RCA late-payment penalty accrual period: limitation until insurer’s communicated offer vs. effective payment date under Emergency Ordinance 54/2016

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A., în calitate de soţ după defunctă, în nume personal, dar şi în calitate de reprezentat legal şi părinte al minorei B., în calitate de fiică după defunctă, C., în calitate de fiică după defunctă, D., în calitate de soră după defunctă, E., în calitate de soră după defunctă, au chemat în judecată pe pârâta S.C. F. S.A., solicitând ca aceasta să fie obligată la plata, cu titlu de despăgubiri cuvenite reclamanţilor pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a decesului rudei lor, numita G., după cum urmează:

- 718.441,78 RON pentru A., în calitate de soţ după defunctă, din care 700.000 RON, cu titlu de daune morale, 2.423,48 RON cu titlu de daune materiale efectuate cu înmormântarea, pomeni etc. (dovedite), 15.000 RON cu titlu de daune materiale efectuate cu înmormântarea, pomeni etc. (nedovedite) şi 1.018,30 RON cu titlu de cheltuieli judiciare;

- 700.000 RON cu titlu de daune morale pentru B., în calitate de fiică dupa defunctă;

- 700.000 RON cu titlu de daune morale pentru C., în calitate de fiică dupa defunctă;

- 500.000 RON cu titlu de daune morale pentru D., în calitate de soră dupa defunctă;

- 500.000 RON cu titlu de daune morale pentru E., în calitate de soră dupa defunctă;

- la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, solicitând ca plata penalităţilor să se facă începând cu data de 7 mai 2017 (ce reprezintă termenul până la care asigurătorul era obligat să răspundă părţii solicitante, respectiv 3 luni de la data avizării din 6 februarie 2017) şi până la data plăţii efective a despăgubirilor conform art. 20 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, dar şi potrivit art. 37 şi art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule;

- cheltuieli de judecată;

În ceea ce îl priveşte pe intervenientul forţat H., care a decedat în urma accidentului rutier, raportat la dispoziţiile art. 54 din Legea nr. 136/1995 şi, având în vedere situaţia de fapt ce rezultă din actele dosarului, a considerat că nu se impune introducerea în cauză a moştenitorilor persoanei vinovate de producerea accidentului, întrucât moştenitorii persoanei vinovate nu se pot pronunţa cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia antecesorului lor.

Prin sentinţa civilă nr. 961 din 10 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au admis, în parte, cererile introductive şi cererea adiţională în cauza privind pe reclamanţii A., B. prin reprezentant A., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A. şi intervenientul H. (decedat).

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului A. suma de 2.423,48 RON şi suma de 1.012 RON, cu titlu de daune materiale, suma de 90.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi suma de 70,8 RON daune materiale şi suma de 2.250 RON daune morale.

Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei B. suma 220.000 RON cu titlu de daune morale, reclamantei C. suma 170.000 RON cu titlu de daune morale şi reclamantelor D. şi E. câte 29.000 RON cu titlu de daune morale.

Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus obligarea pârâtei la plata de penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere către fiecare dintre reclamanţi, aferente despăgubirii cuvenite, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, criticând neacordarea integrală a sumelor solicitate cu titlu de daune morale şi neacordarea penalităţilor de întârziere.

Pârâta a declarat apel împotriva sentinţei instanţei de fond, criticând-o exclusiv cu privire la sumele acordate cu titlu de despăgubiri către fiicele defunctei şi cu privire la acordarea penalităţilor de întârziere.

Prin decizia civilă nr. 2128A/2019 din 18 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-au anulat, ca netimbrate, apelurile formulate de apelantele-reclamante D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 961 din 10.04.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă S.C. F. S.A; s-a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 961 din 10 aprilie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, sentinţa apelată fiind schimbată, în parte, în sensul că: pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor A., B., C. penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi pentru sumele acordate în urma decesului victimei G. începând cu 7 mai 2017 până la 11 octombrie 2018. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

S-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. F. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 961 din 10.04.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Totodată, s-au respins cererea apelanţilor-reclamanţi A., B. şi C. şi cererea apelantei-pârâte S.C. F. S.A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei decizii reclamanţii reclamanţii A., B., în nume personal şi asistată de reprezentantul legal A. şi C. şi pârâta S.C. F. S.A.

1. Recursul formulat de reclamanţii A., B., în nume personal şi asistată de reprezentantul legal A. şi C. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenţii-reclamanţi au apreciat că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie cu privire la acordarea penalităţilor de întârziere.

Având în vedere legislaţia specială, aplicabilă la data producerii accidentului, respectiv O.U.G. nr. 54/2016 recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 20, potrivit cărora "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenite sau la diferenţa de sumă neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii".

Recurenţii-reclamanţi au relevat faptul că potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 54/2016 există două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească despăgubiri şi eventualele penalităţi.

Astfel, au arătat că un prim moment vizează înţelegerea amiabilă între părţi, iar conform art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2016 în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat, fie să răspundă cererii părţii, fie să notifice refuzul de acordare a daunelor. Dacă în termen de 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire asigurătorul RCA nu a răspuns părţii prejudiciate acesta este obligat la plata despăgubirii, aşa cum a fost notificată (art. 20 alin. (2).

Totodată, s-a învederat că potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (5) asigurătorul datorează penalităţi de întârziere pentru toată perioada cuprinsă între data la care ar fi trebuit să răspundă şi data achitării efective a despăgubirilor către părţile civile.

Un al doilea moment, prevăzut de art. 20 alin. (4) vizează ipoteza în care părţile vătămate nu au înţeles să îşi realizeze drepturile pe cale amiabilă, iar stabilirea despăgubirii se realizează exclusiv pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului începe să curgă de la data pronunţării hotărârii.

În acest caz, despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data la care a primit o hotărâre judecătorească definitivă (art. 20 alin. (4) şi datorează penalităţi de întârziere de 0,2% dacă nu îşi îndeplineşte obligaţia de plată în termenul de 10 zile de la comunicarea hotărârii (art. 20 alin. (5).

Or, în speţă, instanţa de apel a avut în vedere corect primul moment mai sus menţionat, constatând că asigurătorul nu a răspuns solicitărilor părţilor prejudiciate în termenul legal, însă a dispus, în mod eronat, sancţionarea asigurătorului cu plata acestor penalităţi doar până la momentul la care a înaintat primul răspuns, respectiv data la care a comunicat oferta de daună.

Recurenţii-reclamanţi au opinat că răspunsul asigurătorului dat după împlinirea termenului legal nu are nici un efect, întrucât acesta este obligat la plata despăgubirilor, aşa cum au fost notificate, la care se adaugă penalităţi de întârziere până la plata efectivă a acestora, calculate de la momentul la care asigurătorul a intrat în culpă.

Au precizat că aceste penalităţi de întârziere intervin ca o sancţiune a faptului că victimele nu şi-au putut acoperi prejudiciul moral sau material suferit într-un timp real, optim ca urmare a culpei asigurătorului, care, fie nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale (în termenele prevăzute de lege), fie şi-a îndeplinit obligaţiile defectuos, legiuitorul enunţând o serie de situaţii în care se acordă penalităţi şi ca urmare a culpei asigurătorului în procedura amiabilă, acestea fiind aplicabile şi în speţa de faţă.

Prin urmare, recurenţii au apreciat că instanţa de control judiciar şi-a motivat hotărârea cu ignorarea dispoziţiilor legale, repunând efectiv în termen oferta peste termen a asigurătorului şi lăsând fără aplicabilitate prevederile legii în ceea ce priveşte sancţionarea asigurătorului cu plata penalităţilor până la momentul plăţii efective.

Pentru aceste motive recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, să se dispună obligarea asigurătorului RCA la plata penalităţilor de întârziere începând cu data de 7 mai 2017 (ce reprezintă termenul până la care asigurătorul era obligat să răspundă părţii solicitante, respectiv 3 luni de la data avizării din 6 februarie 2017) şi până la data plăţii efective a despăgubirilor.

2. Recursul formulat de pârâta S.C. F. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, recurenta-pârâtă a apreciat că este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ce vizează nemotivarea hotărârii recurate, potrivit exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. coroborat cu art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

A susţinut că motivarea hotărârii recurate reflectă, fie faptul că instanţa de apel nu a stabilit corect situaţia de fapt la care să aplice legea, fie prezintă motive vădit contradictorii, ceea ce face imposibilă chiar exercitarea controlului judiciar.

Recurenta a apreciat că hotărârea din apel, deşi structurată pe 9 pagini, este nemotivată pe aspectul daunelor morale, câtă vreme nu pot fi cunoscute motivele reale pentru care instanţa de apel a considerat că sumele de 170.000 RON, respectiv 220.000 RON, acordate celor două fiice ale victimei, sunt corespunzătoare şi reflectă criteriile statuate în jurisprudenţa constantă a instanţelor.

În ceea ce o priveşte pe mama victimei, numita I., s-a învederat că aceasta a încheiat o tranzacţie cu F. pentru suma de 70.000 RON, reprezentând daune morale, tranzacţie care a fost depusă la dosarul cauzei.

Recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. a menţionat că recursul declarat vizează doar acordarea daunelor morale într-un cuantum nejustificat de mare pentru fiicele victimei - B. şi C..

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, ca urmare a interpretării eronate a mai multor norme legale, inclusiv a neobservării regulilor privind concursul dintre norma generală şi norma specială.

În opinia recurentei, Curtea de Apel Bucureşti a nesocotit criteriile legale atunci când a stabilit despăgubirile, încălcând astfel dispoziţiile, potrivit cărora daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

A apreciat că nu a fost avută în vedere jurisprudenţa CEDO şi nu s-a observat faptul că despăgubirea morală acordată echivalează cu o îmbogăţire fără justă cauză, fiind nerezonabilă şi artificial amplificată pe considerentul că este suportată de asigurător, aspect care este de natură a încălca şi principiul nediscriminării (în materie de reparaţie, axată pe calitatea persoanei care face plata).

Recurenta a făcut referire la faptul că instanţa supremă a statuat că limitele de despăgubire sunt rezonabile în măsura în care nu exced, într-o manieră nejustificată, limitelor stabilite în speţe cu o cazuistică similară, în care asigurătorii de răspundere civilă delictuală au fost obligaţi să plătească sume comparabile cu cele ce urmează a se acorda în cauză.

Or, în cauza dedusă judecăţii, se poate observa că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-a raportat deloc la jurisprudenţa relevantă în materie, cuantificarea daunelor morale realizându-se exclusiv în baza propriilor aprecieri pur subiective, fără o raportare concretă la toate deciziile jurisprudenţiale invocate în apărare.

S-a menţionat faptul că potrivit art. 53 din Legea nr. 136/1995 prin Norme adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform legii se stabilesc: aplicarea asigurării obligatorii de răspundere civilă auto, limitele teritoriale de acoperire, nivelul despăgubirilor, condiţiile de plată, durata asigurării, facilităţile şi penalizările aplicabile asiguraţilor, criteriile şi condiţiile pentru acordarea sau retragerea autorizaţiei, persoanele care au obligaţia să încheie contracte de asigurare; modalitatea de gestionare a cazurilor de refuz al asigurătorului de a încheia asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto, dacă este cazul, precum şi alte informaţii referitoare la acest tip de asigurare.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere, la pronunţarea soluţiei, nicio hotărâre judecătorească, deoarece nu se face nici cea mai mică referire la celelalte hotărâri judecătoreşti depuse la dosar cu titlu jurisprudenţă, în cadrul cărora daunele morale erau acordate în acele cauze, pentru vătămări grave, asemănătoare cu cea a reclamanţilor din prezenta cauză.

A opinat că instanţa de apel nu a apreciat deloc criteriul jurisprudenţial şi nu a analizat jurisprudenţa naţională, nici măcar pe cea indicată de către pârâtă, aşa cum impun dispoziţiile art. 50 alin. (1) lit. d) din Ordinul CSA nr. 23/2014, precum şi deciziile pronunţate de către instanţa supremă.

De asemenea, recurenta-pârâtă a precizat că stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudicii aduse integrităţii corporale a unei persoane presupune o apreciere subiectivă din partea judecătorului, însă acesta trebuie să aibă în vedere şi anumite criterii obiective, printre care şi necesitatea acoperirii în mod just, dar echitabil şi echilibrat a prejudiciului, aspect subliniat şi în jurisprudenţa CEDO.

Or, instanţele anteriore nu au oferit suficiente criterii de natură a justifica valoarea extrem de mare, acordată cu titlu de daune morale şi nu au oferit nici elemente concrete care să înlăture orice dubiu cu privire la faptul că acest cuantum al daunelor morale acordate nu constituie, în realitate, o îmbogăţire fără justă cauză.

De altfel, instanţa de apel nu a avut în vedere nici jurisprudenţa CEDO în astfel de cazuri.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în practica sa, Curtea Europeană a arătat adesea faptul că important este principiul echităţii în materia daunelor morale, astfel încât, pe de o parte, fiecare persoană să primească o satisfacţie echitabilă, iar pe de altă parte, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

În fine, recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. a apreciat că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016, întrucât a acordat penalităţi reclamanţilor, în condiţiile în care îşi îndeplinise obligaţiile legale ce îi reveneau, deschizând dosarul de daună şi comunicând cu reclamanţii.

Astfel, a susţinut faptul că dispoziţiile enunţate anterior instituie o măsură cu rol punitiv pentru cazurile în care asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile stipulate expres în sarcina sa, în termenele prevăzute la art. 37 (care sunt termene pentru gestionarea dosarului de daună - cele de la alin. (1) şi termene de plată - cele de la alin. (4) sau îşi îndeplineşte obligaţiile defectuos ori diminuează nejustificat despăgubirea, ceea ce presupune, în toate cazurile, o situaţie de culpă a acestuia.

Sub acest aspect, a învederat că instanţa de apel a apreciat doar generic că nu au fost respectate exigenţele normei invocate, fără a indica, în mod concret, care este culpa asigurătorului în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor legale stabilite în sarcina acestuia în condiţiile în care s-a susţinut, cel puţin referitor la daunele morale, că sunt scadente la 11 zile de la primirea unei hotărâri judecătoreşti, considerând că nu se poate aprecia că nu şi-a îndeplinit obligaţiile atâta timp cât oferta sa nu a fost acceptată şi nu s-a putut încheia o tranzacţie.

A mai arătat că în lipsa unor elemente de determinare obiectivă a prejudiciului personal nepatrimonial, acesta se stabileşte pe baza unor criterii ce nu au suport normativ, fiind o creaţie a practicii şi jurisprudenţei, cum sunt principiile echităţii, nevoii sociale, îmbogăţirii fără just temei, evaluându-se consecinţele negative şi intensitatea cu care a fost percepută suferinţa morală şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, emoţională şi socială a victimei, la nivel subiectiv.

Totodată, recurenta a menţionat că termenul de 10 zile pentru plata despăgubirii, a cărui nerespectare atrage plata de penalizări, începe să curgă de la data la care s-a depus şi ultimul document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, însă în privinţa daunelor morale este dificil de stabilit un astfel de moment la care daunele morale puteau fi cuantificate, cu atât mai mult cu cât, respingerea ofertei asigurătorului era de natură a înlătura speranţa unei înţelegeri amiabile.

Prin urmare, a considerat că într-o astfel de situaţie este incidentă teza a II-a a acestui articol, termenul curgând de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la daunele morale.

A opinat că soluţia aplicării penalităţilor de la data formulării cererii de chemare în judecată nu îşi are nicio raţiune faţă de tezele avute în vedere prin normele menţionate.

Cum, în cauză, despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, va fi stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei, în calitate de asigurător RCA, penalităţile de întârziere reglementate nu pot să fie acordate decât de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma pe care este obligat să o plătească.

Pentru aceste argumente, recurenta-pârâtă a solicitat casarea hotărârii, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea soluţionării cererii referitoare la acordarea penalităţilor de întârziere.

La data de 26 martie 2020 recurenţii-reclamanţi A., B., în nume personal şi asistată de reprezentantul legal A. şi C. şi intimatele-reclamante E. şi D. au transmis, prin e-mail, întâmpinare la recursul formulat de pârâta S.C. F. S.A., prin care au solicitat respingerea acestuia.

Recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. a depus la 15 aprilie 2020 (14 aprilie 2020 conform plicului ataşat) întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, să se constate că recursul declarat de reclamanţi este nul, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinându-se că principala critică vizează netemeinicia deciziei recurate. În subsidiar, recurenta-pârâtă a cerut respingerea, ca nefondat, a recursului reclamanţilor şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. a depus la dosar o cerere de întoarcere a executării silite pentru situaţia în care instanţa supremă va admite recursul declarat în cauză, invocând prevederile art. 723-726 din C. proc. civ. .

Recurenta-pârâtă S.C. F. S.A. a depus răspuns la întâmpinare la 4 mai 2020, iar recurenţii-reclamanţi A., B., în nume personal şi asistată de reprezentantul legal A. şi C. au depus răspuns la întâmpinare la 6 mai 2020, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului invocate de pârâtă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 11 iunie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din data de 5 noiembrie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţii A., B., în nume personal şi asistată de reprezentantul legal A. şi C., invocată de recurenta-pârâtă F. S.A.; s-au admis în principiu recursurile declarate de reclamanţii A., B., în nume personal şi asistată de reprezentantul legal A. şi C. şi de pârâta F. S.A. şi s-a stabilit termen de judecată la data de 14 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen ce a fost ulterior preschimbat ca urmare a prevenirii efectelor pandemiei SARS - COV 2.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

1. Recursul formulat de reclamanţii A., B., în nume personal şi asistată de reprezentantul legal A. şi C. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea dispoziţiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie cu privire la acordarea penalităţilor de întârziere, recurenţii-reclamanţi considerând că plata penalităţilor trebuie acordată până la data plăţii efective a despăgubirilor.

Această critică se vădeşte a fi nefondată, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 " (1) În termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire de către asigurat ori de către partea prejudiciată, dar nu mai târziu de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul RCA este obligat:

a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat;

b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

(2) Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunerea cererii de despăgubire de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii."[….]

"(4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la împlinirea termenului de 30 de zile prevăzut la alin. (1) sub condiţia depunerii documentelor necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească; documentele care stau la baza cererii de despăgubire sunt stabilite prin reglementări ale A.S.F.

(5) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte integral obligaţiile în termenul prevăzut la alin. (4) sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea ori întârzie achitarea despăgubirii, acesta este obligat la plata unor penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere calculate la nivelul sumei de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de suma neachitată. Plata penalităţilor se face odată cu plata despăgubirii.

(6) În cazurile privind vătămările corporale şi daunele morale care fac obiectul unui litigiu, penalităţile şi plata acestora sunt stabilite de către instanţa judecătorească.".

În verificarea legalităţii sentinţei apelate, instanţa de apel a pornit de la analiza situaţiei de fapt potrivit probelor aflate la dosarul cauzei şi, ţinând cont de prevederile legale incidente, a realizat un just control de legalitate stabilind în mod corect că, pentru prejudiciile solicitate în calitate de soţ şi rude ale persoanei decedate în accident, reclamanţii au adresat pârâtei o cerere de despăgubire la data de 06.02.2017, iar asigurătorul nu a dovedit că ar fi comunicat reclamanţilor caracterul incomplet al documentelor depuse şi că din actele dosarului rezultă că, pe temeiul acestei cereri, fără a se fi solicitat reclamanţilor completarea documentelor, oferta de despăgubire pentru daunele rezultate din decesul victimei G. a fost transmisă abia la 11.10.2018 prin email.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016 la situaţia de fapt stabilită şi în raport de probele administrate în cauză.

Astfel, se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că pentru perioada 07.05.2017 (de la expirarea celor 3 luni, conform solicitării reclamanţilor) până la 11.10.2018, pârâta datorează reclamanţilor A., B., C. penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi pentru sumele acordate în urma decesului victimei G..

Nemulţumirea recurenţilor - reclamanţi privind perioada pentru care s-au acordat penalităţile este neîntemeiată.

Astfel, se constată că instanţa de apel printr-o judicioasă apreciere a situaţiei de fapt şi cu o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente, a constatat corect că întrucât reclamanţii au refuzat despăgubirile propuse, penalităţile nu pot fi acordate mai târziu de data comunicării ofertei de despăgubire, iar sancţiunea pentru conduita necorespunzătoare legii a asiguratorului nu mai subzistă de la data emiterii ofertei de despăgubire.

Ca atare, se constată că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere a fost în mod judicios analizată, iar instanţa de apel a făcut o corectă aplicarea a dispoziţiilor legale incidente, decizia recurată fiind pronunţată cu respectarea normelor legale prevăzute de art. 20 din O.U.G. nr. 54/2016.

Din argumentele prezentate în susţinerea acestui motiv de recurs se constată că recurenţii prin invocarea unor pretinse încălcări ale dispoziţiilor legale, doresc o reevaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriilor administrate.

Faptul că soluţia criticată nu coincide cu modul în care recurenţii şi-au structurat apărarea şi cu propriile convingeri, aşa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuţie chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

2. Recursul formulat de pârâta S.C. F. S.A.

Motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea este nemotivată pe aspectul daunelor morale, câtă vreme nu pot fi cunoscute motivele reale pentru care instanţa de apel a considerat că sumele de 170.000 RON, respectiv 220.000 RON, acordate celor două fiice ale victimei, sunt corespunzătoare şi reflectă criteriile statuate în jurisprudenţa constantă a instanţelor.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşa cum s-a reţinut în doctrină şi jurisprudenţă, motivarea unei hotărâri este o chestiune de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi să se raporteze la situaţia specifică acelei cauze.

Astfel, instanţa nu trebuie să răspundă fiecărui argument pe care s-a întemeiat o anumită cerere sau apărare, în mod separat, putând folosi un considerent comun pentru înlăturarea mai multor argumente.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest aspect şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. ceea ce în prezenta pricină nu este cazul.

Simpla nemulţumire a recurentei-pârâte cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceasta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

De aceea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se apreciază că a fost doar formal invocat, aşa încât încadrarea criticilor prezentate în ipoteza normativă rămâne doar aparentă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente, soluţia fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 50 din Norma 23/2014, incident în speţă, care stipulează asupra modului de stabilire a despăgubirilor în cazul vătămării corporale.

Este eronată aserţiunea potrivit căreia lipsesc elementele obiective care au determinat stabilirea cuantumului acestor daune.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel în procedura de cuantificare a daunelor morale a avut în vedere exclusiv principiul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirile acordate.

În aprecierea prejudiciului moral s-a reţinut că trebuie avut în vedere atât consecinţele negative suferite de reclamanţi ca urmare a producerii accidentului, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, astfel încât aserţiunile recurentei-pârâte privind cuantumul daunelor morale vor fi înlăturate.

Totodată, Înalta Curte reţine, că sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept, nu are caracter obligatoriu, ci doar caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare; analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei deduse judecăţii, nu prin raportare la practica altor instanţe, astfel încât întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind neaprecierea criteriului jurisprudenţial este nefondată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că nu sunt întrunite motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei F. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii A., B., în nume personal şi asistată de reprezentantul legal A. şi C. şi de pârâta F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2128A/2019 din 18 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2021.