însă că, deşi în cererea introductivă formulată de reclamantă a fost inserat în petitul 2: " despăgubiri pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie […]" (cererea înregistrată la data de 7 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti), pentru ca ulterior, reclamanta să depună o cerere completatoare a cererii introductive prin care să insereze în petitul 1: " să obligaţi pârâtele în solidar la plata de daune-interese din 20 martie 2008 şi până în prezent […]" (cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 29.08.2013), iar prin motivele de apel formulate împotriva sentinţei civile nr. 1471/26.03.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a Civilă, apelanta a solicitat " modificarea sentinţei..." apelate în sensul de a se dispune " în subsidiar, să obligaţi pârâtele, în solidar, în temeiul răspunderii civile contractuale la plata de daune-interese reprezentând echivalentul a 196,96 euro/zi de întârziere începând cu 20.03.2008 până la data completării cererii de chemare în judecată în cazul în care instanţa va reţine răspunderea civilă contractuală a pârâtei." (dosarul Curţii de Apel Bucureşti constituit în apelul iniţial) - completarea cererii fiind formulată la data de 29.08.2013.

În atare condiţiuni, Înalta Curte, în judecata prezentului recurs reţine că prin decizia de casare nr. 1208/06.06.2019, instanţa de recurs a dat o dezlegare a unei probleme de drept constând în limitele rejudecării apelului reclamantei, impunând prin chiar dispozitivul deciziei de casare, instanţei de apel, să rejudece apelul reclamantei în ceea ce priveşte pretenţiile acesteia privind daunele interese pentru perioada ulterioară datei de 30.08.2013.

Aspectele teoretice reţinute de instanţa de apel la rejudecare cu privire la principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil atât în primă instanţă cât şi în căile de atac, în cazul de faţă, în calea de atac a apelului (art. 129 alin. (3) din vechiul C. proc. civ.) sunt riguros exacte şi acestea vor fi avute în vedere la rejudecare, însă situaţia total atipică din cauza de faţă, creată atât prin inconsecvenţa reclamantei cât şi prin modul cum s-a dispus casarea parţială a deciziei date în prima judecată a apelului, nu erau de natură a limita în timp pretenţiile referitoare la daunele-interese pentru perioada de până la 30.08.2013, ci dimpotrivă, impuneau instanţei de apel soluţionarea într-un fel sau altul a apelului în raport cu pretenţiile afirmate pentru perioada de după 30.08.2013 şi până la zi, care nu au făcut deloc obiectul rejudecării apelului.

Practic, instanţa de apel a procedat la o rejudecare a altor pretenţii decât cele identificate în dispozitivul deciziei de casare (din perspectiva caracterului devolutiv al apelului), aspecte ce nu au fost supuse casării prin decizia ÎCCJ (rămase astfel definitive cu autoritate de lucru judecat), care a trimis spre rejudecare exclusiv pentru pretenţiile afirmate cu titlu de daune-interese pentru perioada ulterioară datei de 30.08.2013.

Prin această modalitate de soluţionare, aspectele ce trebuiau rejudecate conform deciziei de casare, nu au fost cercetate şi judecate de către instanţa de apel, astfel că în temeiul art. 312 alin. (5) din vechiul C. proc. civ. Înalta Curte va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel pentru judecata acestora, constatând că în fapt, instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, astfel cum a fost acesta indicat prin chiar dispozitivul deciziei de casare nr. 1208/06.06.2019.

Criticile recurentei-reclamante au fost reţinute astfel ca fondate, dar încadrarea acestora în drept a fost schimbată corespunzător în sensul incidenţei art. 304 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., conform raţionamentului logico-juridic expus în cele ce preced.

II. În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, acesta este întemeiat doar în ceea ce priveşte nemotivarea corespunzătoare a deciziei din apel, critică de nelegalitate de atrage incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., strâns legată de critica recurentei-reclamante referitoare la nesoluţionarea apelului în raport cu îndrumările obligatorii date de instanţa de casare prin decizia nr. 1208 din 06.06.2019.

Astfel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a motivat decizia sub aspectul atragerii răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru locuinţe, preluând automat, fără o analiză concretă a aspectelor invocate de părţi cu privire la aceasta, aspectele de fapt reţinute ca atare de către secţia de contencios administrativ a instanţei supreme, prin decizia nr. 5197/25.04.2013.

De asemenea, în raport cu motivul de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă privind nesoluţionarea cauzei sub aspectul trimis spre rejudecare expres de către instanţa de casare, apreciat ca întemeiat, considerentele instanţei de apel apar şi contradictorii, în condiţiile în care ceea ce avea de soluţionat la rejudecare instanţa de apel, nu erau acele aspecte ce priveau daunele interese anterioare datei de 30.08.2013, ci cele afirmate de reclamantă pentru perioada ulterioară acestei date.

Aşadar, deşi aparent contradictorii, cele două critici de nelegalitate invocate de cele două părţi cu interese contrare (reclamanta - art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. şi pârâta 304 pct. 7 din C. proc. civ.) se întrepătrund, ambele cuprinzând în realitate aspecte privind încălcarea unor norme de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, în sensul art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., iar casarea hotărârii recurate se impune în condiţiile art. 312 alin. (5) din vechiul C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (3) teza a doua din acelaşi Cod, ca o consecinţă a admiterii şi a recursului pârâtei.

Referitor la criticile invocate de recurenta-pârâtă în sensul incidenţei art. 304 pct. 8 şi 9 din C. proc. civ., Înalta Curte, reţinând ca fondate motivele de casare şi, respectiv modificare, prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 din C. proc. civ., coroborate cu art. 315 şi art. 312 alin. (5) din C. proc. civ., care conferă acestora natura juridică a unor fine de neprimire ce fac de prisos analiza fondului susţinerilor recurentei-pârâte pe aspectul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale, nu le va mai analiza, de vreme ce a reţinut că ceea ce trebuia cercetat la rejudecare, conform celor dispuse prin decizia ÎCCJ nr. 1208 din 06.06.2019, nu a fost soluţionat deloc de către instanţa de apel. Desigur că aceste susţineri de fond urmează a fi avute în vedere de către instanţa de apel, în momentul soluţionării apelului reclamantei sub aspectele indicate de către instanţa de casare.

De aceea, Înalta Curte, faţă de considerentele mai sus reţinute, va admite ambele recursuri, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1627 din 15 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2021.