Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 685/2020 AI generated

Revocability of stipulation for another after beneficiary acceptance and transfer of contractual penalty obligations

Case Number Decizia nr. 685/2020
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice admitted the plaintiff's appeal and partially set aside the lower court's decision, remanding the case for re-judgment specifically regarding late payment penalties for invoices issued between March 6, 2014, and May 13, 2014, while simultaneously rejecting the defendant's appeal as unfounded, thereby maintaining the first instance's dismissal of claims for invoices prior to March 6, 2014. The dispute involved a contractual debt for construction materials where the plaintiff, a supplier, claimed contractual late payment penalties against a defendant association that had assumed the obligation to pay via a "stipulation for another" (third-party beneficiary contract) clause in an addendum to a subcontract; the core legal conflict centered on whether the defendant could unilaterally revoke this obligation via a later addendum to exempt itself from the contractual penalty clauses originally attached to the invoices. The Court held that the lower courts erroneously applied the Civil Code regarding stipulations for another, failing to assess whether the beneficiary's right had been consolidated by acceptance before the purported revocation occurred, and incorrectly ruling that the penalty clauses were not automatically transferred to the third-party promisor; the decisive legal basis included Articles 1284, 1286, and 1287 of the Civil Code concerning the formation, acceptance, and revocation of stipulations for another, and Article 488 of the Code of Civil Procedure regarding grounds for cassation based on incorrect application of law.

Legislator headnote

AI generated

art. 1521 din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ, art. 430 alin. (2) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 1284 alin. (2) din C. civ, art. 1535 alin. (1) din C. civ; Revocability of stipulation for another after beneficiary acceptance and transfer of contractual penalty obligations: , au fost invocate dispoziţiile art. 1284, art. 1535 alin. (1), art. 1538 alin. (1) şi art. 1521 din C. civ.

Keywords

AI generated
contractual penalty clause third-party beneficiary contract law of obligations debt payment subcontract civil dispute

Cited Legislation

AI generated
art. 1521 din C. civ
(1) şi art. 1521 din C. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ
În motivare, sub un prim aspect, se arată că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.
art. 430 alin. (2) din C. proc. civ
9.1 din contractul de vânzare-cumpărare au dobândit autoritate de lucru judecat - cu respectarea prevederilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
Se constată însă ca fiind fondată critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art.
art. 1284 alin. (2) din C. civ
Susţine recurenta că soluţia instanţei de apel este consecinţa interpretării şi aplicării greşite a prevederilor legale referitoare la stipulaţia pentru altul (art. 1284 alin. (2) din C. civ.), respectiv referitoare la efectele neplăţii la scadenţă a unor sume de bani (art.
art. 1535 alin. (1) din C. civ
civ.), respectiv referitoare la efectele neplăţii la scadenţă a unor sume de bani (art. 1535 alin. (1) din C. civ.).
art. 1286 alin. (2) din C. civ
x nu putea fi revocată, o soluţie contrară fiind în mod evident greşită, date fiind dispoziţiile art. 1286 alin. (2) din C. civ.
art. 2537 pct. 4 din C. civ
Având în vedere dispoziţiile art. 2537 pct. 4 din C. civ., precum şi faptul că pentru facturile emise în perioada 04.03.2014-19.03.2014 intimata nu a transmis niciun act prin care recurenta pârâtă să fie pusă în întârziere, este evident că instanţa de judecată a aplicat în mod greşit textul de lege.

Cited Case Law

AI generated
decizia nr. 471/2017
2276 din 9 noiembrie 2018, ce face obiectul prezentului recurs, decizia nr. 471/2017 a fost casată prin decizia nr.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 20 martie 2020

Asupra recursulurilor de faţă,

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 07.07.2017, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta ASOCIEREA B. S.R.L. - B., prin lider de asociere B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.464.452,49 RON reprezentând penalităţi aferente sumelor facturate de către reclamantă în perioada 04.03.2014-10.04.2014, debitul principal fiind achitat de către pârâtă la data de 29.03.2017 şi la plata penalităţilor de întârziere aferente facturilor emise de către reclamantă în perioada 11.04.2014-13.05.2014, calculate de la data scadenţei facturilor până la data plăţii efective (la data de 05.07.2017, valoarea penalităţilor era de 1.256.494,14 RON), cu obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1284, art. 1535 alin. (1), art. 1538 alin. (1) şi art. 1521 din C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 02.08.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale şi a fost înaintată cauza secţiei a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din 14.09.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, s-a constatat conflict negativ şi s-a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 4027/30.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la facturile emise în perioada 04.03.2014-06.05.2014 şi a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 978 din 29 martie 2018 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a fost respinsă cererea reclamantei referitoare la plata penalităţilor aferente sumelor facturate în perioada 04.03.2014 - 06.05.2014, constatându-se prescris dreptul material la acţiune. Au fost respinse cererile reclamantei referitoare la plata penalităţilor aferente facturilor emise de reclamantă în perioada 07.05.2014 - 13.05.2014 şi la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei soluţii a formula apel reclamanta, iar prin dcizia civilă nr. 2276 din 9 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucuresti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a anulat, în parte, sentinţa civilă, respectiv în ceea ce priveşte soluţia prescripţiei dată pentru facturile emise în perioada 06.03.2014-06.05.2014 şi, rejudecând cauza în aceste limite, a respins excepţia prescripţiei referitoare la sumele cuprinse în facturile emise în perioada 06.03.2014-06.05.2014, ca neîntemeiată. A respins ca neîntemeiate pretenţiile rezultând din facturile emise în perioada 06.03.2014 - 06.05.2014, a menţinut în rest sentinţa apelată şi a respins şi solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel ca nefondată.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au formulat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L. cât şi pârâta ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L..

Prin recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. se solicită casarea în parte a deciziei civile nr. 2276 din 09 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în ceea ce priveşte soluţiile de respingere ca neîntemeiate a pretenţiilor rezultând din facturile emise în perioada 06.03.2014 - 06.05.2014, respectiv de menţinere a soluţiei de respingere a pretenţiilor rezultate din facturile emise în perioada 07.05.2014 - 13.05.2014, trimiterea cauzei spre rejudecarea acestor capete de cerere şi obligarea intimatei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, sub un prim aspect, se arată că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Astfel, susţine recurenta că în cauză, prima instanţă s-a pronunţat asupra chestiunii opozabilităţii faţă de Asociere a prevederilor contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012 referitoare la scadenţa facturilor şi penalitatea aplicabilă, întregul eşafodaj al sentinţei nr. 978 din 29 martie 2018 fiind întemeiat pe mecanismele prevăzute de acest contract, referitoare la scadenţa facturilor emise de către reclamantă şi penalitatea aplicabilă, instanţa de fond apreciind că prevederile contractuale sunt opozabile Asocierii.

Arată recurenta că, dat fiind că Asocierea/C. nu a formulat apel împotriva sentinţei nr. 978/2018, aspectele reţinute de prima instanţă referitor la aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 3.3 lit. a) şi art. 9.1 din contractul de vânzare-cumpărare au dobândit autoritate de lucru judecat - cu respectarea prevederilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

O altă critică formulată de recurenta reclamantă, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se referă pe de-o parte la penalităţile aferente facturilor emise în perioada 06.03.2014 - 06.05.2014, iar pe de altă parte la cele emise în perioada 07.05.2014 - 13.05.2014.

Susţine recurenta că soluţia instanţei de apel este consecinţa interpretării şi aplicării greşite a prevederilor legale referitoare la stipulaţia pentru altul (art. 1284 alin. (2) din C. civ.), respectiv referitoare la efectele neplăţii la scadenţă a unor sume de bani (art. 1535 alin. (1) din C. civ.). Prestaţia la care era obligată D. S.R.L. faţă de recurentă, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, era aceea de plată a contravalorii betoanelor - şape achiziţionate, potrivit prevederilor art. 3.3 din contract, în termen de 45 zile de la data primirii facturilor.

În situaţia neexecutării obligaţiei de către promitent, beneficiarul are dreptul de a acţiona direct împotriva promitentului pentru a obţine atât executarea prestaţiei cât şi daunele moratorii - clauza penală.

Asocierea şi-a asumat obligaţia de a plăti A. facturile emise potrivit contractului de vânzare-cumpărare perfectat cu D. - facturi care consemnau în mod expres scadenţa obligaţiei de plată.

Interpretarea prevederilor actului adiţional nr. x în sensul că obligaţia de plată a facturilor către recurenta reclamantă nu era supusă unui termen sau unei penalităţi de întârziere constituie o limitare nejustificată a prestaţiei prevăzute de contractul de vânzare-cumpărare.

Astfel cum rezultă din preambulul actului adiţional nr. x, Asocierea a acceptat să achite facturile emise de recurentă cu deplina prefigurare a faptului că acestea aveau o scadenţă, respectiv a existenţei unei penalităţi de întârziere, de vreme ce contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu acceptul Asocierii.

Asocierea nu a procedat la plata facturilor emise în perioada 06.03.2014 - 06.05.2014, deşi îşi asumase această obligaţie şi cunoştea scadenţa facturilor, astfel încât recurenta apreciază că este îndreptăţită să solicite acordarea penalităţii de întârziere prevăzută de contractul de vânzare-cumpărare.

Referitor la penalităţile aferente factiurilor emise în perioada 07.05.2014 - 13.05.2014, se arată că, în mod greşit au apreciat instanţele de fond că porivit actului adiţional nr. x/10.04.2014 la contractul de antrepriză nr. x/2011 stipulaţia pentru altul ar fi fost revocată. Astfel, decizia civilă nr. 471/A din 7 martie 2017, avută în vedere de instanţe, a fost casată în parte, prin decizia nr. 5146 din 04 decembrie 2018. De asemenea, actul adiţional nr. x/13.03.2012 menţionează asumarea de către C. a obligaţiei de plată a facturilor emise de către A., fără vreo limitare în timp a acestei obligaţii, iar actele adiţionale nr. x/2014 şi nr. y/2014, pretins a fi reziliat actul adiţional nr. x/2012, nu au fost aduse la cunoştinţa recurentei A., fiind invocate de C. numai după ce recurenta a iniţiat demersurile legale pentru recuperarea sumelor ce i se cuvin în mod legal. În plus, părţile au aplicat mecanismul prevăzut de actul adiţional nr. x şi ulterior semnării actului adiţional nr. x/2014, dar şi ulterior încheierii actului adiţional nr. x/01.07.20140, D. instructând în mod expres pârâta să efectueze plata sumei de 2.552.204,05 RON către recurentă. Totodată, de vreme ce există obligaţia C. de a achita facturile, este pe deplin aplicabilă penalitatea de întârziere prevăzută pentru neplata facturilor la scadenţă.

În aceste condiţii, stipulaţia pentru altul agreată prin actul adiţional nr. x nu putea fi revocată, o soluţie contrară fiind în mod evident greşită, date fiind dispoziţiile art. 1286 alin. (2) din C. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483, art. 497, 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ.

Prin recursul formulat de recurenta pârâtă B. S.R.L., lider al ASOCIERII B. S.R.L. - B. (Asocierea), se solicită modificarea în parte a hotărârii pronunţate, recurenta considerând că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei raportat la pretenţiile A. S.R.L. din perioada 06.03.2014 - 06.05.2014.

În motivare, recurenta pârâtă arată că instanţa de judecată reţine că notificarea emisă la 05.05.2017 a avut efect întreruptiv pentru penalităţile provenind din facturile a căror scadenţă se împlinea ulterior acestei date însă, în contradicţie vădită cu această teză, instanţa face trimitere la facturile emise în perioada 06.03.2014 - 13.05.2014.

Recurenta susţine că în realitate, doar pentru o mică parte din facturile emise în perioada 06.03.2014 - 13.05.2014 scadenţa se împlinea ulterior datei de 05.05.2017. Astfel, pentru facturile emise în perioada 06.03.2014-19.03.2014, notificarea transmisă de intimată este ulterioară datei la care s-a împlinit termenul de prescripţie.

Având în vedere dispoziţiile art. 2537 pct. 4 din C. civ., precum şi faptul că pentru facturile emise în perioada 04.03.2014-19.03.2014 intimata nu a transmis niciun act prin care recurenta pârâtă să fie pusă în întârziere, este evident că instanţa de judecată a aplicat în mod greşit textul de lege.

În drept au fost invcate dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea formulată de intimata reclamantă A. S.R.L. s-a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L. şi s-a solicitat, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

A formulat întâmpinare în cauză şi intimata pârâtă ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L. solicitând, în esenţă, respingerea recursului formulat de reclamantă ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 20 septembrie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L., invocată de intimata recurentă-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare şi, constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 6 martie 2020, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. este fondat, iar recursul recurentei pârâte B. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Sub aspectul situaţiei de fapt, se constată că instanţa de fond a reţinut că între D. S.R.L., în calitate de cumpărător, şi reclamantă, în calitate de vânzător, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/07.02.2012.

Prin actul adiţional nr. x/13.03.2012 la contractul de subantrepriză x/19.05.2011, încheiat între pârâta ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L. şi D. S.R.L., s-a stabilit ca facturile emise de reclamantă în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/07.02.2012 să fie achitate începând cu data de 13 martie 2012 direct către aceasta de către pârâtă, în baza situaţiilor de lucrări acceptate la plata de către D. S.R.L., înţelegere calificată de instanţă ca fiind o stipulaţie pentru altul în sensul art. 1284 din C. civ.

S-a mai reţinut că, prin art. 3 al actului adiţional nr. x/10.04.2014 la contractul de subantrepriză x/19.05.2011 părţile semnatare ale acestuia au revocat această stipulaţie, motiv pentru care, având în vedere principiul accesoriul urmează soarta principalului, s-a concluzionat că este neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente facturilor emise după data de 10.04.2014 şi neachitate la scadenţă.

A mai avut în vedere instanţa de fond şi decizia civilă nr. 471/A/07.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, prin care la fel, s-a stabilit că potrivit actului adiţional nr. x din 10.04.2014 a încetat obligaţia de plată a pârâtei către furnizorii D. S.R.L..

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că pentru facturile emise în perioada 04.03.2014 - 06.05.2014 dreptul material la acţiune pentru plata penalităţilor aferente este prescris, iar penalităţile aferente facturilor emise în perioada 07.05.2014 - 13.05.2014 nu sunt datorate, câtă vreme nu era datorat nici debitul principal.

Instanţa de apel a constatat că prin notificarea din 05.05.2017 a fost întrerupt termenul de prescripţie în privinţa penalităţilor aferente facturilor emise în perioada 06.03.2014 - 06.05.2014, iar pe fond, pentru facturile emise în perioada 06.03.2014 - 10.04.2014, a apreciat că pârâta nu datorează penalităţi, câtă vreme din actul adiţional nr. x/13.03.2012 la contractul de subantrepriză x/19.05.2011 nu rezultă în mod expres că aceasta s-ar fi obligat şi la plata penalităţilor.

Cât priveşte soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente facturilor emise în perioada 11.04.2014 - 06.05.2014, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe împrejurarea că, deoarece prin decizia nr. 471/2017 s-a stabilit că din momentul revocării stipulaţiei prin actul adiţional din 10.04.2014 pârâta nu mai trebuia să achite debitul principal, pe cale de consecinţă, nu mai erau datorate nici penalităţile.

Se mai impune precizarea că ulterior pronunţării decizie civile nr. 2276 din 9 noiembrie 2018, ce face obiectul prezentului recurs, decizia nr. 471/2017 a fost casată prin decizia nr. 5146 din 4 decembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă.

Referitor la recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. se apreciază ca fiind nefondată critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., referitoare la pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat.

Susţine recurenta că în cauză, prima instanţă s-ar fi pronunţat asupra chestiunii opozabilităţii faţă de Asociere a prevederilor contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012, iar în condiţiile în care pârâta nu a formulat apel împotriva soluţiei date de prima instanţă, aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 3.3 lit. a) şi art. 9.1 din acest contract ar fi dobândit autoritate de lucru judecat.

Potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Din verificarea considerentelor sentinţei instanţei de fond nu rezultă însă că prin acestea s-ar fi analizat apărarea pârâtei referitoare la poziţia sa de terţ faţă de contractul de vânzare-cumpărare nr. x/07.02.2012. Astfel, pentru penalităţile aferente facturilor emise în perioada 04.03.2014-06.05.2014 instanţa de fond a analizat şi a găsit întemeiată excepţia prescripţiei, fără a mai analiza pe fond pretenţiile reclamantei. În privinţa respingerii cererii de obligare la plata penalităţilor aferente facturilor emise în perioada următoare, 07.05.2014-13.05.2014, instanţa de fond a avut în vedere exclusiv principiul potrivit căruia accesoriul urmează soarta principalului, şi reţinând că "reclamanta nu mai poate pretinde de la pârâtă contravaloarea facturilor emise ulterior datei de 10 aprilie 2014", a concluzionat că nu pot fi pretinse nici penalităţi.

Faţă de aceste considerente, este evident că în speţă nu se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., problema pretinsei "inopozabilităţi" a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/07.02.2012 nefiind tranşată de prima instanţă.

Se constată însă ca fiind fondată critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1284 alin. (2) precum şi ale art. 1286 alin. (2) din C. civ.

Astfel, instanţele de fond au calificat clauza contractuală cuprinsă în actul adiţional nr. x/13.03.2012 la contractul de subantrepriză nr. x/19.05.2011 ca fiind o stipulaţie pentru altul, în înţelesul art. 1284 din C. civ., aspect necriticat nici în apel şi nici în recurs.

Potrivit art. 1284 alin. (2) C. civ., prin efectul stipulaţiei beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 1286 alin. (2) C. civ., stipulaţia poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent.

Rezultă, din analiza acestor dispoziţii legale că, prin stipulaţia pentru altul terţul beneficiar dobândeşte dreptul de a cere executarea prestaţiei direct promitentului, acceptarea stipulaţiei nefiind o condiţie de validitate, însă principala consecinţă a acceptării o constituie consolidarea dreptului beneficiarului cu privire la prestaţia ce face obiectul stipulaţiei.

Odată solicitată executarea prestaţiei este îndeplinită şi condiţia privind acceptarea acesteia, iar terţul beneficiar poate utiliza toate mijloacele pe care le are la dispoziţie orice creditor pentru realizarea dreptului său.

Revocarea stipulaţiei pentru altul în modalităţile prevăzute de art. 1287 C. civ. este posibilă cât timp acceptarea acesteia nu a ajuns la stipulant sau promitent, astfel cum rezultă din prevederile art. 1286 alin. (2) C. civ.

În cauză, s-a apreciat că prin actul adiţional nr. x/10.04.2014 la contractul de subantrepriză nr. x/19.05.2011 a fost revocată stipulaţia pentru altul cuprinsă în actul adiţional nr. x/13.03.2012, fără ca însă niciuna dintre instanţele de fond să facă vreo referire la condiţiile în care se putea face aplicarea dispoziţiilor art. 1286 alin. (2) din C. civ., respectiv fără să reţină o situaţie de fapt care să justifice incidenţa acestor dispoziţii legale.

Instanţele de fond au dat eficienţă pretinsei revocări din actul adiţional nr. x/10.04.2014 la contractul de subantrepriză, fără a stabili însă dacă această revocare a avut loc înainte sau după consolidarea dreptului beneficiarului de a cere executarea prestaţiei direct de la promitent.

De asemenea, câtă vreme s-a stabilit că obiectul stipulaţiei pentru altul l-a constituit plata facturilor emise în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012, în care sunt reglementate şi termenul de plată şi sancţiunea nerespectării acestuia, iar potrivit dispoziţiilor art. 1284 alin. (2) C. civ., prin efectul stipulaţiei beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei, este nelegală constatarea instanţei de apel în sensul că ar fi fost nevoie de o asumare expresă a obligaţiei de plată a penalităţilor în cazul nerespectării termenului de plată a facturilor.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa în parte decizia recurată, respectiv numai în privinţa cererii având ca obiect penalităţile aferente facturilor emise în perioada 06.03.2014 - 13.05.2014, şi va trimite cauza spre rejudecare, în aceste limite, aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa va stabili cu prioritatea dacă, faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, actul adiţional nr. x/10.04.2014 la contractul de subantrepriză era susceptibil de a produce efectele juridice invocate de pârâtă. De asemenea, instanţa va ţine cont şi faptul că decizia nr. 471/2017, pe care s-au întemeiat instanţele în primul ciclu procesual, a fost casată prin decizia nr. 5146 din 4 decembrie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, astfel încât aceasta nu se mai bucură de autoritate de lucru judecat.

Referitor la recursul formulat de pârâta B. S.R.L., instanţa constată că o primă critică vizează fapul că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziţii legale, motivul de casare poate fi invocat atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau când, din unele considerente rezultă temeinicia acţiunii, iar din altele netemeinicia acesteia ori atunci când, în fundamentarea hotărârii, se expun argumente logico-juridice ce se exclud reciproc.

Recurenta susţine că reţinerea instanţei de apel, în sensul că notificarea emisă la 05.05.2017 a avut efect întreruptiv pentru penalităţile provenind din facturile a căror scadenţă se împlinea ulterior acestei date, ar fi contradictorie cu trimiterea la facturile emise în perioada 06.03.2014 - 13.05.2014. În speţă, însă, recurenta-pârâtă pune în discuţie nu contrarietatea argumentelor reţinute de instanţa de apel, ci situaţia de fapt constatată de aceasta, ceea ce înseamnă că recurenta încearcă, pe calea recursului, cale de atac ce vizează doar nelegalitatea hotărârii, să repună în discuţie situaţia de fapt. Or, este evident că nu pot forma obiectul prezentei căi de atac, extraordinare, critici de netemeinicie, vizând modul în care instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt în funcţie de probele administrate.

De asemenea, şi critica subsumată punctului 8 al art. 488 din C. proc. civ. este în realitate tot o critică de netemeinicie. Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 2537 pct. 4 din C. civ., dar invocă faptul că pentru facturile emise în perioada 04.03.2014 - 19.03.2014, intimata reclamantă nu a transmis niciun act prin care să pună în întârziere recurenta, situaţie de fapt diferită de cea reţinută de intanţa de apel.

Pentru a fi incident motivul de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. însă, nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, câtă vreme recurenta invocă inexistenţa vreunui act prin care să fi fost pusă în întârziere, în condiţiile în care intanţa de apel a reţinut contrariul, este evident că această critică vizează modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză de către instanţa de apel şi nu greşita aplicare a legii.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta pârâtă ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă ASOCIEREA B. S.R.L. - B. prin lider de asociere B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2276 din 09 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza instanţei de apel pentru rejudecarea cererii având ca obiect plata penalităţilor de întârziere aferente sumelor facturate de către recurenta-reclamantă în perioada 06.03.2014 - 13.05.2014.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2020.