Tort claim stands for accident victims' families as defendant's appeal annulled for unpaid stamp duty

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, reclamanţii A., B. şi C. au chemat-o în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale pentru vătămarea suferită ca urmare a pierderii tatălui său E.; la plata către reclamanta B. a sumei de 100.000 euro, reprezentând daune morale pentru vătămarea suferită ca urmare a pierderii tatălui său E. şi la plata către reclamanta C. a sumei de 60.000 euro, cu titlu de daune morale pentru vătămarea suferită ca urmare a pierderii fiului său E..

Au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 la 4 iulie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii F., G., A., B., H., I., J. şi K. au chemat-o în judecată pe pârâta D. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata daunelor morale pentru vătămarea suferită ca urmare a decesului rudei lor L., după cum urmează: câte 60.000 euro pentru F. şi G., părinţii victimei; câte 100.000 euro pentru A. şi B., fii; câte 40.000 euro pentru ceilalţi reclamanţi, fraţi.

S-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de la 14 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic la 22 ianuarie 2019 pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă, instanţă care, prin încheierea din 25 martie 2019, a admis excepţia conexităţii, invocată de pârâtă, a dispus reunirea cauzei cu cea care face obiectul dosarului nr. x/2018 şi a trimis dosarul la completul învestit cu soluţionarea acestui din urmă dosar.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Ilfov a reţinut că între cele două dosare există identitate parţială de părţi, aceeaşi cauză juridică şi o strânsă legătură între obiectul celor două cereri de chemare în judecată, având în vedere că în ambele urmează a se analiza dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, ca urmare a accidentului produs la 12 septembrie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 1383 din 9 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte cererea principală privindu-le pe reclamanta C. şi pe pârâta D. S.A. A admis în parte cererea conexă privindu-i pe reclamanţii F., G., A., B., H., I., J., K. şi pe pârâta D. S.A. şi, în consecinţă:

A obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanta C. a sumei de 30.000 euro, în echivalent în RON la cursul de referinţă al B.N.R. de la data plăţii; la plata către fiecare dintre reclamanţii F. şi G. a sumei de 30.000 euro, în echivalent în RON la cursul de referinţă al B.N.R. de la data plăţii; la plata către fiecare dintre reclamanţii H., I., J. şi K. a sumei de 20.000 euro, în echivalent în RON la cursul de referinţă al B.N.R. de la data plăţii; la plata către fiecare dintre reclamanţii A. şi B. a sumei de 100.000 euro, în echivalent în RON la cursul de referinţă al B.N.R. de la data plăţii; la plata către C., F., G., H., I., J., K., A. şi B. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând cheltuieli de transport şi cazare proporţionale cu pretenţiile admise şi a sumei de 3.500 RON, cu acelaşi titlu, reprezentând onorariu de avocat, proporţional cu pretenţiile admise.

Împotriva acestei sentinţe, D. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2045A din 5 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă. Prin aceeaşi decizie a fost respinsă ca neîntemeiată cererea intimaţilor-reclamanţi de obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, D. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, autoarea căii de atac a reiterat situaţia de fapt, a prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi a susţinut că decizia atacată este nemotivată, cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că motivarea deciziei atacate nu satisface exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

Potrivit recurentei, motivarea deciziei atacate relevă faptul că instanţa de apel nu a stabilit corect situaţia de fapt şi nu a argumentat cuantumul prejudiciului personal nepatrimonial stabilit.

A susţinut recurenta că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile legale privind culpa comună şi nu a lămurit aspectele legate de împrejurarea privind cuplarea sau nu a centurii de siguranţa a victimelor, în condiţiile în care ancheta din 12 septembrie 2016 a autorităţilor din Franţa, ţară în care a avut loc accidentul, a relevat faptul că acestea nu purtau centura de siguranţă, care le-ar fi salvat viaţa.

În opinia recurentei, curtea de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "în cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o", împrejurare ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, recurenta a arătat că, nepurtând centura de siguranţă, victima a acceptat riscul de a fi vătămată într-un potenţial accident, asumându-şi astfel acest risc.

A subliniat autoarea căii de atac că, prin decizia nr. 12/2016, pronunţată în recurs în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că "dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă."

O altă critică formulată de recurentă vizează încălcarea Normei C.S.A. nr. 23/2014, emisă în aplicarea art. 49-50 din Legea nr. 136/1005.

În acest sens, a susţinut că, atunci când a cuantificat daunele morale, instanţa nu a avut în vedere jurisprudenţa.

A apreciat recurenta că instanţa nu s-a raportat la situaţia reală, concretă a reclamanţilor şi nu a analizat în ce măsură acordarea sumei de 370.000 euro este de natură să conducă la îmbogăţirea fără justă cauză a familiei celor două victime ale accidentului.

Or, potrivit jurisprudenţei, pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

În acest context, recurenta a evocat jurisprudenţa instanţei supreme şi a subliniat că, într-adevăr, despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală.

De asemenea, a susţinut că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale impune statuarea în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport cu circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte, despăgubirile acordate urmând să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a uşura ori compensa, în măsura posibilului, suferinţele pe care reclamantul le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

La 21 septembrie 2020, intimaţii au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Analizând, potrivit dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., chestiunea timbrării căii de atac, sesizată prin raportul întocmit, aspect care ţine de legala învestire a instanţei şi care, pentru acest motiv, primează în faţa excepţiilor tardivităţii şi nulităţii recursului, Înalta Curte, constituită în completul de filtru reţine că, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

În conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 33 din O.U.G. nr. 80/2013, taxele judiciare de timbru se datorează şi se plătesc anticipat, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că, în măsura în care cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei.

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, datorată conform legii, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, în etapa regularizării, constatându-se că la dosar nu a fost depusă dovada achitării taxelor judiciare de timbru, prin adresa aflată la dosarului, comunicată la 10 iulie 2020 potrivit dovezii de la dosarului, i s-a pus în vedere recurentei, sub sancţiunea anulării cererii, să depună la dosar, în termen de 10 de zile de la comunicarea adresei, dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 1.034 RON.

Aceeaşi obligaţie a fost menţionată şi în raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, comunicat recurentei la 19 februarie 2021 .

Constatând că până la termenul de judecată stabilit în cauză - 24 martie 2021, recurenta nu s-a conformat obligaţiei prevăzute mai sus, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a, raportat la art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 pct. (5) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2045A din 5 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2021.