Abusive unilateral interest rate revision clause in consumer credit lacking clear reference index or objectively verifiable grounds

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat-o în judecată pe pârâta E. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 3.1, art. 3.3, art. 3.5, art. 3.6, art. 3.7, art. 4.1, art. 4.5 şi art. 4.6 din contractul de credit nr. x/19.09.2007 şi să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de procesare şi de administrare, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării până la data restituirii integrale a debitului principal. Au solicitat să se constate şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 2.5 şi art. 2.8 din actul adiţional la contractul de credit, privitoare la componenta creditului. De asemenea, au solicitat să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar franc elveţian - leu pentru efectuarea plăţilor, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor şi a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elveţian de la data semnării contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din franci elveţieni în RON urmând a se efectua la cursul de schimb de la data semnării contractului şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate până la achitarea debitului.

La 8 mai 2017 pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes a capătului de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a clauzei inserate la art. 4.1 şi îngheţarea cursului de schimb valutar franc elveţian - leu pentru efectuarea plaţilor, la valoarea de la momentul semnării contractului; de asemenea, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 4021 din 1 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei de interes, a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei privind dobânda, prevăzută la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 19 septembrie 2007, numai în ceea ce priveşte criteriul ales (în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii), a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanţilor sumele reprezentând dobânda majorată, plătită în baza clauzelor contractuale declarate nule absolut, aferente perioadei 19 septembrie 2007 - 19 octombrie 2009, precum şi dobânda legală aferentă, calculată începând cu data încasării lor de pârâtă până la data restituirii către reclamanţi, a respins ca neîntemeiate celelalte pretenţii şi a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuitelor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, E. S.A. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 535 din 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, E. S.A. a declarat recurs, solicitând modificarea ei în parte, în sensul admiterii apelului, cu consecinţa respingerii în tot a cererii de chemare în judecată; a mai solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată şi întoarcerea executării silite.

În motivarea recursului, a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material; a invocat, astfel, motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Concretizând, a arătat că în mod nelegal a constatat instanţa caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 19 septembrie 2007, în ceea ce priveşte criteriul ales (în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii).

A susţinut recurenta că evoluţia pieţei financiare nu conferă dreptul discreţionar de a modifica nivelul ratei dobânzii, ci reprezintă un criteriu obiectiv, atât timp cât nu se limitează la evoluţia unui singur indice de piaţă, ci la o multitudine de astfel de indici şi, mai mult, nu se află sub controlul unei bănci.

De asemenea, a susţinut că la data încheierii contractului de credit nu avea obligaţia legală de a prezenta şi descrie o formulă de calcul a procentului anual de dobândă compusă din marja fixă + LIBOR CHF la 6 luni, algoritm care a fost implementat prin actul adiţional la contract, încheiat după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

A subliniat recurenta că legea nu prevedea modul de stabilire a marjei fixe şi nici criterii de determinare a indicelui de referinţă, cu excepţia valutei în care se acordă creditul, astfel că instituţia de credit stabilea preţul contractului.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuţie, subliniind că, atât timp cât reclamanţii au ales un produs dintre cele oferite de bancă, nu se poate susţine cu temei că prevederile contractuale referitoare la dobândă nu au fost negociate, dar şi că, deşi sarcina probei le revenea, intimaţii nu au dovedit existenţa unui dezechilibru semnificativ produs de clauzele vizând dobânda, iar instanţa nu a observat că acel criteriu raportat la care a fost modificată rata dobânzii pe parcursul contractului de credit a fost unul transparent şi în concordanţă cu cerinţele bunei-credinţe.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel nu a realizat o analiză corectă a clauzei, prin raportare la dispoziţiile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care reglementează, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, limitându-se la aprecieri generale, în baza cărora a ajuns la concluzia greşită că această clauză este de natură să conducă la un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor, deşi intimaţii au avut cunoştinţă de posibilitatea modificării unilaterale a dobânzii încă de la momentul încheierii contractului.

A subliniat recurenta că presupusul caracter abuziv trebuia analizat prin prisma legislaţiei în vigoare la momentul încheierii contractului, care nu impunea menţionarea unei formule de calcul, ci, conform alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, trebuia prezentat motivul întemeiat care ar conduce la modificarea dobânzii; or, în speţă, a fost respectată această obligaţie, atât timp cât s-a prevăzut modificarea în funcţie de evoluţia pieţei financiare.

În final, a susţinut că soluţia instanţei de apel este greşită, astfel că nu are o culpă procesuală care să justifice obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în fond şi în apel şi a solicitat obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată suportate pe parcursul desfăşurării litigiului.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a reiterat cele susţinute în fazele procesuale anterioare, în sensul că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii au respectat întru totul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Astfel, a arătat că în mod nelegal a constatat instanţa caracterul abuziv, în ceea ce priveşte criteriul ales - în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii -, al clauzei inserate la art. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 19 septembrie 2007, conform căreia "începând cu cel de al doilea an de creditare, Rata dobânzii devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând să aducă la cunoştinţa Împrumutatului noua Rată a dobânzii în modalităţile prevăzute în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare."

A susţinut recurenta că la data încheierii contractului de credit nu avea obligaţia legală de a prezenta şi descrie o formulă de calcul a procentului anual de dobândă.

În acest context, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în forma în vigoare la data încheierii contractului, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Or, în speţă, aşa cum în mod judicios a reţinut şi curtea de apel, clauza referitoare la dobânda variabilă nu poate fi înţeleasă în mod clar şi fără echivoc de consumatori, criteriile în funcţie de care banca poate să modifice în mod unilateral rata dobânzii curente revizuibile (evoluţia pieţei financiare sau politica de creditare a băncii) fiind greu de evaluat şi anticipat, astfel că nu răspunde exigenţelor normelor legale evocate mai sus.

Totodată, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit autoarei căii de atac, în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuţie, atât timp cât reclamanţii au ales un produs dintre cele oferite de bancă, astfel că nu se poate susţine cu temei că prevederile contractuale referitoare la dobândă nu au fost negociate.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzelor, instanţa supremă reţine că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contactul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv."

Legiuitorul porneşte de la prezumţia că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în acela că le-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

În măsura în care un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, sarcina probei îi revine, conform art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, contrar celor susţinute de recurentă, în lipsa probelor privind faptul că intimaţii consumatori au avut în mod efectiv posibilitatea de a influenţa natura sau chiar prezenţa unor clauze în contract, contractul de credit este unul standard, preformulat de bancă, aceştia putând doar să adere sau nu la el, nu şi să intervină pentru a-i schimba conţinutul.

A mai susţinut autoarea căii de atac că intimaţii nu au dovedit existenţa unui dezechilibru semnificativ produs de clauzele vizând dobânda, iar instanţa nu a observat că acel criteriu raportat la care a fost modificată rata dobânzii pe parcursul contractului de credit a fost unul transparent şi în concordanţă cu cerinţele bunei-credinţe.

Înalta Curte apreciază că şi aceste critici sunt neîntemeiate.

Aceasta întrucât clauzele contractuale privind dobânda nu conţin indici de referinţă clar precizaţi, nefiind circumstanţiate în mod clar şi fără dubiu elementele de fapt care ar permite modificarea unilaterală a dobânzii contractuale, aspect de natură a-i situa pe consumatori într-o situaţie dezavantajată, în beneficiul băncii, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte apreciază că prezumţia de bună-credinţă a fost răsturnată în primul rând prin inserarea în contract a unei clauze echivoce referitoare la dobânda variabilă, fapt care pune ab initio buna-credinţă sub semnul îndoielii.

Totodată, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor trebuie evaluat din dublă perspectivă, juridică şi economică.

Pe de o parte, puterea discreţionară a băncii de modificare a ratei dobânzii este aptă să creeze un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor, în lipsa unor criterii clare şi inteligibile pe baza cărora împrumutaţii să poată evalua consecinţele economice.

Inserarea unei astfel de clauze, prin care banca şi-a rezervat posibilitatea de a se raporta discreţionar la orice indice financiar, fără consultarea prealabilă a împrumutaţilor, contravine obligaţiei de informare care îi incumbă.

Pe de altă parte, stabilirea unor criterii netransparente are aptitudinea de a prejudicia pe cocontractanţi şi sub aspectul consecinţelor economice produse în patrimoniul celor din urmă, chemaţi întotdeauna să plătească o dobândă care îi dă băncii dreptul să opteze pentru revizuire fie şi doar când îi este favorabilă.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a apreciat ca fiind îndeplinită şi ultima cerinţă impusă de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la crearea, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere lipsa informării adecvate a consumatorului asupra mecanismului în funcţie de care se poate modifica dobânda contractuală.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel nu a analizat clauza privind dobânda variabilă din perspectiva dispoziţiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în vigoare la momentul semnării contractului, conform cărora era suficentă prezentarea motivului întemeiat care ar conduce la modificarea dobânzii.

Potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care "dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul."

Înalta Curte constată că, prin clauza al cărei caracter abuziv a fost reţinut de instanţele de fond, recurenta-pârâtă şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu evoluţia pieţei financiare sau cu politica sa de credite, fără ca aceste noţiuni să fie definite în mod clar, fără echivoc. Or, în condiţiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

Separat de acest aspect, susţinerile recurentei pot reprezenta un criteriu care ar fi putut fi avut în vedere pentru modificarea dobânzii variabile (evoluţia indicilor de piaţă), iar nu motivul întemeiat la care face trimitere alin. (1) lit. a), paragraful al doilea din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000.

Având în vedere că nu a fost formulată în termenul de recurs şi, de altfel, nu a fost invocată nici în apel, critica potrivit căreia instanţa de apel a dispus în mod eronat restituirea unei diferenţe de dobândă pentru perioada 19 septembrie 2007 - octombrie 2009, deşi criteriul în funcţie de care varia dobânda a fost aplicabil doar după primul an de creditare, nu va fi analizată de instanţa supremă, fiind formulat omisso medio.

În altă ordine de idei, trebuie menţionat şi că, deşi sunt subsumate de autoarea căii de atac dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile referitoare la presupusa manieră eronată în care instanţa de apel a aplicat norme de drept material, atunci când a stabilit că prevederile contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii nu au fost negociate cu consumatorul, lipsind elementul bunei-credinţe, precum şi la constatarea, considerată eronată, că în speţă există un dezechilibru contractual între prestaţiile reciproce ale părţilor, vizează, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta a criticat, în realitate, modul de administrare sau interpretare a probelor şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt.

Aşa fiind, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul.

Instanţa supremă va respinge cererea intimaţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că aceştia nu au făcut dovada existenţei şi întinderii lor, conform art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei nr. 535 din 25 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge cererea intimaţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2021.