Territorial competence in labor disputes: actual domicile versus registered residence under Labor Code Art. 269 and Law No. 62/2011 Art. 210

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 13 februarie 2020 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. au chemat-o în judecată pe pârâta S.C. COMPLEXUL ENERGETIC OLTENIA S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o pronunţa, să constate că şi-au desfăşurat activitatea în condiţii deosebite de muncă, să o oblige pe pârâtă la eliberarea declaraţiilor nominale rectificative pentru fiecare reclamant în parte, cu achitarea contribuţiei la asigurările sociale în procentele corespunzătoare condiţiilor deosebite de muncă pentru perioada în care au fost stabilite condiţii normale de muncă, precum şi să constate nulitatea absolută a clauzei din actele adiţionale la contractele individuale de muncă prin care s-au stabilit condiţii normale de muncă.

Prin sentinţa civilă nr. 1074 din 27 octombrie 2020, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâtă pe calea întâmpinării şi a declinat competenţa de soluţionare cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Legea nr. 53/2003, cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, iar în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Totodată, a notat că, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

A reţinut Tribunalul Vâlcea că prin domiciliu se înţelege locul unde persoana îşi are locuinţa statornică sau principală, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 87 C. civ. şi că, de regulă, dovada ultimului domiciliu se face cu menţiunile din actul de identitate.

Subliniind că normele din Codul muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia, iar, potrivit art. 278 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, normele de dreptul muncii se întregesc cu dispoziţiile cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispoziţiile legislaţiei civile, a apreciat tribunalul că scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului lor la apărare.

Totodată, a reţinut că, potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2011, "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele ale C. proc. civ.."

Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 cu cele ale art. 116 C. proc. civ., potrivit cărora "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente", cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, Tribunalul Vâlcea a apreciat că rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este una alternativă, iar reclamantul este cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, însă competenţa aparţine instanţei de la locul unde îşi are domiciliul reclamantul sau celei de la locul de muncă al acestuia, nu instanţei de la domiciliul sau de la reşedinţa reclamantului, aşa cum susţin autorii cererii de chemare în judecată.

Constatând că reclamanţii nu îşi au domiciliul şi nici locul de muncă în circumscripţia Tribunalului Vâlcea, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale sub acelaşi număr unic .

Prin sentinţa nr. 253 din 22 februarie 2021, Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a disjuns cererea formulată de reclamantul J. şi a dispus formarea unui nou dosar cu termen la 15 martie 2021. A admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de reclamanţi şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., K. şi L. în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecăţii şi înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că litigiul intră în categoria conflictelor de muncă, în sensul art. 266 şi 231 din Codul muncii, astfel că în speţă sunt incidente normele ce guvernează jurisdicţia muncii.

Or, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul, iar conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

A reţinut Tribunalul Gorj că, potrivit art. 216 din Legea nr. 62/2011 "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..", iar potrivit art. 116 C. proc. civ., "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

În ceea ce priveşte domiciliul reclamanţilor, a apreciat că interesează care este situaţia de fapt concretă şi că, fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada domiciliului se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

În acest context, a reţinut că, de regulă, dovada ultimului domiciliu se face cu menţiunile din actul de identitate, dar nimic nu se opune, însă, ca prin orice alt mijloc să se probeze că domiciliul persoanei este într-o altă localitate decât aceea unde a fost înregistrată.

Din punct de vedere procesual, a apreciat că dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii trebuie interpretate în sensul că prin domiciliu se înţelege acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă dreptului lor la apărare.

Aceasta întrucât normele din Codul muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al acestuia.

În acest sens, a reţinut că instanţa de contencios constituţional, pin decizia nr. 945 din 07 iulie 2011, a stabilit că "reglementarea diferită a Codului muncii faţă de cea a C. proc. civ., referitoare la competenţa teritorială a instanţelor de judecată, este justificată de specificul şi necesităţile ce decurg din raporturile de muncă; în acest sens trebuie observat că reglementarea criticată urmăreşte facilitarea accesului la justiţie şi a apărării salariatului care are, în cele mai multe cazuri, calitatea de reclamant".

Or, din probele depuse în cauză reiese că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, reclamanţii (cu excepţia lui J.) aveau fie domiciliul, fie reşedinţa stabilită pe raza judeţului Vâlcea, nefiind dovedită în niciun fel o altă stare de fapt şi, pe cale de consecinţă, nici voinţa reclamanţilor de a eluda prevederile legale în sensul stabilirii arbitrare a competenţei cu scopul de a îngreuna posibilităţile angajatorului pârât de a-şi administra probatoriul.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

Tribunalul Vâlcea a fost învestit cu un conflict de muncă ivit între reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. şi L. şi pârâta S.C. COMPLEXUL ENERGETIC OLTENIA S.A.

Constatând că reclamanţii nu îşi au domiciliul şi nici locul de muncă în circumscripţia sa, Tribunalului Vâlcea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj.

La rândul său, notând că din probele administrate în cauză reiese că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, reclamanţii (cu excepţia lui J.) aveau fie domiciliul, fie reşedinţa stabilită pe raza judeţului Vâlcea, Tribunalul Gorj a disjuns cererea formulată de reclamantul J., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., K. şi L. în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă şi a constatat, totodată, ivit conflictul negativ de competenţă.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite conform legii", iar potrivit alin. (2), "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Totodată, conform art. 210 din Legea nr. 62/2011 "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Înalta Curte constată că la dosar se află copii ale cărţilor de identitate ale reclamanţilor, din care rezultă că aceştia aveau la data sesizării instanţei fie domiciliul, fie reşedinţa în judeţul Vâlcea.

Trebuie menţionat că, deşi noţiunile de "domiciliu" şi "reşedinţă" nu se suprapun din punct de vedere al evidenţei populaţiei, această distincţie nu este relevantă în procedura civilă. Noţiunea de domiciliu, care interesează în sens procedural se identifică cu noţiunea de domiciliu de fapt, în cazul de faţă cu reşedinţa reclamanţilor, iar în raport de locuinţa statornică a părţilor se stabilesc atât legalitatea procedurii de citare, cât şi instanţa competentă să soluţioneze pricina.

O interpretare contrară ar conduce, în speţă, la atribuirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea unei instanţe în circumscripţia căreia reclamanţii nu domiciliază în fapt, aspect de natură a invalida voinţa legiuitorului, care, prin dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, a urmărit să asigure reclamantului accesul facil la instanţa de judecată aflată în circumscripţia teritorială în care locuieşte.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale menţionate mai sus, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Vâlcea, iniţial învestit, în a cărui circumscripţie sunt situate domiciliile/reşedinţele reclamanţilor.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ. Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2021.