Scope of late-payment penalties in RCA insurance claims and priority of EU Directive 2009/103/CE over domestic judicial interpretations.

Şedinţa publică din data de 21 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 21 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat obligarea acesteia la plata către reclamanta A. a sumei de 100.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiului D. în urma evenimentului ce a avut loc în data de 27 iunie 2012, la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, raportat la echivalentul în RON al sumei datorate, de la data de 11 aprilie 2016 şi până la executarea efectivă a obligaţiei de plată. De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantul B. a sumei de 100.000 Euro, reprezentând despăgubiri morale ca urmare a decesului fiului D. în urma evenimentului ce a avut loc în data de 27 iunie 2012 şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, raportat la echivalentul în RON al sumei datorate, de la data de 11 aprilie 2016 şi până la executarea efectivă a obligaţiei de plată, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1516 din 26 septembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii E. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi, în consecinţă a fost obligată pârâta să plătească reclamantei A. suma de 50.000 Euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, precum şi penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi, începând din data de 11 aprilie 2016 şi până la plata debitului principal.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului B. suma de 50.000 Euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, precum şi penalităţile de întârziere de 0,2% pe zi, începând din data de 11 aprilie 2016 şi până la plata debitului principal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C..

Prin decizia civilă nr. 2 din 9 ianuarie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Curţii de Apel Cluj s-a respins apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1516 din 26 septembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. S.A..

Prin decizia nr. 1294 din 19 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul formulat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2 din 9 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea capătului de cerere privind acordarea penalităţilor de întârziere.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 725/2019 din 3 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1516 din 26 septembrie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Specializat Cluj pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

Obligă pârâta să plătească reclamantei A. penalităţi de întârziere de 0.2 % pe zi, aferente sumei de 50.000 de Euro, în echivalent RON la data plăţii, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive şi până la data plăţii efective.

Obligă pârâta să plătească reclamantului B. penalităţi de întârziere de 0.2 % pe zi, aferente sumei de 50.000 de Euro, în echivalent RON la data plăţii, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive şi până la data plăţii efective.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii de amânare a pronunţării din 26 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă au declarat recurs reclamanţii E. şi B. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei din apel şi păstrarea sentinţei de la fond, ca fiind legală şi temeinică.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenţii solicită instanţei de recurs să constate că prin încheierea de şedinţă din 26 noiembrie 2019 au fost încălcate, de către instanţa de apel, dispoziţiile art. 13 alin. (1), (3), coroborat cu art. 222 alin. (1) C. proc. civ. - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens se apreciază, ţinând seama că respectarea dreptului la apărare este prevăzută de legiuitor în cadrul principiilor fundamentale ale procesului civil, că sancţiunea nesocotirii acestuia nu poate fi alta decât nulitatea absolută.

Tot în acest context, se susţine că art. 222 alin. (1) C. proc. civ. nu poate fi interpretat în sensul că judecătorul are o prerogativă discreţionară de a admite sau respinge o cerere de amânare pentru lipsă de apărare, ci are doar competenţa de a verifica dacă cererea nu este abuzivă şi dacă este dovedită ori justificată. In ipoteza în care cererea întruneşte respectivele condiţii, apreciază că judecătorul este dator să o admită.

In speţă, avocatul recurenţilor a solicitat amânarea cauzei pentru termenul din 26 noiembrie 2019, acesta fiind singurul termen acordat în apel, la care s-a anexat adeverinţa de concediu emisă de Baroul Cluj, iar respingerea acesteia de către Curtea de Apel Cluj cu motivarea că "încuviinţarea unei astfel de cereri este lăsată la aprecierea instanţei" se apreciază a fi nelegală.

In ce priveşte condiţiile legale, se poate observa că cererea de amânare a fost formulată o singură dată, iar concediul de odihnă nu poate fi interpretat ca fiind "imputabil" avocatului, el având dreptul la concediu ca orice altă persoană aptă de muncă (de altfel, aceasta chestiune nu a fost reţinută în încheiere, ca motiv de respingere a cererii), sens în care se susţine că instanţa de apel i-a privat complet de dreptul la apărare în acest ciclu procesual.

În continuare, recurenţii apreciază că încălcarea de către instanţa de apel, prin decizia recurată, a dispoziţiilor Directivei 2009/103/CE din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi a Parlamentul European şi a Consiliului Uniunii Europene, constituie motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In acest context, se susţine că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia adoptată pe decizia anterioară de casare a Înaltei Curţi şi pe obligativitatea de a o implementa, conform art. 497 coroborat cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Cu toate acestea, conform art. 4 din acelaşi cod:

"In materiile reglementate de prezentul cod, normele obligatorii ale dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor".

Ca atare, în opinia recurenţilor, instanţa de apel avea posibilitatea procedurală să verifice dacă soluţia care i se "impunea" de către Înalta Curte era în acord cu dreptul Uniunii Europene, iar în caz contrar să aplice cu prioritate dreptul comunitar.

Astfel, în dreptul intern, speţei îi sunt aplicabile normele de la momentul producerii accidentului, amintite şi în decizia recurată, respectiv normele anexă la Ordinul nr. 14/2011.

Din punctul de vedere al recurenţilor, aplicarea acestor norme din dreptul intern este obligatoriu să fie făcută în concordanţă cu cele din dreptul comunitar care consacră, cum am văzut, principiul stipulării unor sancţiuni eficiente şi descurajante pentru conduita necorespunzătoare a asigurătorului.

Aşadar, legat de aceste penalităţi, din formularea normelor naţionale incidente, coroborate cu cele europene, rezultă cât se poate de clar că ele nu reprezintă simple accesorii/dobânzi ale obligaţiei de plată a despăgubirii (obligaţie de a da).

Dimpotrivă, aceste penalităţi reprezintă sancţiuni/pedepse civile ale unor încălcări de către asigurători ale obligaţiilor de a face (cum ar fi acelea de a emite o ofertă într-un anumit termen ori de a nu diminua sau refuza în mod nejustificat despăgubirea) stabilite în sarcina lor de către normele aplicabile. Aşa stând lucrurile, penalităţile intervin în momentul în care obligaţia de a face se consideră nerealizată - în speţă, de la data emiterii refuzului nejustificat de a încuviinţa avizarea de daune.

Se poate remarca, în context, că art. 37 din norme nu conţine expresia "penalităţi de întârziere", ci pe aceea de "penalizare", ceea ce este semnificativ referitor la natura juridică de faţă. Penalizarea se calculează pe zile de întârziere în lipsa unui alt criteriu legal de stabilire, însă modul de calcul nu schimbă natura juridică de sancţiune civilă.

Aşa stând lucrurile, decizia pronunţată în apel lipseşte complet de conţinut şi eficientă normele europene privind obligaţia de a sancţiona asigurătorul culpabil.

Într-adevăr, rămânerea definitivă a soluţiei referitor la prescripţie învederează caracterul injust al refuzului asigurătorului de a emite o ofertă serioasă şi de a plăti despăgubirea, ceea face inexplicabilă - şi în complet dezacord cu normele din directiva precitată - ideea de a nu fi penalizat pentru o atare conduită nelegală.

Prin întâmpinarea depusă la 27 martie 2020, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat pe cale de excepţie, anularea recursului, întrucât motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele de nelegalitate, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat si menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 iunie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 1 iulie 2020, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 24 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 725/2019 din 3 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 21 ianuarie 2021.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Critica recurenţilor subsumată acestui motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, întrucât prin încheierea de şedinţă din 26 noiembrie 2019 au fost încălcate, de către instanţa de apel, dispoziţiile art. 13 alin. (1), (3), coroborat cu art. 222 alin. (1) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că recurenţii au solicitat amânarea cauzei la singurul termen acordat în apel, apreciindu-se în acest sens că le-a fost încălcat dreptul la apărare, care este prevăzut de legiuitor în cadrul principiilor fundamentale ale procesului civil, iar sancţiunea nesocotirii acestuia nu poate fi decât nulitatea absolută.

Această critică este nefondată, având în vedere prevederile art. 222 alin. (1) C. proc. civ., la care fac referire recurenţii şi din care rezultă că instanţa are posibilitatea, nu obligaţia, de a amâna judecarea cauzei la cererea părţii interesate numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei.

Aşadar, instanţa nu are o obligaţie de a amâna judecarea cauzei, ci are facultatea de a aprecia, în urma analizării acesteia şi în funcţie de circumstanţele cauzei, temeinicia cererii formulate de către parte.

Astfel, obligaţia impusă de dispoziţiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care instanţa refuză amânarea cauzei pentru motivele invocate de parte, a fost îndeplinită, întrucât instanţa a amânat, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise, în temeiul art. 396 C. proc. civ.

Din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenţii nu au invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, întrucât prin amânarea pronunţării instanţa a dat posibilitate părţilor să depună concluzii scrise, conform art. 396 C. proc. civ., sens în care nu se poate reţine că instanţa ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenţii susţin încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor Directivei 2009/103/CE din 16.09.2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenţii-reclamanţi apreciază că dispoziţiile dreptului Uniunii Europene ar trebui să se aplice în mod prioritar, iar instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze în rejudecarea cauzei dacă soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, în decizia de casare este sau nu în contradicţie cu dispoziţiile dreptului UE.

În acest context, recurenţii-reclamanţi susţin că potrivit dreptului UE, în cazul în care asigurătorul nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător obligaţiile legale în analizarea cererilor de despăgubire, ar trebuie aplicate sancţiuni eficiente şi descurajante sub forma penalităţilor de întârziere. Astfel, recurenţii-reclamanţi invocă faptul că potrivit art. 36 şi 37 din Norma nr. 14/2011, asigurătorul ar fi datorat penalităţi de întârziere calculate de la data refuzului de a acorda despăgubiri persoanelor vătămate prin accidentul rutier şi în acest sens arată că instanţa de apel nu a acordat penalităţi de întârziere de la data de 11 aprilie 2016, ci de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care pârâta a fost obligată la plata despăgubirilor.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul", iar alin. (3) prevede că, "după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată".

Aşadar, problemele de drept tranşate în calea de atac a recursului nu pot fi repuse în dezbatere cu ocazia reluării judecăţii în apel, iar statuările instanţei de recurs se bucură de autoritate de lucru judecat, impunându-se şi instanţei inferioare în grad care rejudecă apelul.

În acest context, recurenţii-reclamanţi apreciază că, deşi dispoziţiile şi dezlegările date unor probleme de drept de către instanţa superioară în grad sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă cauza, instanţa de apel ar fi trebuit să se conformeze dispoziţiilor dreptului UE şi să le aplice în mod prioritar.

Această susţinere nu poate fi primită, având în vedere că modul în care a fost tranşată problema penalităţilor de întârziere este în acord atât cu normele interne, cât şi cu normele europene în materie.

Astfel, în acord cu susţinerile recurenţilor-reclamanţi, instanţele naţionale trebuie să aplice normele dreptului UE în mod prioritar, atunci când sunt învestite să judece cauzele, însă în speţa de faţă, raţionamentul instanţei de recurs, aplicat şi în faza de rejudecare a cauzei nu este în contradicţie cu normele europene.

Aceasta deoarece, în considerentele deciziei de casare s-a reţinut că, întrucât despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurător RCA, devin incidente dispoziţiile art. 37 coroborate cu art. 36 alin. (5) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât după împlinirea termenului de 10 zile care curge de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive.

Totodată, se reţine că şi practica judiciară este în acelaşi sens, şi anume că penalităţile de întârziere încep să curgă din a 11-a zi de după momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au stabilit despăgubirile a căror obligaţie de plată îi incumbă asigurătorului RCA, indiferent dacă a existat sau nu o avizare de daună la nivelul asigurătorului.

Aşadar, susţinerile recurenţilor, potrivit cărora, în speţa de faţă, instanţele naţionale trebuie să aplice normele dreptului UE în mod prioritar, se constată că nu pot fi primite, întrucât raţionamentul instanţei supreme aplicat şi în faza de rejudecare a cauzei nu poate fi reţinut că este în contradicţie cu normele europene.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurenţii-reclamanţi să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceştia trebuiau să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 725/2019 din 3 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva încheierii din 26 noiembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 725/2019 din 3 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2021.