Railway infrastructure lease termination and damages: appellate ruling quashed and remanded for breach of result-based obligation and fortuitous event misapplication

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a Civilă la 21 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea pârâtei la plata sumei 2.273.018,39 RON, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând daune-interese compensatorii la care societatea reclamantă este îndreptăţită ca urmare a prejudiciului suferit odată cu rezilierea contractului nr. x/07.02.2012 de închiriere infrastructură feroviară neinteroperabilă (grupul de secţii nr. 2), intervenită din culpa exclusivă a pârâtei.

Totodată, reclamanta a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei anterior menţionate pentru intervalul cuprins între data la care societatea reclamantă avea dreptul de a pretinde şi încasa daunele-interese şi data introducerii prezentei cereri, precum şi în continuare, până la data plăţii efective, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 41 din 12 martie 2018, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materială, declinând cauza, spre competentă soluţionare, Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din data de 08 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei competenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, invocată din oficiu; s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia a II a civilă; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, fiind sesizată cu soluţionarea conflictului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia nr. 3368 din 16 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost stabilită competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 153/2019 din 27 mai 2019, Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.273.018,39 RON reprezentând daune interese pentru perioada 09.07.2015 - 06.07.2016; a obligat pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare calculată la suma de mai sus, conform RET, începând cu scadenţa facturii nr. x din 10.06.2015 până la data introducerii acţiunii, respectiv 21.09.2017, în cuantum de 488.776,71 RON şi, în continuare, până la plata efectivă de debitului; a obligat pârâta la cheltuieli de judecată în cuantum de 28.285 RON.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva sentinţei nr. 153/2019 din 27 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă, a declarat apel pârâta A. S.R.L., criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 868/2019 din 14 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul formulat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 153/2019 din 27 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2017. A schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a decide în sensul neîndeplinirii condiţiilor rezilierii şi obligării pârâtei la plata daunelor-interese pretinse de reclamantă, instanţa de apel a reţinut următoarele apărări:

- obligaţia apelantei-pârâte privind transportul feroviar de călători este o obligaţie de diligenţă, limitată la cunoaşterea şi supravegherea modului în care operatorul de transport feroviar (B.), căruia i-a fost delegată prestarea efectivă a serviciului, respectă cerinţele prevăzute în contract;

- retragerea certificatului de siguranţă pentru societatea B. S.R.L., care nu a mai putut presta transportul feroviar de călători, constituie cauză exoneratoare de răspundere a faptei terţului, care întruneşte condiţiile cazului fortuit;

- în consecinţă, în cauză ne aflăm în ipoteza încetării de drept a contractului pentru imposibilitate totală şi efectivă de executare, conform art. 1557 alin. (1) C. civ., nefiind incidentă rezilierea invocată de reclamantă.

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., reprezentată de Sucursala Regională C.F. Craiova a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

O primă critică adusă deciziei recurate constă în aceea că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reglementat la art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din actualul C. proc. civ.

În acest sens, recurenta susţine că intimata - pârâtă nu a formulat cerere reconvenţională prin care sa conteste notificarea de reziliere a contractului nr. x/2012, respectiv să solicite instanţei constatarea încetării de drept a contractului într-o altă manieră decât cea invocată de reclamantă (respectiv reziliere unilaterală), astfel că instanţa de judecată era obligată să respecte limitele determinate de părţi, în condiţiile art. 22 C. proc. civ. şi nu putea da o altă calificare notificării de reziliere transmisă de reclamantă pârâtei.

Totodată, recurenta susţine că instanţa era ţinută să analizeze cererea de chemare în judecată formulată, mai precis, trebuia să verifice dacă, în speţă, sunt întrunite condiţiile atragerii răspunderii civile contractuale şi nicidecum să analizeze legalitatea rezilierii contractului, nefiind învestită în acest sens.

Recurenta solicită instanţei de recurs să constate că, în mod greşit, Curtea de Apel Craiova a reţinut ca modalitate de încetare a contractului desfiinţarea de drept a acestuia ca urmare a imposibilităţii totale de executare, recurenta susţinând că încetarea contractului nr. x/2012 a avut loc prin rezilierea unilaterală a acestuia, la iniţiativa locatorului, prin Notificarea de reziliere nr. x/06.06.2015, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de locatar.

Totodată, recurenta critică motivarea potrivit căreia obligaţia intimatei-pârâte de a asigura cerinţele de transport nu poate fi înţeleasă ca o obligaţie de a presta transportul de călători, considerând că această apărare este înlăturată de art. 9.2 din Contract, prin care pârâta şi-a asumat deplina responsabilitate faţă de locator, indiferent de modul de realizare a activităţilor de transport - direct sau prin intermediar.

Referitor la intervenirea unui eveniment fortuit, se arată că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că retragerea certificatului de siguranţă a societăţii B. constituie cauza exoneratoare de răspundere a faptei terţului care îndeplineşte condiţiile cazului fortuit.

În argumentarea acestei critici, recurenta susţine că, în condiţiile existenţei clauzei enunţate anterior - art. 9.2 din contract, fapta terţului nu poate constitui cauză de exonerare de răspundere.

Pe de altă parte, nu erau îndeplinite condiţiile cazului fortuit prevăzute la art. 1351 din C. civ., întrucât retragerea certificatului de siguranţă al cocontractantului pârâtei nu reprezintă o împrejurare care nu putea fi prevăzută de pârâtă, dovadă în acest sens fiind clauza de la art. 32.1 din contractul nr. x/2014 încheiat de pârâtă cu B. S.R.L., conform căreia acest contract era considerat reziliat de plin drept atunci când operatorul de transport feroviar "nu mai dispune de o licenţă sau de un certificat de siguranţă valabil".

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi ale art. 497 C. proc. civ.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Un prim motiv de recurs se referă la încălcarea principului disponibilităţii, constând în aceea că instanţa de apel a reţinut o altă cauză de încetare a contractului decât rezilierea, anume imposibilitatea fortuită de executare, fără ca pârâta să formuleze cerere reconvenţională prin care să conteste notificarea de reziliere şi să solicite instanţei să constate încetarea de drept a contractului pentru altă cauză decât cea invocată de reclamantă.

Întrucât se invocă nesocotirea unui principiu fundamental al procesului civil, acest motiv trebuie încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În conţinutul principiului disponibilităţii, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ. intră şi dreptul părţilor de a stabili obiectul şi limitele procesului prin cererile şi apărările formulate. Aşadar, limitele procesului sunt fixate nu numai prin cererile în justiţie prevăzute de art. 30 din C. proc. civ., ci şi prin apărările formulate prin întâmpinare.

În speţă, pârâta a invocat prin întâmpinarea formulată la prima instanţă, pentru a se apăra faţă de efectele rezilierii unilaterale, încetarea contractului datorită imposibilităţii fortuite de executare. Această apărare a fost analizată pe fond de prima instanţă şi înlăturată, pentru ca apoi pârâta să o reitereze prin motivele de apel, cu deplina respectare a prevederilor art. 478 din C. proc. civ.

De altfel, pârâta nu era obligată să formuleze o cerere reconvenţională pentru a putea invoca neîndeplinirea condiţiilor rezilierii şi incidenţa unei alte cauze de încetare a contractului, atât timp cât pârâta nu a înţeles să formuleze pretenţii proprii în legătură cu cererea reclamantei.

Astfel, instanţa de apel a respectat principiul disponibilităţii, pronunţând respingerea cererii de chemare în judecată, fără a depăşi limitele învestirii, cu deplina respectare a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat şi va fi înlăturat.

2.2. Al doilea motiv de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constă în greşita calificare a obligaţiilor pârâtei izvorâte din contractul de închiriere infrastructură feroviară nr. 51/07.02.2012 ca fiind de diligenţă, precum şi în greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1557 alin. (1) şi art. 1351-1352 din C. civ., privind imposibilitatea de executare datorită cazului fortuit în privinţa faptei terţului.

2.2.1. În mod greşit instanţa de apel a calificat obligaţia pârâtei de a asigura cerinţele de transport feroviar de călători conform pachetului minim social aprobat (art. 7.1 pct. (25) din contract) ca fiind o obligaţie de mijloace ("de diligenţă").

Potrivit art. 1481 alin. (1) C. civ., în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis.

În schimb, art. 1481 alin. (2) C. civ. prevede că în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis.

În calificarea obligaţiei anterior menţionate, instanţa de apel a avut în vedere doar faptul că realizarea traficului feroviar se făcea prin intermediul unui alt operator feroviar (terţ subcontractant), agreat de locator, însă a ignorat clauzele contractuale relevante, care constituiau un criteriu legal, potrivit art. 1481 alin. (3) lit. a) din C. civ.

Astfel, la art. 9.2 din contract, s-a stipulat că locatarul A. S.R.L. este răspunzător în totalitate de desfăşurarea traficului şi unic răspunzător faţă de locatar privind modul de exploatare a secţiei, indiferent dacă activităţile de transport sunt realizate în mod direct sau prin intermediul altor persoane juridice, pe bază de contract.

De asemenea, potrivit art. 13.2 lit. d) din contractul părţilor litigante, nerealizarea cerinţelor de transport feroviar de călători conform pachetului minim social constituia o cauză de reziliere unilaterală a contractului de către locator.

Prin urmare, din analiza clauzelor contractului rezultă în mod clar că obligaţia în discuţie a fost stipulată în sensul că pârâta este ţinută la realizarea rezultatului promis, indiferent dacă aceasta se făcea prin intermediul unui alt operator feroviar, astfel încât se impune a fi calificată ca o obligaţie de rezultat.

Ca urmare, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1481 C. civ. când a calificat obligaţia pârâtei de a asigura cerinţele de transport ca fiind o obligaţie de diligenţă.

2.2.2. De asemenea, instanţa de apel a aplicat greşit la situaţia de fapt prevederile art. 1351 alin. (1) şi (3), art. 1352 şi ale art. 1557 alin. (1) C. civ., considerând că reprezintă cauză exoneratoare de răspundere (caz fortuit) şi cauză de încetare de drept a contractului fapta terţului subcontractant B. S.R.L., care nu a mai putut presta transportul feroviar de călători datorită retragerii certificatului de siguranţă de către Autoritatea de Siguranţă Feroviară Română, pentru nerespectarea cerinţelor prevăzute de lege.

Potrivit art. 1352 C. civ., fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu are caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere.

Ignorând cerinţele prevăzute de lege pentru a putea califica fapta terţului care reprezintă caz fortuit ca o cauză exoneratoare de răspundere, instanţa de apel nu a analizat dacă, potrivit convenţiei părţilor, împrejurarea retragerii certificatului de siguranţă al operatorului de transport feroviar este considerată o cauză de înlăturare a culpei.

Înainte de examinarea clauzelor relevante din contractul părţilor, trebuie avut în vedere că, în mod tradiţional, în literatura juridică şi în practica judecătorească, s-a reţinut că noţiunea de caz fortuit presupune lipsa culpei, iar fapta terţului pentru care debitorul nu este ţinut să răspundă reprezintă o împrejurare care înlătură vinovăţia. În schimb, dacă prin convenţie, debitorul s-a angajat să răspundă şi în cazul faptei terţului subcontractant, în mod evident răspunderea debitorului nu va fi înlăturată.

Astfel, potrivit art. 13.2 lit. e) din contractul nr. x/07.02.2012 încheiat de părţile litigante, retragerea certificatului de siguranţă al locatarului este considerată o împrejurare culpabilă, care atrage rezilierea unilaterală.

De asemenea, potrivit art. 32.1 din contractul de acces pe infrastructura feroviară neinteroperabilă nr. 3265/12.12.2014, încheiat de pârâta A. S.R.L. cu operatorul de transport feroviar subcontractant B. S.R.L., pierderea certificatului de siguranţă reprezintă cauză de reziliere de plin drept a contractului.

În fine, potrivit art. 9.2 din contractul părţilor, pârâta răspunde în totalitate de desfăşurarea traficului feroviar, indiferent dacă activităţile de transport sunt realizate în mod direct sau prin intermediul altor persoane juridice, pe bază de contract.

Aşadar, retragerea certificatului de siguranţă al operatorului de transport feroviar, de natură culpabilă, fiind consecinţa nerespectării cerinţelor prevăzute de lege, este considerată, potrivit convenţiei părţilor, ca o împrejurare care atrage rezilierea unilaterală a contractului, din culpa locatorului, indiferent dacă acesta desfăşoară activitatea de transport feroviar în mod direct sau prin intermediul unui subcontractant, de care este ţinut a răspunde.

Prin urmare, împrejurarea reţinută de instanţa de apel nu poate avea semnificaţia unei cauze exoneratoare de răspundere şi nici a unei imposibilităţi fortuite de executare, astfel încât nu putea duce la desfiinţarea de drept a contractului, în condiţiile art. 1557 alin. (1) C. civ.

2.3. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel, care în rejudecare va analiza celelalte motive de apel referitoare la incidenţa rezilierii unilaterale şi la diminuarea cuantumului daunelor pretinse.

Înalta Curte nu se va pronunţa asupra cererii recurentei privind obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru aferentă recursului, acestea urmând a fi avute în vedere de curtea de apel la rejudecarea apelului, pentru următoarele argumente:

În cazul admiterii unei căi de atac prin care este casată/anulată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare, cererea de chemare în judecată nu a fost soluţionată. Cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, se constată că prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câştigătoare, astfel încât la acest moment nu se poate face aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A., prin Sucursala Regională C.F. Craiova, împotriva deciziei civile nr. 868/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 martie 2021.