Insurance indemnity valuation: replacement cost versus proportionality rule for total loss

Şedinţa publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 7 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanta SAGEM S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 1.947.494,62 RON, reprezentând echivalentul în RON a sumei de 426.558 euro la cursul euro/leu din 27 iulie 2017, cu titlu de diferenţă de despăgubire, cuvenită în baza poliţei de asigurare nr. x din 15 octombrie 2014.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350, art. 2214 şi art. 2217 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3326 din 1 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta SAGEM S.R.L., în contradictoriu cu pârâta A. S.A. şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.947.494,62 RON, cu titlu de diferenţă de despăgubire cuvenită în temeiul poliţei de asigurare, precum şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 44.055 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 945/A din 27 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe şi a obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă SAGEM S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 19.475,00 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta A. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi întoarcerea executării silite.

În motivarea recursului, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut că poliţa de asigurare cuprinde o clauză la "valoare de înlocuire de nou", fără a indica temeiurile de fapt şi de drept pe care şi-a fundamentat această concluzie.

Astfel, a arătat că a criticat în apel faptul că bifarea rubricii din cuprinsul specificaţiei nr. 1 la poliţa de asigurare nu are valoarea însuşirii unei clauze de despăgubire la valoarea unui bun nou, ci reprezintă declaraţia părţii adverse în legătură cu ceea ce aceasta ar aprecia că reprezintă suma asigurată.

Or, instanţa de apel nu a examinat această critica, ci s-a rezumat la a soluţiona apelul pornind de premisa nemotivată, aceea că poliţa de asigurare cuprinde o clauză privind "valoarea de înlocuire de nou".

Autoarea recursului a subliniat că instanţa de apel s-a referit la existenţa rubricii respective în decizia atacată, însă criticile din cererea de apel nu au vizat inexistenţa acestei rubrici, ci înţelesul şi efectele juridice atribuite acesteia.

Aceeaşi parte a criticat considerentul prin care s-a reţinut că asigurătorul are obligaţia de a verifica corecta evaluare a bunului asigurat.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a subliniat că instanţa de apel nu a indicat temeiurile de fapt şi de drept pe care şi-a fundamentat această concluzie.

În continuare, autoarea recursului a învederat că această concluzie a avut un rol determinat în soluţionarea pricinii. În acest sens, a arătat că, în măsura în care instanţa de apel ar fi reţinut culpa părţii adverse cu privire la formularea unei declaraţii neconforme adevărului, ar fi trebuit să dea eficienţă clauzei de decădere a asiguratului din dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 13 alin. (4), art. 22 alin. (2) şi art. 330 C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel i-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize cu motivarea că admiterea acestei cereri ar echivala cu admiterea apelului.

În combaterea acestui considerent, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel avea obligaţia de a administra toate probele apte să conducă la aflarea adevărului în cauză. Or, respingând o probă pe motivul evitării unei antepronunţări, instanţa a soluţionat apelul doar în baza probelor care susţineau poziţia intimatei-reclamante, având drept consecinţă încălcarea dreptului la apărare al apelantei-pârâte.

În plus, recurenta-pârâtă a subliniat că, prin respingerea cererii sale de administrare a probei cu expertiza, instanţa de apel s-a antepronunţat în favoarea intimatei-reclamante.

Astfel, neavând o proba care să determine cuantumul despăgubirilor pentru a aplica regula proporţionalităţii, reglementată de art. 2218 C. civ., instanţa de apel nu a mai putut aplica această regulă.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1266-1268 C. civ.

În concret, a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit clauza aferentă rubricii din cuprinsul specificaţiei nr. 1 la poliţa de asigurare, apreciind că asigurătorul şi-a asumat obligaţia de a plăti despăgubirea la valoarea reală de înlocuire a bunului asigurat.

În dezacord cu instanţa de apel, recurenta-pârâtă a subliniat că suma asigurată era de trei ori mai mică decât valoarea anterior menţionată.

Totodată, a arătat că prima de asigurare a fost calculată prin raportare la suma asigurată, iar nu prin raportare la valoarea reală de înlocuire a bunului asigurat.

După evocarea raportului de expertiză administrat în cauză şi a regulilor de interpretare a contractelor, recurenta-pârâtă a învederat că intenţia reală a părţilor a fost aceea de a asigura bunurile în limita sumei de 1.589.200 euro, în funcţie de care au calculat şi cuantumul primelor de asigurare.

Ca atare, aceeaşi parte a subliniat că este greşită concluzia instanţei de apel, în sensul că asigurătorul şi-a asumat obligaţia de a plăti valoarea reală de înlocuire a bunului asigurat, în cuantum de 5.123.659 euro.

Autoarea recursului a mai arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 2204 C. civ. când a reţinut că orice declaraţie inexactă a asiguratului în legătură cu valoarea reală de înlocuire a bunului asigurat are drept consecinţă diminuarea despăgubirii în condiţiile acestui text de lege.

În concret, a subliniat că art. 2204 C. civ. vizează numai declaraţiile inexacte sau reticenţa asiguratului în legătură cu riscul asigurat, iar nu declaraţiile acestuia în legătură cu valoarea obiectului asigurării.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că a solicitat instanţei de apel să dea eficienţă dispoziţiilor art. 2218 C. civ. şi art. 8.1 din condiţiile generale, în sensul de a constata că asigurarea s-a încheiat pentru o sumă inferioară valorii reale de înlocuire a bunului asigurat şi să reducă despăgubirile corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea reală de înlocuire a bunului, adică să aplice regula proporţionalităţii.

În acest context, autoarea recursului a subliniat că, în loc să dea eficienţă dispoziţiilor anterior evocate, instanţa de apel a examinat în mod inutil culpa asigurătorului în privinţa obligaţiei de verificare a declaraţiilor date de asigurat.

Or, înainte de analizarea unei eventuale culpe a asigurătorului, se impunea aplicarea regulii proporţionalităţii în vederea determinării despăgubirilor datorate de asigurător.

În final, recurenta-pârâtă a conchis că, în ipoteza casării deciziei atacate, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară, conform art. 500 şi art. 723-724 C. proc. civ., sub forma obligării intimatei-reclamante la restituirea sumei de 2.011.024,62 RON, achitate cu ordinul de plată din 3 iunie 2019.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la 8 octombrie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare. Recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Recursul declarat de pârâtă este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În cadrul primului motiv de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea atacată conţine concluzia potrivit căreia poliţa de asigurare a fost încheiată pentru o sumă asigurată la valoarea de înlocuire de nou, fără a arăta temeiul de fapt şi de drept pe care se bazează această concluzie.

Instanţa supremă constată că, în cuprinsul deciziei atacate, se regăsesc analizate probele administrate care au condus la stabilirea situaţiei de fapt, precum şi interpretarea clauzelor contractuale relevante, pe baza cărora s-a stabilit că părţile au convenit suma asigurată prin raportare la valoarea de înlocuire de nou a bunurilor asigurate.

Nu poate fi primită argumentaţia recurentei-pârâte potrivit căreia instanţa de apel nu a răspuns criticii referitoare la înţelesul şi efectele juridice pe care le implică bifa făcută în specificaţia nr. 1 la poliţa de asigurare. Această critică este infirmată de considerentul existent în cuprinsul deciziei atacate, prin care se arată că, potrivit specificaţiei nr. 1 la poliţa de incendiu şi alte calamităţi, clădirile au fost asigurate la valoarea de înlocuire de nou, aceasta fiind rubrica bifată, ceea ce semnifică că aceasta a fost înţelegerea părţilor consfinţită prin încheierea contractului de asigurare. Nu se poate considera, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, că instanţa de apel s-a limitat să reţină că menţiunea făcută în cuprinsul poliţei de asigurare are doar sensul de "instrumentum".

Instanţa de recurs reţine că înscrisul constatator, în sensul desemnat prin sintagma instrumentum probationis, are tocmai menirea de a constata convenţia părţilor şi de a procura un mijloc de probă pentru cazul când ar trebui să se dovedească existenţa convenţiei în toate detaliile ei. Din această perspectivă, instanţa de apel a analizat specificaţia nr. 1 din cuprinsul poliţei de asigurare şi a stabilit că, prin contractul de asigurare părţile au înţeles să asigure bunurile pentru o sumă asigurată la valoarea de înlocuire de nou a acestora, valoare în raport de care s-au acordat despăgubirile. Prin urmare, instanţa de apel a stabilit că înţelesul şi efectele pe care le produce bifarea specificaţiei nr. 1 din cuprinsul poliţei de asigurare denotă înţelegerea părţilor, consfinţită prin încheierea contractului de asigurare.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta a arătat că nu s-a indicat temeiul de fapt şi de drept pe care se întemeiază argumentul că asigurătorul este cel care răspunde de corecta evaluare a bunului. Deşi este real că instanţa de apel nu a indicat nicio dispoziţie legală sau contractuală care să stabilească în sarcina asigurătorului această răspundere, instanţa de recurs apreciază că respectiva menţiune în cuprinsul motivării hotărârii este una fără importanţă în economia cauzei. Ceea ce prezintă relevanţă vizează chestiunea dacă, în cauză, înţelegerea părţilor în privinţa sumei asigurate a fost pentru asigurarea bunurilor la valoarea de piaţă, inferioară valorii reale a bunurilor sau la valoarea de înlocuire de nou, valoare care, pentru bunurile asigurate reprezentate de clădiri-hale este echivalentă cu valoarea de reconstruire.

Faţă de considerentele arătate, criticile formulate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea prevederilor art. 13 alin. (4), art. 22 alin. (2) şi art. 330 C. proc. civ., cu prilejul adoptării soluţiei de respingere a probei cu o nouă expertiză tehnică. În concret, se arată că instanţa de apel a reţinut un considerent eronat în motivarea măsurii dispuse, a încălcat dreptul la apărare al pârâtei şi nu a respectat obligaţia de a administra toate probele care să conducă la aflarea adevărului.

Instanţa de recurs reţine că dreptul la apărare este un principiu de drept constituţional, consacrat de art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. (3) C. proc. civ. este dezvoltat conţinutul dreptului părţii la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părţilor de a propune probe.

Respectarea dreptului la apărare în cadrul procesului civil implică asigurarea respectării dreptului de a propune probe, iar nu şi posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Respingerea probei privind efectuarea unei noi expertize în faza procesuală apelului, nu aduce nicio atingere dreptului la apărare, câtă vreme nu se poate reţine care sunt viciile de legalitate care afectează măsura adoptată de instanţa de apel şi vătămarea legitimă cu caracter procesual suferită de parte. Aprecierea asupra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probei propuse se constituie într-un aspect care ţine de temeinicia hotărârii adoptate, fiind incompatibilă cu examenul de legalitate specific recursului.

A mai susţinut recurenta că, prin respingerea probei propuse, instanţa de apel s-a antepronunţat. Cu alte cuvinte, recurenta invocă împrejurarea că prin respingerea probei cu o nouă expertiză, judecătorii care au alcătuit completul de apel şi-au exprimat opinia în legătură cu pricina pe care au judecat-o, înainte de a se fi ajuns la deliberare şi la pronunţare, situaţie care poate fi încadrată în cazul de incompatibilitate relativă prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că respingerea probei nu semnifică orientarea instanţei spre o anumită soluţie finală. Dacă, totuşi, partea consideră că judecătorii şi-au exprimat părerea, în cadrul şedinţei de judecată, în legătură cu soluţia finală, în timp ce litigiul era pendente, ar fi avut posibilitatea de a recurge, în anumite condiţii, la mijloacele procedurale prin intermediul cărora să invoce neregularităţile săvârşite de instanţa de apel, în vederea remedierii situaţiei ivite. În lipsa efectuării acestor demersuri, pârâta nu poate invoca aceste neregularităţi de procedură direct în recurs.

Prin respingerea probei cu expertiza propusă de pârâtă nu se poate considera că instanţa de apel a încălcat principiul aflării adevărului, întrucât evaluarea asupra utilităţii probei ţine de resortul instanţei devolutive, care are o marjă de apreciere în legătură cu stabilirea a situaţiei de fapt. Instanţa de apel a respins proba cu expertiza propusă de pârâtă, apreciind că argumentele decisive ale părţii nu sunt în mod direct şi necesar legate de necesitatea demonstrării valorii bunului în variantele propuse, ci exprimau nemulţumiri care presupun analiza propriu-zisă a apelului.

Pentru aceste considerente, motivul invocat, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondat.

Subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a invocat mai multe critici de nelegalitate.

Într-o primă critică, recurenta a invocat încălcarea art. 1266-1268 C. civ., decurgând din interpretarea şi efectele pe care le generează bifarea rubricii din specificaţia nr. 1 din cuprinsul poliţei de asigurare. Recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat regulile de interpretare a contractului cuprinse în reglementarea art. 1266-1268 C. civ., întrucât nu a ţinut cont de nicio regulă atunci când a stabilit că părţile s-au înţeles ca asigurătorul să-şi asume obligaţia de a plăti despăgubirea la valoarea de înlocuire de nou a bunurilor asigurate. Recurenta a invocat faptul că bifarea rubricii în specificaţia nr. 1 la poliţă se constituie într-o simplă declaraţie făcută de intimata-reclamantă, iar despăgubirile ar trebui calculate în raport de suma efectiv asigurată, care în opinia sa, este de trei ori mai mică decât valoarea de înlocuire de nou.

Instanţa de recurs constată că disputa dintre părţi este generată de determinarea sumei asigurate, recurenta-pârâtă susţinând că modul în care se stabileşte nivelul despăgubirii este guvernat de regula proporţionalităţii, întrucât în cauză valoarea de asigurare în sumă de 1.589.200 euro, nu este valoarea reală de înlocuire de nou a bunurilor asigurate, aşa cum pretinde intimata-reclamantă.

Documentul principal prin care se constată contractul de asigurare este poliţa de asigurare. Potrivit art. 2.201 C. civ., în poliţa de asigurare trebuie indicate datele de identificare ale părţilor contractante şi ale beneficiarului prin indicarea numelui ori denumirii, a domiciliului ori sediului, după cum este o persoană fizică sau juridică, obiectul asigurării, riscurile ce se asigură, momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului, primele de asigurare şi suma asigurată.

Suma asigurată reprezintă suma maximă în limita căreia asigurătorul este obligat să plătească indemnizaţia de asigurare la ivirea cazului asigurat.

În cauză, potrivit menţiunilor din cuprinsul poliţei de asigurare suma asigurată este în cuantum de 1.589.200 euro, sumă care reprezintă, potrivit specificaţiei din poliţa de asigurare, valoarea de înlocuire de nou a bunurilor asigurate.

Recurenta-pârâtă a motivat că interpretarea instanţei de apel în legătură cu specificaţiei nr. 1 din cuprinsul poliţei de asigurare în care s-a menţionat că suma de 1.589.200 euro reprezintă valoarea de înlocuire de nou nu corespunde voinţei reale a părţilor. Susţine că interpretarea este consecinţa faptului că instanţa de apel a dat eficienţă, în mod absurd, declaraţiei intimatei-pârâte cu privire la suma asigurată, iar această declaraţie este greşită din punct de vedere matematic şi ignoră realitatea.

Instanţa de recurs notează, cu titlu prealabil că, prin operaţiunea de interpretare a unei convenţii, nu se poate ajunge la o modificare sau o completare a conţinutului drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţile contractate, ci se urmăreşte doar determinarea şi identificarea voinţei reale.

Principala regulă de interpretare a contractelor o reprezintă voinţa concordantă a părţilor, potrivit prevederilor art. 1266 C. civ., ceea ce presupune că interpretarea contractului trebuie să pornească de la acordul real al voinţelor părţilor. Pentru a se identifica voinţa reală a părţilor se pot lua în considerare atât elemente intrinseci, cât şi elemente extrinseci care ar putea servi la înţelegerea voinţei reale a părţilor. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă nu a invocat aspecte de nelegalitate care să conducă la concluzia că prin interpretarea efectuată de instanţa de apel s-a denaturat voinţa reală a părţilor la încheierea contractului de asigurare în privinţa sumei asigurate. Susţinerea că menţiunea referitoare la suma asigurată este greşită din punct de vedere matematic nu este justificată prin argumente legale pertinente. Aşa cum au reţinut şi instanţele de fond, se constată că, în cauză, există o coerenţă între documentaţia întocmită în procedura precontractuală de informare şi cele consemnate în poliţa de asigurare în legătură cu asigurarea bunurilor la valoarea de nou, respectiv valoarea de reconstruire a halelor asigurate. Aşadar există o concordanţă între documentele precontractuale şi cele consemnate în contractul de asigurare în sensul că suma asigurată reprezintă valoarea de înlocuire de nou, respectiv de reconstrucţie a bunurilor asigurate.

Este lipsită de suport legal critica prin care recurenta susţine că valoarea bunurilor asigurate este alta decât aceea care a fost specificată atât în documentele precontractuale, cât şi în contractul de asigurare. Dacă părţile ar fi înţeles să stabilească suma asigurată la valoarea de piaţă ar fi marcat rubrica existentă în poliţa de asigurare cu această menţiune.

O obligaţie esenţială cum este aceea privind valoarea la care se va plăti despăgubirea de asigurare nu poate fi înlocuită cu altă obligaţie mai puţin oneroasă pentru asigurător, invocată de asigurător după declanşarea litigiului judiciar. S-ar ajunge, astfel, la o modificare a clauzelor contractuale prin instituirea unei obligaţii pe care părţile nu au convenit-o prin înţelegerea transpusă în contractul de asigurare. Forţa obligatorie a contractului şi implicit obligaţia de a acţiona cu bună-credinţă în executarea convenţiei trebuie raportate la obligaţiile şi drepturile real convenite de către părţi.

Reţinerea unei alte valorii a sumei asigurate decât aceea pe care părţile au agreat-o, în absenţa unor stipulaţii contractuale care să o prevadă sau din care să rezulte, echivalează cu o modificare a contractului de asigurare în ceea ce priveşte elementele esenţiale ale acestuia sub aspectul obiectului obligaţiilor asumate, în afara voinţei părţilor şi cu încălcarea principiului consensualismului şi al libertăţii contractuale. Stipulaţia la care se referă specificaţia din poliţa de asigurare referitoare la valoarea asigurată este clară, nefiind necesară recurgerea la regulile de interpretare prevăzute de art. 1268 C. civ. referitoare la clauzele îndoielnice, fiind fără echivoc faptul că nu s-a avut în vedere o altă întindere a obligaţiei de plată a despăgubirii decât aceea specificată în poliţa de asigurare în raport de care s-a plătit prima de asigurare.

Regula proporţionalităţii pe care urmăreşte să o impună recurenta nu este aplicabilă în cauză, pentru că nu există ipoteza unei subasigurări a bunurilor, respectiv o asigurare a acestora la o valoare mai mică decât valoarea lor reală. Totodată, instanţa de recurs reţine că regula proporţionalităţii ar fi prezentat importanţă pentru asigurător în cazul distrugerii parţiale a bunurilor asigurate, pentru că, doar în această situaţie, indemnizaţia de asigurare reprezintă aceeaşi parte din daună pe care o reprezintă suma asigurată faţă de valoarea de asigurare. În cazul în care bunurile sunt distruse în întregul lor, situaţie care se regăseşte în cauza de faţă, asigurătorul suportă integral paguba, în limita sumei asigurate.

În cauză, despăgubirea s-a stabilit prin raportare la criteriile impuse de art. 2217 C. civ., respectiv s-a avut în vedere starea bunului la momentul producerii riscului asigurat, fără a se depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.

Recurenta se referă la o neconcordanţă între suma asigurată şi prima de asigurare, susţinând că intimata-reclamantă a solicitat sume de trei ori mai mari decât suma asigurată. O atare argumentaţie este străină de ceea ce a solicitat reclamanta prin cererea de chemare în judecată, dar şi de ceea ce s-a acordat cu titlu de despăgubiri prin hotărârea instanţei de fond. În raport de argumentele invocate, instanţa de recurs reţine că acestea nu pot fi integrate cazului de nelegalitate referitor la aplicarea greşită a regulii de interpretare sistematică prevăzute de art. 1267 C. civ.

Faţă de considerentele reţinute mai sus, este nefondată şi critica referitoare încălcarea art. 2218 C. civ.

Dispoziţiile art. 2218 C. civ., reglementează situaţia în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumă asigurată care este inferioară valorii bunului, caz în care despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului. Situaţia premisă pe care se întemeiază critica, aceea că valoarea de înlocuire a bunurilor este mai mare decât valoarea menţionată în poliţa de asigurare reprezintă o chestiune de fapt, care a făcut obiectul cenzurii instanţelor devolutive, fiind infirmată în urma evaluării probatoriului administrat.

Nu poate fi primită nici critica prin care se invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 2204 C. civ., derivând din împrejurarea că asiguratul a dat declaraţii inexacte în legătură cu valoarea obiectului asigurării.

Prin critica prezentată, recurenta tinde la o reevaluare a elementelor de fapt prin reaprecierea probatoriului administrat, în sensul invocat de recurentă, cu repercusiuni asupra modificării înţelegerii părţilor, în sensul că suma asigurată reprezintă valoarea de piaţă a bunurilor asigurate în raport de care s-ar diminua suma acordată cu titlu de despăgubire.

Recursul este o cale extraordinară de atac în reformare ce poate fi exercitată pentru temeiuri de nelegalitate limitativ determinate de lege, nu şi de netemeinicie. Aşa cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., scopul recursului este acela de examinare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aprecierea probelor şi stabilirea elementelor de fapt ale cauzei constituie atributul exclusiv al instanţelor devolutive, aceste aspecte, de netemeinicie, neputând face obiectul căii de atac a recursului.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul este obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. În consecinţă, constată că cererea intimatei, de obligare a recurentei la plata de cheltuieli constând în onorariu avocat, dovedite în condiţiile art. 452 C. proc. civ., cu factura fiscală şi extras de cont este fondată şi, în consecinţă, va fi admisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 945/A din 27 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 23 martie 2021.