Cassation appeal dismissed; arbitral award for goods unpaid survives annulment challenge.

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin hotărârea comercială nr. 1 din 13 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Hunedoara în dosarul nr. x/2019 a fost admisă cererea de arbitraj comercial formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Deva împotriva pârâtei B. şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 78.155,82 Euro, reprezentând contravaloare marfă conform facturii x din 19 august 2016 şi a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data scadenţei facturii - 20 octombrie 2016 şi până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8086 euro; a fost obligată reclamanta la plata sumei de 360,00 RON, reprezentând contravaloare traducere către Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Hunedoara.

Împotriva acestei hotărâri a formulat acţiune în anulare pârâta B.., solicitând anularea hotărârii şi a încheierii de şedinţă din 09 decembrie 2019.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2020 la 27 ianuarie 2020 pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

În motivarea acţiunii în anulare s-a arătat că tribunalul arbitral a încălcat regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, întrucât nu a admis cererea de administrare a probei testimoniale, a interogatoriului şi a expertizei tehnice.

S-a susţinut că, după depunerea concluziilor pârâtei, se impunea repunerea cauzei pe rol.

S-a mai arătat că tribunalul arbitral a încălcat şi prevederile art. 6, art. 22 şi art. 249 C. proc. civ. prin respingerea parţială a cererii de administrare a probatoriului.

O altă critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1707 şi a art. 1714 C. civ. privind răspunderea pentru viciile ascunse, tribunalul arbitral apreciind greşit asupra prevederilor art. 8.2 din contract, fără a se raporta şi la prevederile art. 8.3, art. 8.5 şi art. 8.6 din contract, context în care excepţia neexecutării contractului, întemeiată pe dispoziţiile art. 1553 C. civ. este fondată.

În drept s-au invocat prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Pârâta intimată a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii în anulare, întrucât nu este îndeplinită condiţia încălcării dispoziţiilor legale imperative.

Prin sentinţa nr. 18/2020 din 28 iulie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a respins acţiunea în anulare.

Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reţinut în esenţă că acţiunea în anulare nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, pentru următoarele considerente:

Primordial, a subliniat că teza pe care se întemeiază acţiunea în anulare este încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii, dispoziţia legală invocată de contestatoare fiind art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin urmare, dispoziţia încălcată trebuia să fie edictată într-o lege sau în alt act normativ cu putere de lege.

Regulile de procedură arbitrală, a reţinut curtea de apel, nu sunt aprobate sau adoptate prin lege, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. pentru admisibilitatea acţiunii în anulare.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 249 C. proc. civ., instanţa învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare a reţinut că, pentru situaţia recurgerii la arbitrajul instituţionalizat, judecata este supusă regulilor de procedură ale arbitrajului instituţionalizat în vigoare la momentul sesizării acestuia, conform art. 619 alin. (3) C. proc. civ., precum şi dispoziţiilor art. 571 - 607 din acelaşi cod.

Cum regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat nu sunt dispoziţii imperative ale legii, a apreciat că orice critică legată de încălcarea acestor reguli excedează sfera de cuprindere a art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Suplimentar, a reţinut curtea de apel că se mai impune constatarea limitelor pe care dispoziţiile art. 587 alin. (2) C. proc. civ. le stabileşte cu privire la competenţa de a decide asupra utilităţii, pertinenţei şi concludenţei probelor. Această dispoziţie legală stabileşte competenţa exclusivă a tribunalului arbitral în această materie, instanţele judecătoreşti neputând interfera în acest domeniu altfel decât cu încălcarea competenţei tribunalului arbitral. În consecinţă, s-a reţinut, curtea de apel nu poate verifica aceste critici pe calea acţiunii în anulare, tribunalul arbitral având libertatea şi competenţa de a stabili probatoriul care se impune a fi administrat.

Pe de altă parte, curtea de apel a reţinut că tribunalul arbitral a făcut în mod întemeiat aplicarea dispoziţiilor art. 573 alin. (1) şi (2) şi ale art. 574 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a constatat că pârâta contestatoare nu a invocat dispoziţiile art. 1556 C. civ. prin întâmpinare şi nici nu a formulat cerere reconvenţională întemeiată pe dispoziţiile art. 1707 şi art. 1714 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile art. 8.3, art. 8.5 şi art. 8.6 din contractul de vânzare nr. 73 încheiat între părţi la 10 februarie 2016.

A apreciat curtea de apel că tribunalul arbitral nu a încălcat dispoziţiile art. 1556, art. 1707 şi art. 1714 C. civ., limitându-se la a aprecia justificat că nu se impune verificarea apărărilor întemeiate pe aceste dispoziţii legale, întrucât nu au fost invocate procedural, conform art. 573 şi art. 574 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentinţe, B.. a declarat recurs, solicitând casarea ei.

Cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic de dosar la 2 noiembrie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În motivare, autoarea căii de atac a reiterat situaţia de fapt şi a susţinut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a principiilor generale ale procesului civil.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel se contrazice prin faptul că pe de o parte reţine inadmisibilitatea acţiunii în anulare, iar pe de altă parte analizează fondul cererii, pronunţându-se asupra motivelor invocate în cuprinsul acesteia privitoare la modalitatea administrării probelor de către instanţa de arbitraj şi la încălcarea de către aceasta a normelor de drept civil. În acest context, arată recurenta, dacă s-ar fi apreciat că acţiunea în anulare este inadmisibilă, nu s-ar mai fi analizat fondul acesteia, respectiv temeinicia motivelor pentru care a fost atacată hotărârea arbitrală.

În aceste condiţii, a susţinut că sentinţa cuprinde motive contradictorii, soluţii contradictorii, astfel încât se impune casarea acesteia, avându-se în vedere că, practic, instanţa de apel a analizat temeinicia unei cereri pe care a considerat-o inadmisibilă şi a respins-o în consecinţă.

Mai mult, prin faptul analizării fondului acţiunii în ciuda aprecierii inadmisibilităţii acesteia, a considerat că este îndreptăţită să pună la îndoială raţionamentul instanţei cu privire la analiza efectuată şi să îl conteste. Aceasta întrucât nu s-a ţinut cont de toate aspectele învederate în cuprinsul acţiunii în anulare, de faptul că, deşi a invocat o serie de probe prin răspunsul la cererea de arbitraj pentru dovedirea excepţiei neexecutării contractului, acestea au fost respinse cu nerespectarea prevederilor legale, iar fără administrarea acestor probe nu se putea analiza în mod corect, legal şi temeinic niciunul dintre raporturile comerciale dintre părţi şi nu se putea verifica veridicitatea afirmaţiilor sale.

Recurenta a arătat că nu s-a avut în vedere faptul că au fost formulate obiecţiuni cu privire la produse livrate de intimată, iar acestea au fost dovedite cu înscrisuri - e mailul din 2 noiembrie 2016, prin care clienţii finali au arătat că există defecţiuni ale bicicletelor şi că acestea nu pot fi folosite. A subliniat că, aşa cum rezultă şi din contractul dintre părţi, a avut posibilitatea de a efectua o recepţie vizual calitativă, însă, în realitate, modalitatea de funcţionare a bicicletelor o putea analiza doar clientul final, respectiv beneficiarul

Astfel, a apreciat recurenta, soluţia curţii de apel de respingere ca inadmisibilă a acţiunii pe de o parte, cu constatarea netemeiniciei acesteia pe de altă parte, este contradictorie şi, se poate afirma, chiar şi nelegală din acest punct de vedere.

A mai susţinut recurenta că atât hotărârea, cât şi sentinţa sunt motivate insuficient, fapt care echivalează cu o nemotivare, dar şi că instanţa de acţiune în anulare a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil şi a omis să reţină faptul că şi instanţa de arbitraj a încălcat o serie de prevederi imperative ale legii, nu doar procedurale, dar şi materiale, respectiv: dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil, legalitatea, egalitatea, dreptul la apărare şi contradictorialitatea.

În opinia recurentei, respingerea probelor solicitate şi neadministrarea acestora de către curtea de apel atrage după sine încălcarea flagrantă a principiului stabilirii adevărului în cauză, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri, respectiv sentinţe netemeinice, ce încalcă principiile fundamentale de drept.

De altfel, prin neîncuviinţarea probelor, cele două instanţe au adus atingere dreptului la apărare al contestatoarei.

În contextul dat, s-a afirmat că depoziţiile martorilor, răspunsul la interogatoriu şi concluziile raportului de expertiză tehnică ar fi fost în măsură să clarifice împrejurările refuzului de plată a facturilor emise de către intimată, că viciile ascunse ar fi fost astfel relevate şi dovedite, lucru din care ar rezulta în mod cert culpa vânzătoarei şi temeinicia excepţiei de neexecutare invocate de recurentă.

Mai mult, a arătat recurenta, prin refuzul de a administra probele solicitate cele două instanţe şi-au încălcat obligaţia de "a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii", prevăzută expres de art. 22 C. proc. civ., aceste probe fiind absolut necesare în stabilirea situaţiei de fapt şi a circumstanţelor cauzei deduse spre soluţionare.

A apreciat recurenta că, prin toate aceste fapte, instanţele au dat dovadă de lipsă de imparţialitate în soluţionarea cauzei, încălcându-se atât dispoziţiile art. 6 C. proc. civ., cât şi cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale. Practic, prin restrângerea dreptului la apărare a petentei, s-a creat o situaţie de inechitate, provocată de imposibilitatea dovedirii culpei intimatei în executarea contractului. În plus, în considerente instanţa de arbitraj afirmă faptul că "excepţia de neexecutare a contractului reprezintă apărare de fond, pe care pârâta a înţeles să o prezinte prin răspunsul la cererea arbitrată", însă nu a oferit posibilitatea dovedirii celor invocate în susţinerea apărării, iar curtea de apel eronat a reţinut temeinicia acestei soluţii a instanţei de arbitraj.

Mai mult decât atât, recurenta a susţinut că cele două instanţe s-au rezumat la a motiva pe scurt hotărârile, fără a examina în mod real problemele esenţiale ce le-au fost supuse spre judecată.

Dezideratul lămuririi cauzei sub toate aspectele constituie o componentă obligatorie a dreptului la un proces echitabil, garantat prin prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a căror încălcare impune cu necesitate reluarea judecăţii, în condiţii de echitabilitate, în faţa aceleiaşi instanţe. De altfel, acest principiu este atins prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi, poziţie reliefată şi de practica CEDO - cauza Boldea contra României, în care se arată că "judecătorii trebuie să răspundă cu argumente la fiecare dintre criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi." Respingerea probelor solicitate, argumentându-se că există un "contract vânzare cumpărare care are putere obligatorie", este o motivare insuficientă, având în vedere că prin dovezile solicitate se urmărea stabilirea situaţiei de fapt şi a împrejurărilor concrete ale speţei.

A subliniat recurenta că, potrivit C. proc. civ., orice hotărâre judecătorească trebuie să fie motivată în fapt şi în drept, instanţa de judecată fiind datoare să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea de a pronunţa respectiva hotărâre.

Astfel, arată recurenta, în primul rând instanţa de arbitraj, iar ulterior instanţa de acţiune în anulare erau obligate să administreze probele propuse, iar în caz contrar erau obligate să motiveze faptul respingerii probatoriului propus, dar şi pe cel al admiterii cererii introductive; în cauză, însă, motivarea pe probatoriu este lacunară, iar cea privitoare la fondul cauzei lipseşte cu desăvârşire.

De altfel, s-a susţinut, se poate identifica chiar o contradicţie a instanţei arbitrale identificată la pagina nr. 3, paragraful nr. 1 şi 2 din hotărâre: pe de-o parte se menţionează faptul că nu s-a invocat excepţia de neexecutare şi, ca atare, la cuvântul în fond aceasta nu mai poate fi invocată, dar pe de altă parte se menţionează în următorul paragraf faptul că "excepţia de neexecutare a contractului, reprezintă apărări de fond, pe care pârâta a înţeles să le prezinte prin răspunsul la cererea arbitrală şi le va analiza ca atare", însă aceasta nu a mai fost analizată.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi a susţinut că instanţa de arbitraj a redat în cuprinsul sentinţei civile o motivare succintă, neclară, fără să analizeze fiecare apărare în parte cu privire la probele propuse, astfel cum a procedat şi curtea de apel.

A mai susţinut autoarea căii de atac că cele două instanţe nu au analizat prevederile C. civ. cu privire la viciile ascunse ale bunurilor, ci doar prevederile contractuale, care nu reglementează modalitatea de soluţionare a acestei situaţii.

Potrivit recurentei, instanţa de arbitraj şi ulterior curtea de apel aveau obligaţia de a observa această împrejurare şi de a constata faptul că este absolut evident faptul că era exclus ca termenul de 7 zile, prevăzut în contract, să privească situaţia descoperirii unor vicii ascunse, în condiţiile în care ele puteau fi descoperite doar de către consumatorii finali, adică doar după comercializarea lor, în perioada de garanţie a bunurilor.

De asemenea, a susţinut că, în speţă, neregăsindu-se un termen de garanţie convenţional, se aplică dispoziţiile C. civ., mai exact art. 2531, care reglementează un termen de garanţie de 1 an în care viciile trebuie să se ivească şi a subliniat că a învederat existenţa viciilor ascunse înăuntrul acestui termen.

Termenul de 7 zile, precizează recurenta, nu îşi găseşte aplicarea în această situaţie, C. civ. instituind un termen de 1 an în care aceste vicii trebuie să fie reclamate de la momentul predării bunurilor, termen ce a început să curgă în speţă practic la 7 zile după primirea bunurilor, conform art. 8.2 din contract.

De asemenea, a arătat că o altă eroare de raţionament pe care intimata o face este aceea potrivit căreia lipsa reclamaţiilor cu privire la starea mărfii la recepţie conduce la concluzia că bunurile corespund din punct de vedere calitativ, or C.M.R. are ca obiect exclusiv daunele produse ca urmare a transportului, nicidecum viciile ascunse.

A susţinut recurenta că toate aceste aspecte nu au fost analizate de către instanţa de arbitraj, care evident a pronunţat o hotărâre nelegală, iar curtea de apel s-a limitat doar la a valida o asemenea soluţie fără niciun fundament,

S-a mai evidenţiat faptul că, aşa cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, din corespondenţa părţilor, din reclamaţiile primite de la clienţii finali ai bunurilor, bunurile pe care le-a achiziţionat de la reclamantă pentru a le comercializa au prezentat o serie de defecţiuni, precum: montaj incorect al rulmentului capătului de furcă şi al consolei inferioare, baterii defecte, scobituri în vopsea, montajul incorect al şuruburilor, clamă sau bandaj rupt, roţile montate greşit, spiţe rupte etc.

Toate aceste defecţiuni, evident, nu au putut fi descoperite la momentul achiziţionării, ci abia la momentul folosirii de către clienţii finali, adică ulterior comercializării lor şi au fost de natură să creeze o serie de prejudicii în principal acestora din urmă, care nu au putut folosi bunurile potrivit destinaţiilor lor, iar prin comercializarea unor produse defecte imaginea comercială a recurentei a fost grav afectată şi greu de reparat.

În aceste condiţii, a susţinut că defecţiunile reclamate reprezintă vicii ascunse, care, conform art. 1707 alin. (1) C. civ., sunt de natură să facă bunul vândut impropriu întrebuinţării la care este destinat sau să îi micşoreze în asemenea măsură întrebuinţarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi dat un preţ mai mic.

Or, prin raportare la art. 1.714 C. civ., dispoziţiile privitoare la garanţia contra viciilor ascunse se aplică şi atunci când bunul vândut nu corespunde calităţilor convenite de către părţi.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 23 decembrie 2020 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar la 2 februarie 2021 recurenta a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare.

Analizând actele dosarului, precum şi sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, se cuvine subliniată maniera improprie în care recurenta şi-a formulat criticile, pe care le-a îndreptat mai degrabă în direcţia hotărârii arbitrale, decât împotriva sentinţei pronunţate în acţiunea în anulare, cu toate că aceasta din urmă constituie obiect al recursului.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii sau când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Motivul de recurs prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere fie lipsa motivării, fie existenţa unor considerente contradictorii ori exclusiv a unor considerente străine de natura pricinii.

În cadrul acestei critici recurenta a afirmat că instanţa de arbitraj a redat în cuprinsul sentinţei civile o motivare succintă, neclară, fără să analizeze fiecare apărare în parte cu privire la probele propuse, astfel cum a procedat şi curtea de apel.

Înalta Curte constată că această susţinere nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului în legătură cu sentinţa arbitrală, întrucât nu aceasta formează obiectul recursului.

Critica având acelaşi conţinut, îndreptată împotriva sentinţei curţii de apel este neîntemeiată, fiind contrazisă chiar de considerentele hotărârii recurate, considerente potrivit cărora, în considerarea art. 587 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul arbitral are competenţă exclusivă în ce priveşte utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor.

Acest argument al curţii de apel referitor la faptul că aprecierea asupra necesităţii încuviinţării probelor reprezintă atributul exclusiv al tribunalului arbitral nu a fost combătut de către recurentă şi, în plus, o eventuală critică având acest obiect nici nu poate fi încadrată în vreunul dintre cazurile de anulare expres şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., legiuitorul urmărind să supună controlului instanţelor de judecată numai anumite aspecte formale ale proceduri finalizate prin hotărârea arbitrală, cu limitarea acestui control în privinţa aspectelor de fond pe care se întemeiază această hotărâre.

În acest context, grupând toate criticile referitoare la încălcarea unor principii fundamentale ale procedurii civile, referitoare la dreptul la apărare, la dreptul la un proces echitabil, la dreptul de stărui prin orice mijloace în vederea aflării adevărului etc., critici prin intermediul cărora se tinde a se dovedi existenţa unei hotărâri care nu respectă cerinţele art. 425 C. proc. civ. şi care pot fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (nu de pct. 8 al aceluiaşi articol, aşa cum invocă recurenta), instanţa supremă le va răspunde prin considerentul comun întemeiat pe faptul că examenul acţiunii în anulare formulată de recurentă a fost realizat de curtea de apel în limitele generale impuse de art. 608 C. proc. civ. pentru acţiunea în anulare împotriva hotărârilor arbitrale şi în particular în limita precizată de parte, aceea a dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În ce priveşte susţinerea că instanţa de acţiune în anulare a pronunţat o sentinţă prin care omite să se pronunţe asupra criticilor referitoare la respingerea probelor de către tribunalul arbitral, aceasta este neîntemeiată, fiind contrazisă de considerentele expuse în ultimele trei paragrafe din pagina 3 a sentinţei, paragrafe care, completate cu paragraful următor al hotărârii, atestă şi analiza susţinerilor cu privire la excepţia de neexecutare a contractului şi a condiţiilor de procedură în care aceasta putea fi invocată (nu a condiţiilor în care aceasta putea fi găsită ca întemeiată).

Nici criticile vizând motivarea contradictorie a curţii de apel nu sunt întemeiate.

Niciunul dintre argumentele curţii de apel nu permite a se conchide că aceasta a procedat, concomitent şi nepermis, la un examen al admisibilităţii acţiunii în anulare, dublat de unul de temeinicie a acesteia, care să antameze un fond al pretenţiilor insuficient probat, în realitate curtea de apel cantonându-şi argumentele la specificul acţiunii în anulare, cu particulară referire la cazul de anulare invocat expres de parte şi la condiţiile în care acesta poate fi primit, în speţă atunci când se încalcă dispoziţii imperative ale legii.

Analiza de detaliu a sentinţei recurate relevă faptul că, raportat la limitele în care pot fi promovate criticile de nelegalitate impuse de art. 608 C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că susţinerile vizând încălcarea regulilor de procedură arbitrală nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. pentru admisibilitatea acţiunii în anulare, întrucât aceste reguli nu sunt aprobate sau adoptate prin legale, aşadar nu sunt norme imperative ale legii.

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat faptul că aceste considerente specifice soluţiei pronunţate de curtea de apel nu au fost criticate de parte în recurs, nefiind contestate şi nici combătute prin argumente contrarii convingătoare.

Art. 608 C. proc. civ. deschide părţilor o procedură specială de desfiinţare a hotărârii arbitrale, stabilind restrictiv limitele în care pot fi promovate criticile de nelegalitate la adresa acesteia, apte să declanşeze şi să circumstanţieze controlul judiciar.

În acest context, Înalta Curte subliniază pe de o parte că eventuala omisiune a instanţei arbitrale de a cerceta în integralitate apărările formulate de pârâtă nu poate fi circumscrisă motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Pe de altă parte, trebuie notat că ipoteza reglementată de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu permite, astfel cum tinde recurenta prin modul în care îşi argumentează prezenta cale de atac, examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale, întrucât competenţa arbitrajului exclude, pentru litigiul ce face obiectul convenţiei arbitrale, competenţa instanţelor judecătoreşti, iar acţiunea în anulare nu are efectul devolutiv al apelului, controlul efectuat de instanţele judecătoreşti fiind unul strict, limitat, de legalitate pentru ipotezele anume stabilite, nu de temeinicie a hotărârii arbitrale.

De aceea, referirile recurentei la viciile ascunse, ca şi la temeinicia excepţiei de neexecutare a contractului sunt aspecte de fond, care excedează controlul de legalitate ce poate fi făcut în acţiunea în anulare şi, a fortiori, în recursul îndreptat împotriva sentinţei pronunţate într-o asemenea acţiune, recurs limitat la cazurile de nelegalitate, nu de netemeinicie a hotărârilor judecătoreşti. Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanţa supremă constată că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., că sentinţa atacată se dovedeşte a fi legală, motiv pentru care va respinge ca nefondat recursul declarat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Reţinând culpa procesuală a recurentei, care a căzut în pretenţii, Înalta Curte o va obliga, în baza art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 C. proc. civ., la plata către intimată a sumei de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind că nu s-a dovedit existenţa unor motive întemeiate pentru diminuarea onorariului de avocat, astfel cum a solicitat recurenta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta B.. împotriva sentinţei nr. 18/2020 din 28 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimată a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2021.