Extraordinary revision for fraud: declination of jurisdiction to lower court under mandatory jurisdictional rules

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, împotriva deciziei civile nr. 2609 din 4 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, revizuenta A. a invocat şi dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar prin completarea cererii de revizuire a invocat şi art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., solicitând admiterea cererii de revizuire şi anularea în tot/în parte a deciziei atacate.

Înalta Curte, analizând cu prioritate competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în soluţionarea cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ., constată că nu este competentă să soluţioneze cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1, C. proc. civ. pentru următoarele considerente:

Este de reţinut că în sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor, într-o anumită ordine, precum şi soluţionarea acestora de către instanţa prevăzută de lege.

Reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituţie şi nu încalcă drepturile reglementate ale justiţiabililor, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea în limitele competenţei atribuite prin lege fiind de ordine publică.

Înalta Curte constată că, în speţă, revizuenta A. a învestit instanţa cu o cerere de revizuire a deciziei nr. 2609 din 4 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, întemeiată şi pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 510 alin. (1) C. proc. civ. "Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere".

În raport de dispoziţiile legale menţionate, competenţa materială de soluţionare a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. revine Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, ca instanţă care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Cum dispoziţiile art. 510 alin. (1) C. proc. civ. cuprind norme de competenţă materială imperativă, de la care nu se poate deroga, Înalta Curte urmează a declina competenţa soluţionării cererii de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 1 C. proc. civ., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în aplicarea dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a cererii de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 2609 din 4 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 pct. 1 C. proc. civ., în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2021.