Waste Oil Collection Contract Dispute: Start of Limitation Period for Damages Under Civil Code Article 2528

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Sibiu sub dosar nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei totale de 337.451 RON, cu titlu de daune interese pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea în integralitate a obligaţiilor asumate prin Contractele de prestări servicii nr. x/01.12.2012 şi nr. y/21.02.2013.

Prin sentinţa civilă nr. 78/C/28.02.2019, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâta S.C. B. S.R.L., şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea formulată împotriva acesteia de către reclamanta S.C. A. S.R.L.. Totodată, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 6000 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 95/18.03.2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a trimis cauza spre rejudecare.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că reclamanta, în calitate de importator de uleiuri, are obligaţia, conform art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 235/2007, să asigure organizarea sistemului de gestionare a uleiurilor uzate, corespunzător cantităţilor şi tipurilor de uleiuri introduse pe piaţă. Această obligaţie se poate realiza, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, individual sau prin terţi indicaţi autorităţilor publice centrale pentru protecţia mediului.

În vederea îndeplinirii obiectivelor privitoare la gestionarea deşeurilor prevăzute la art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 78/2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 426/2001, cu modificările şi completările ulterioare, ce stau la baza activităţilor de gestionare a uleiurilor uzate, reclamanta a încheiat cu pârâta Contractele de prestări servicii colectare uleiuri uzate în vederea valorificării nr. 1122/01.12.2012 şi nr. 1143/21.02.2013.

După cum se menţionează în cererea de chemare în judecată, ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin cele două contracte de prestări servicii, prin Decizia de impunere nr. x/27.10.2015, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.10.2015, de către Administraţia Fondului pentru Mediu, în sarcina reclamantei au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de plată în sumă de 377.451 RON, din care suma de 276.074 RON reprezintă contribuţie stabilită suplimentar de plată, pe perioada 01.01.2011-31.12.2014, pentru uleiuri conform art. 9 alin. (1) lit. s) din O.U.G. nr. 196/2005, ca urmare a nerecunoaşterii de către AFM a colectării şi valorificării de către pârâtă a cantităţii de 138.037 litri uleiuri uzate, iar diferenţa de 101.377 RON reprezintă accesorii aferente.

Reclamanta a contestat decizia de impunere, acţiunea în contencios administrativ fiind respinsă prin sentinţa nr. 171/2018, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă urmare a respingerii recursului, prin Decizia nr. 4152/2018, de către Curtea de Apel Alba Iulia.

Invocând faptul că, urmare a neîndeplinirii în mod corespunzător a obligaţiilor asumate de către pârâtă prin cele două contracte de prestări servicii, a încercat prejudiciul stabilit prin Decizia de impunere nr. x/27.10.2015 emisă de către AFM, reclamanta a solicitat, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.11.2018, obligarea pârâtei la repararea acestuia.

Aşadar, fiind vorba despre o acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită (îndeplinirea în mod necorespunzător a obligaţiei contractuale), pentru stabilirea momentului de la care începe să curgă prescripţia, în speţă, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 2528 din C. civ.

Potrivit art. 2528 alin. (1) din C. civ., prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

În aplicarea acestui text de lege, spre deosebire de prima instanţă, care a apreciat, din perspectiva art. 2523 raportat la art. 2517 C. civ., că termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la ultimul act de executare realizat de pârâtă în derularea contractului, respectiv decembrie 2014, instanţa de apel a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel al rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 171/2018, pronunţate de Tribunalul Sibiu. Astfel, s-a considerat că în acest moment s-a stabilit în mod definitiv că, din cantitatea de 247.660 litri de uleiuri uzate, colectată, în vederea valorificării, în numele reclamantei, de către pârâtă în perioada 2012-2013, cantitate comunicată reclamantei prin anexa 1 ataşată fiecărei facturi, nu a fost recunoscută de către AFM ca fiind colectată şi valorificată cantitatea de 138.037 litri, ceea ce a condus la naşterea în sarcina reclamantei, în calitate de persoană responsabilă conform art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 235/2007, a obligaţiilor fiscale suplimentare, stabilite prin Decizia de impunere nr. x/27.10.2015.

Este adevărat că reclamanta, în calitate de persoană responsabilă, are obligaţia de a verifica modul în care terţa persoană, căreia i-a încredinţat organizarea sistemului de gestionare a uleiurilor uzate, îşi îndeplineşte obligaţiile asumate, însă câtă vreme, din actele ce i-au fost comunicate reclamantei de către pârâtă (anexele 1), rezulta îndeplinirea de către aceasta din urmă a obligaţiei de colectare a cantităţilor şi tipurilor de uleiuri uzate corespunzătoare celor introduse de reclamantă pe piaţă, aspect necontestat de către pârâtă, reclamanta s-a aflat în imposibilitatea de a cunoaşte că, în realitate, pârâta nu a colectat întreaga cantitate de uleiuri uzate sau că nu a valorificat în termen cantităţile de uleiuri colectate.

În acest sens sunt de observat susţinerile reclamantei, necontestate de către pârâtă, privitoare la faptul că organul de control nu a recunoscut cantitatea de uleiuri uzate declarată de pârâtă ca fiind colectată în numele reclamantei, pe de-o parte, pe motiv că nu toate cantităţile colectate de pârâtă au fost confirmate de către valorificatorii finali ca fiind gestionate în numele reclamantei, iar, pe de altă parte, pe motiv că o parte din cantitatea colectată a fost valorificată cu mult după termenul prevăzut de art. 67 alin. (1) şi (2) din Ordinul MMGA nr. 578/2006, aspecte ce se regăsesc menţionate în anexa 12 la Decizia de impunere nr. x/27.10.2015.

Împotriva deciziei, a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu invocarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a spreciat că, prin aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 2528 C. civ. prevăzut în materia răspunderii delictuale, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în condiţiile în care pretenţiile reclamantei aveau ca izvor răspunderea contractuală.

Din această perspectivă a fost invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că au fost încplcate dispoziţiile art. 1350 alin. (3) C. civ., prin aplicarea regulii din materia răspunderii delictuale în detrimentul celor din materia contractuală reţinute de prima instanţă.

Prin întâmpinarea depusă la data de 08.09.2020, intimata S.C. A. S.R.L. a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, înlăturată prin încheierea de admitere în principiu, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nefondat recursul pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., observând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu pot fi reţinute susţinerile recurentei privind încălcarea principiului disponibilităţii, instanţa de apel constatând în mod expres caracterul contractual al pretenţiilor deduse judecăţii.

De altfel, ambele instanţe de fond au subliniat existenţa raportului contractual dintre părţi, din care izvorăsc şi pretenţiile deduse judecăţii. Instanţele nu au analizat până la acest stadiu procesual fondul pretenţiilor, considerentele acestora fiind limitate la excepţia prescripţiei, asupra căreia s-a ajuns la concluzii diferite, pornind de la reţinerea unor momente diferite pentru începutul termenului de prescripţie de 3 ani.

Cu toate acestea, soluţia instanţei de apel referitoare la excepţia prescripţiei nu este rezultatul aplicării unor reguli străine materiei contractuale, în care se înscrie litigiul de faţă. În acest cadru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura susţinerile recurentei întemeiate pe o pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 1350 alin. (3) C. civ., din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Analizând momentul de început al termenului de prescripţie, instanţa de apel a făcut o judicioasă aplicare a regulilor incidente la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile art. 2523 C. civ. invocate de prima instanţă nu cuprind o regulă specială aplicabilă exclusiv în materie contractuală în ceea ce priveşte începutul termenului de prescripţie, ci o regulă generală pentru prescripţia din materia dreptului civil, potrivit chiar denumirii marginale a acestui text. În raport cu aceasta, dispoziţiile art. 2528 C. civ. reţinute de instanţa de apel, constituie o regulă specială aplicabilă acţiunilor în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, care nuanţează norma generală la o situaţie particulară, fără a o contrazice în esenţă.

Astfel, dacă regula generală cuprinsă în art. 2523 C. civ. stabileşte că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea lui, şi nu de la simpla încălcare a dreptului subiectiv, de care este legată naşterea dreptului la acţiune, în cazul acţiunilor în repararea pagubelor cauzate printr-o faptă ilicită, particularizând norma generală, dispoziţiile art. 2528 C. civ. fixează începutul teremnului de prescripţie la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător, doar de la acest moment fiind în realitate cunoscută naşterea dreptului la acţiunea în despăgubiri.

Pe de altă parte, această regulă specială apare aplicabilă atât în materie delictuală, cât şi în materie contractuală, textul nefăcând nicio distincţie în ceea ce priveşte natura faptei ilicite. Şi aceasta chiar dacă textul este aplicat cel mai frecvent în materie delictuală doar pentru că, în cazul faptei ilicite reprezentată de nerespectarea obligaţiei contractuale, aceasta este cel mai adesea cunoscută părţii cocontractante chiar de la momentul neexecutării sau executării necorespunzătoare, când se naşte şi dreptul la acţiune.

În raport de circumstanţele particulare ale speţei, instanţa de apel a apreciat în mod judicios incidenţa deopotrivă a acestei norme, reclamantul nefiind în măsură să cunoască existenţa unei pagube decurgând din executarea necorespunzătoare din partea pârâtei de la momentul la care aceasta a avut efectiv loc, cum reţinuse prima instanţă, ci de la un moment ulterior, după intervenţia autorităţilor şi rămânerea definitivă a sancţiunii contravenţionale reţinute în sarcina sa, pretins ca urmare a faptei ilicite a pârâtei.

De altfel, soluţiile diferite ale instanţelor de fond cu privire la excepţia prescripţiei nu au fost rezultatul aplicării unor reguli diferite cu privire la momentul începutului termenului de prescripţie, dispoziţiile art. 2523 şi 2528 C. civ., invocate pe rând de cele două instanţe, neputând determina ab initio concluzii diferite, ci au fost generate de interpretarea diferită a situaţiei de fapt deduse judecăţii în alegerea momentului de la care reclamantul putea cunoaşte existenţa pagubei pentru a fi efectiv în măsură să formuleze acţiunea în daune.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a regulilor privitoare la începutul termenului de prescripţie aplicabile cauzei de faţă, ce au drept scop preîntâmpinarea sancţionării reclamantului prin împlinirea termenului de prescripţie deşi nu ar fi avut efectiv posibilitatea de a cunoaşte existenţa încălcării dreptului subiectiv care i-ar justifica promovarea unei acţiuni.

Pentru aceste motive, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul ca nefondat.

Văzând şi dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată cu prilejul soluţionării căii de atac, constând în onorariu avocat ales achitat conform dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 95/2020 din 18 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L..

Obligă recurenta S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 6.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2021.