Bank's appeal annulled for lack of statutory cassation grounds; appellate remand on unfair guarantee clauses upheld.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice upheld the nullity exception raised by the claimant and annulled the appeal filed by the bank against the Court of Appeal's decision, thereby leaving the appellate ruling in force; that ruling had partially annulled the first-instance judgment and remanded the case for retrial solely on the claims concerning the guarantee and suretyship clauses in the credit contracts, while dismissing the co-claimant's appeal. The underlying dispute involved individual guarantors seeking a declaration that numerous interest, fee, and guarantee clauses in commercial credit agreements and a suretyship contract were unfair under Law No. 193/2000 and Directive 93/13/EEC, with the bank arguing that the guarantor lacked consumer status because the credit was granted to a company in which he had an interest. The Court annulled the appeal on procedural grounds, holding that the bank's submissions raised only factual challenges to the appellate court's findings on the guarantor's consumer status and did not fall within the exhaustive statutory grounds for cassation under Article 488(1) of the Civil Procedure Code, thereby applying the sanction of nullity under Article 489(2).
Legislator headnote
AI generatedart. 453 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 2 din Legea nr. 193/2000, art. 339 din C. civ, art. 349 alin. (2) C. civ; Bank's appeal annulled for lack of statutory cassation grounds; appellate remand on unfair guarantee clauses upheld: , cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE, jurisprudenţa C.J.U.E. şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, art. 1202-1203 C. civ., art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 23 martie 2021
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la 13 aprilie 2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. i-au chemat în judecată pe pârâţii C. S.A. şi D. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:
1. să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze inserate în contractul încheiat între C. S.A., în calitate de împrumutător, D. S.R.L., în calitate de împrumutat şi reclamanţii A. şi B., în calitate de garanţi/fidejusori:
a. cu privire la dobândă:
- actul adiţional nr. x/15.10.2007 la contractul de limită de creditare nr. 50 din 05.10.2007 - art. 2 pct. 1 şi art. 2 pct. 2;
- actul adiţional nr. x/03.10.2008 la contractul de limită de creditare nr. 50 din 05.10.2007 - art. 4 punctele 4.1, 4.2,4.3, 4.4 şi 4.5;
- actul adiţional nr. x/23.09.2009 la contractul de credit nr. x/05.10.2007-Cap. V - lit. A) pct. 1 şi lit. B) pct. 1; lit. A) pct. 2 şi lit. B) pct. 1 alin. (2); lit. A) pct. 3; lit. A) pct. 6 şi lit. B) pct. 3; lit. A) pct. 7 şi lit. B) pct. 4; lit. A) pct. 8 şi lit. B) pct. 5; lit. A) pct. 9 şi lit. B) pct. 6;
- actul adiţional nr. x/19.03.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - Cap. V - punctele 1, 2, 3, 6, 7, 8 şi 9;
- actul adiţional nr. x/10.09.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - cap. V- lit. A) punctele 1, 2, 3, 6, 7, 8 şi 9; lit. B) punctele 5, 6, 7 şi 8; lit. C) punctele 1, 2, 6, 7, 8 şi 9;
- contractul de credit nr. x/15.04.2008 - art. 3 punctele 3.1, 3.3, 3.4, 3.5 si 3.6.
- contractul de credit nr. x/02.02.2010 - Cap. V - punctele 5, 6, 7 şi 8.
b. cu privire la comisioanele Băncii:
- actul adiţional nr. x/15.10.2007 la contractul de limită de creditare nr. 50/05.10.2007 - art. 2 pct. 2.9 lit. a) şi b) şi art. 2 pct. 2.10;
- actul adiţional nr. x/03.10.2008 la contractul de limită de creditare nr. 50 din 05.10.2007 - art. 5 pct. 1 lit. a) şi d), art. 5 pct. 5.3;
- actul adiţional nr. x/19.03.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - Cap. VI pct. 1 - punctele 1), 4) şi 5); Cap. VI pct. 7;
- contractul de credit nr. x/15.04.2008- Cap. VI lit. A) punctele 5, 6 şi 9; Cap. VI lit. B) punctele 4 şi 8; Cap. VI lit. C) punctele 2,3 şi 5;
- contractul de credit nr. x/02.02.2010 - Cap. VI punctele 1), 3) şi 5), Cap. VI pct. 7;
c. cu privire la garanţii:
- contract de limită de creditare nr. 50/05.10.2007- art. 3 punctele 3.1 şi 3.5;
- actul adiţional nr. x/03.10.2008 la contractul de limită de creditare nr. 50/05.10.2007-art. 7 pct. 7.1;
- actul adiţional nr. x/23.09.2009 la contractul de credit nr. x/05.10.2007-Cap. VII pct. 1 lit. A);
- actul adiţional nr. x/19.03.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - Cap VII pct. 1 lit. A) şi cap) VII lit. g);
- actul adiţional nr. x/10.09.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - Cap. VII lit. E);
- contractul de credit nr. x/15.04.2008 - art. 6 pct. 6.1;
- contractul de credit nr. x/02.02.2010 - Cap. VII pct. 1 şi Cap VII lit. d);
- contractual de fidejusiune nr. 110/10.09.2010 - pct. 3 şi pct. 4;
d. cu privire la drepturile părţilor:
- contractul de limită de creditare nr. 50/05.10.2007 - art. VI lit. h) şi art. VIII pct. 8.1 lit. a);
- actul adiţional nr. x/03.10.2008 la contractul de limită de creditare nr. 50 din 05.10.2007 - clauza de contaminare; art. IX pct. 9.1 lit. c), art. XV;
- actul adiţional nr. x/23.09.2009 la contractul de credit nr. x/05.10.2007-Cap. XI lit. B) punctele 6, 7, 9;
- actul adiţional nr. x/19.03.2010 la contractul de limita de credit nr. x/05.10.2007 - Cap. XI lit. B) punctele 6, 7 şi 9; cap. XII punctele 1 şi 2;
- actul adiţional nr. x/10.09.2010 la contractul de limită de credit nr. x/05.10.2007 - art. VI, cap. IX pct. 2;
- contractul de credit nr. x/15.04.2008 - art. 8 pct. 8.1 şi art. 14 pct. 14.2;
- contractul de credit nr. x/02.02.2010 - Cap. X punctele 9 lit. a), 10 şi 12; cap. XII pct. 1;
2. să se dispună obligarea pârâtei C. S.A. la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal în baza clauzelor privind dobânzile, comisioanele şi penalităţile, ce vor fi constatate ca fiind abuzive, plus dobânda legală, până la data achitării efective.
3. să se dispună obligarea pârâtei C. S.A la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate de acest proces.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE, jurisprudenţa C.J.U.E. şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materie, art. 1202-1203 C. civ., art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 6136 din 20 septembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A. şi B. şi pe pârâţii C. S.A. şi D. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 22 ianuarie 2018, sub nr. x/2018.
Prin sentinţa civilă nr. 1149 din 16 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. S.A. şi D. S.R.L., prin lichidator judiciar E.., ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţei civile nr. 1149 din 16 aprilie 2018, au declarat apel reclamanţii A. şi B..
Prin decizia civilă nr. 1773A/2019 din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A., a anulat, în parte, sentinţa civilă apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., numai în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la clauzele din contractele de credit privind garanţiile şi contractul de fidejusiune.
Totodată, a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă B. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Împotriva deciziei instanţei de apel, C. S.A. a formulat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurs, solicitând admiterea acestuia şi modificarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului declarat de către A. împotriva sentinţei nr. 1149/16.04.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la clauzele din contractele de credit privind garanţiile şi contractul de fidejusiune, cu menţinerea, în rest, a hotărârii recurate.
După evocarea contextului procesual, respectiv, a soluţiilor şi considerentelor celor două instanţe (de fond şi apel), în motivarea propriu-zisă a recursului, recurenta arată că reclamantul a semnat Contractele de Credit în calitate de fidejusor, respectiv de garant ipotecar, pentru a garanta rambursarea creditelor acordate societăţii comerciale D. S.R.L., renunţând la beneficiul de discuţiune şi diviziune, situaţie ce nu se încadrează în ipoteza prevederilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât, în speţă, suntem în prezenţa unor contracte de credit încheiate între profesionişti, iar protecţia oferită de această lege are în vedere contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.
Cu referire la noţiunea de "consumator", autoarea recursului subliniază faptul că art. 2 din Legea nr. 193/2000 a preluat definiţia dată de art. 2 alin. (1) lit. b) din Directiva 93/13/CEE, atribuind această calitate oricărei persoane fizice sau grup de persoane fizice care, prin încheierea contractului de consum, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Recurenta susţine, în esenţă, că reclamantul a garantat pentru obligaţiile societăţii al cărei asociat şi administrator este soţia acestuia, obligaţiile asumate de reclamant fiind solidare obligaţiei principale asumate de către societatea debitoare, astfel încât, în condiţiile în care respectivele clauze contractuale considerate abuzive au fost inserate în contractul părţilor pentru garantarea obligaţiilor unei societăţi comerciale cu care reclamantul are legături şi în considerarea căreia a garantat societatea, acesta nu are calitate de consumator în sensul dreptului Uniunii Europene şi al Legii nr. 193/2000.
Mai mult, se arată că, în considerarea naturii devălmaşe a proprietăţii comune a soţilor, aportul în numerar adus de reclamanta B. pentru constituirea capitalului social al societăţii D. S.R.L. reprezintă un bun comun al soţilor F., neputând fi individualizat aportul fiecăruia dintre soţi, precum şi regimul comunităţii legale de bunuri prevăzut de art. 339 din C. civ.
În susţinerea faptului că reclamantul era direct cointeresat de societatea în cauză, recurenta arată că, deşi potrivit art. 349 alin. (2) C. civ., calitatea de asociat este recunoscută soţului care a aportat bunul comun, în speţă, doamna B., părţile sociale sunt bunuri comune, intrând, astfel, în patrimoniul domnului A., astfel încât, natura juridică a bunului aportat determină calificarea corespunzătoare a titlurilor de valoare, ceea ce înseamnă că atunci când aportul este bun comun, trebuie să se admită că şi părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune, iar valoarea lor, precum şi dividendele intră în masa bunurilor comune.
Totodată, recurenta subliniază faptul că niciunul dintre reclamanţi nu poate pune în discuţie vreo modificare a clauzelor contractului de credit, întrucât respectivele clauze privesc strict raporturile dintre societatea D. S.R.L. şi C. S.A.
Cum contractele de credit în cauză sunt de natură comercială, fiind încheiate între doi comercianţi, aceeaşi natură urmează să o dobândească şi contractul de fidejusiune, respectiv contractul de garanţie imobiliară.
Mai mult, se arată că reclamantul A. nu a încheiat contractele de credit în calitate de împrumutat, astfel că natura şi scopul contractelor de credit, precum şi destinaţia sumelor împrumutate nu pot fi luate în considerare pentru stabilirea calităţii sale de consumator.
Apreciind că numai persoanele fizice pot avea calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000, nu şi persoanele juridice, recurenta face trimitere atât la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care definesc noţiunea de consumator, cât şi la prevederile art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege, referitoare la clauzele abuzive.
În aceste condiţii, se arată că dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi motivele invocate de reclamant nu sunt de natură a atrage ineficacitatea obligaţiei de garanţie pe care şi-a asumat-o şi nici să pună în discuţie în mod întemeiat întinderea obligaţiilor stabilite prin contractele de credit bancar în sarcina reclamantului, care şi-a asumat obligaţia garantării contractului de credit, contractul de garanţie imobiliară fiind accesoriu în raport de obligaţia principală în vederea garantării căreia se încheie, din raportul de garanţie imobiliară născându-se o singură obligaţie, respectiv cea a garantului faţă de creditor.
Se mai arată că semnarea contractului de împrumut de către reclamant nu are semnificaţia unui consimţământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului principal, ca o condiţie intrinsecă de valabilitate a contractului de împrumut, ci atestă numai obligaţia de garantare a împrumutului, obligaţie asumată prin cele două contracte de garanţie accesorii faţă de contractul de împrumut.
Totodată, recurenta afirmă că natura contractului de fidejusiune sau de cauţiune este una civilă, fiind supus dispoziţiilor art. 1652-1684 din C. civ., însă, în situaţia în care se grefează pe un contract comercial din care izvorăşte obligaţia principală, contractul de fidejusiune devine izvorul obligaţiei accesorii care urmează soarta juridică a obligaţiei principale, dobândind natură juridică comercială.
Aşadar, în opinia recurentei, neavând calitatea de consumator în sensul prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2003 în vigoare la data contractului, reclamantul nu se poate prevala de normele juridice speciale care protejează această categorie de persoane.
Totodată, recurenta face trimitere şi la Decizia nr. 763 din 10 martie 2015 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a statuat faptul că, în conformitate cu dispoziţiile O.G. nr. 21/1992, ale Legii nr. 193/2000 şi Legii nr. 86/2004, subiectele raportului juridic ce intră sub incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorilor sunt profesionistul (comerciantul) care fabrică un produs, îl distribuie, comercializează, respectiv furnizează un serviciu şi, pe de altă parte, consumatorul care achiziţionează un produs ori beneficiază de un serviciu oferit de un profesionist.
Se arată, aşadar, că raportat la aceste prevederi legale, Înalta Curte a reţinut că o persoană fizică, în calitate de garant al restituirii unui împrumut, nu are calitate de consumator în sensul Legii nr. 193/2000, neputând invoca dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor, deoarece raportul juridic încheiat între acesta şi bancă, rezultat din contractul de garanţie imobiliară, este distinct de raportul juridic principal, născut în baza contractului de credit.
Faţă de toate argumentele prezentate, recurenta reiterează solicitarea de admitere a prezentului recurs şi modificarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul respingerii apelului declarat de către A. împotriva sentinţei nr. 1149/16.04.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la clauzele din contractele de credit privind garanţiile şi contractul de fidejusiune, cu menţinerea, în rest, a hotărârii recurate.
În încheiere, a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.
În drept, memoriul de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (temei indicat în debutul memoriului de recurs) şi pe dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul său.
Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor la 24 februarie 2020 .
Intimatul-reclamant A. a depus la 05 martie 2020, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a face şi dovada acestora.
Se arată, în esenţă, că sunt incidente dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. privind nulitatea recursului, întrucât cererea de recurs nu întruneşte exigenţele art. 486 C. proc. civ., respectiv, nu sunt indicate motivele de nelegalitate, criticile dezvoltate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ., nefiind formulate prin raportare la considerentele pentru care instanţa de apel a admis apelul intimatului-reclamant.
Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte C. S.A. la 10 martie 2020, conform dovezilor aflate la filele 83-84 dosar recurs.
La 25 martie 2020, recurenta-pârâtă a transmis, prin e-mail, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat instanţei supreme să constate faptul că argumentele învederate de intimatul-reclamant sunt nefondate, reiterând, totodată, solicitarea de admitere a recursului formulat.
În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.
Recurenta-pârâtă a formulat un punct de vedere prin care a învederat că recursul este admisibil şi a reiterat susţinerile din cererea de recurs.
Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A. prin întâmpinare, constată următoarele:
Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".
Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".
Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.
Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, instanţa supremă constată că, în realitate, motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. a fost indicat formal, întrucât recurenta nu a arătat care sunt aspectele pe care instanţa de apel nu le-a motivat ori motivele contradictorii sau străine de natura cauzei din cuprinsul deciziei atacate.
Susţinerile recurentei prin care aceasta critică expres modul "netemeinic" în care instanţa a reţinut ca dovedită calitatea de consumator a intimatului-pârât A., făcând remarci cantonate la relaţiile de căsătorie, determinarea bunurilor comune şi interesul soţilor în societatea împrumutată, nu pot fi primite, de vreme ce, prin acestea, recurenta urmăreşte, în realitate, nu evidenţierea unor motive de nelegalitate ale deciziei atacate ci schimbarea situaţiei de fapt reţinută de instanţa de apel pentru a se constata, în ultimă instanţă, lipsa calităţii de consumator a intimatului-reclamant.
Prin urmare, întrucât criticile privesc aspecte factuale ale cauzei, nu pot face obiectul cercetării în calea de atac a recursului. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Se reţine că şi dispoziţiile de drept material menţionate de recurentă în cuprinsul memoriului de recurs au fost invocate formal, întrucât urmăresc, alături de celelalte argumente ale recurentei, să contureze propria viziune asupra stării de fapt privind presupusul interes al intimatului-reclamant în activitatea societăţii împrumutătoare, contrar celor reţinute de instanţa de apel.
Fiind antamate exclusiv aspecte factuale ale cauzei, rezultă că motivele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.
În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare şi va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1773A/2019 din 30 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A. prin întâmpinare.
Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1773A/2019 din 30 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2021.