Recovery of state counter-guarantee payments: contractual mandate limits versus mandatory state aid compliance requirements

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, din data de 8 martie 2017, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. IFN (F.N.G.C.I.M.M. S.A. -IFN sau Fond a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. (F.R.C), solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 307.705,62 RON, reprezentând contragaranţia acordată Fondului pentru garanţia asumată de către reclamantă în favoarea A. S.A., în baza Notificării de includere în planul de garantare nr. CGP - 11778 din 16 mai 2012, confirmată cu Confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. CGP - 11778 - CTG din 24 mai 2012, beneficiar B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 28 decembrie 2015 (data la care s-au implinit 90 de zile de la data de 30 septembrie 2015 - data adresei Fondului, nr. 31662 din 30 septembrie 2015, prin care acesta a transmis toate documentele prevăzute contravenţional), până la data plăţii efective a acestei sume, cu cheltuieli de judecată.

În drept, dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 1270 şi art. 1489 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011.

B. Hotărârea primei instanţe.

2. Prin sentinţa civilă nr. 3534 din 26 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă acţiunea reclamantului FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. IFN şi a fost obligată pârâta FRC S.A. la plata sumei de 307.705,62 RON cu titlu de contragaranţie asumată de reclamantă în favoarea A. S.A. şi la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în sumă de 6682,05 RON.

3. Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta FNG CIMM S.A. - IFN a încheiat cu finanţatorul A. S.A. convenţia cadru plafon de garantare nr. 148 din 13 septembrie 2011 iar prin Notificarea de introducere în plafon nr. 11778 din 16 mai 2012 reclamanta a acordat la 23 ianuarie 2014 (OP 212) finanţatorului o garanţie de 481.000 RON pentru beneficiarul B. S.R.L. care avea încheiat contractul de credit nr. x din 19 mai 2013 cu finanţatorul A..

4. Întrucât beneficiarul creditului nu şi-a îndeplinit obligaţiile de rambursare, finanţatorul A. a depus cererea de plată a finanţării garantate restantă nr. 14529 din 19 iunie 2013, sumă achitată de reclamantă la data de 23 ianuarie 2014.

Tribunalul a constatat că mecanismul de acordare şi garantare a contragaranţiei din speţă s-a derulat în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 şi cu normele speciale din O.U.G. nr. 117/2006 relative la procedurile naţionale ale ajutorului de stat.

5. A mai reţinut tribunalul că de la data de 30 septembrie 2015 când pârâtul a primit toată documentaţia necesară efectuării plăţii pentru suma ce face obiectul acţiunii a început să curgă termenul contractual de 90 de zile, astfel încât scadenţa acestei plăţi s-a împlinit la 28 decembrie 2015, dată de la care pârâtul datorează dobânda prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 13/2011.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

6. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. (F.R.C), solicitând anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, în subsidiar, desfiinţarea sentinţei atacate, ca fiind netemeinică şi nelegală, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

7. Apelanta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că soluţionarea litigiului este de competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal întrucât FRC este autoritate publică asimilată, Norma nr. 1/2010 este un act administrativ cu caracter normativ, iar Convenţia de contragarantare nr. 2/2010 este un contract administrativ.

8. Pe fondul cauzei, apelanta-pârâtă a susţinut că: decizia FRC de respingere a cererii de executare are temei contractual, respectiv art. 7.4 alin. (2) lit. a) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2010;

- Instanţa de fond a interpretat greşit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor, întrucât în cauză s-a acordat o contragaranţie unui beneficiar neeligibil, raportat la scopul Convenţiei nr. 1/2012 încheiată între părţi, în aplicarea Normei nr. 1/2012 privind schemele de ajutor şi raportat la scopul pentru care a fost înfiinţat - în susţinerea IMM şi nu în favorizarea băncilor;

- Mecanismul descris anterior a avut consecinţa executării şi plăţii unei garanţii de stat, din fonduri publice, întrucât nerambursarea de către beneficiar a creditului a determinat trecerea la scadenţă şi executarea garanţiei reclamantului.

Apreciază apelanta-pârâtă că reclamantul, fără minime diligenţe, încălcându-şi obligaţia de prudenţă şi diligenţă, a acordat şi a plătit o garanţie fără a lua în considerare neeligibilitatea beneficiarului.

9. În drept, a invocat dispoziţiile art. 466 şi urm. C. proc. civ.

D. Hotărârea instanţei de apel.

10. Prin decizia civilă nr. 1933/A din 19 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de pârâtul FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A., ca nefondat.

11. Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

- Apelanta este în eroare cu privire la soluţionarea excepţiei necompetenţei funcţionale a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, întrucât competenţa acestei secţii a fost stabilită prin regulatorul de competenţă de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

- Sentinţa pronunţată de tribunal este motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., în cuprinsul sentinţei regăsindu-se argumentele de fapt şi de drept avute în vedere de instanţă, iar împrejurarea că în opinia apelantei argumentele au fost insuficiente, nu poate duce la anularea hotărârii în condiţiile art. 480 C. proc. civ.

- Sub aspectul temeiniciei hotărârii atacate, instanţa de apel a constatat că în mod neîntemeiat FRC a invocat excepţia de neexecutare pentru a susţine refuzul de plată a cererii adresate de reclamantă, context în care soluţia de admitere a acţiunii de prima instanţă este corectă.

- A reţinut instanţa de apel că motivul principal al respingerii cererii de executare de către FRC l-a reprezentat faptul că garanţia contragarantată a fost acordată în condiţii ex-post după cum rezultă din adresa din 18 noiembrie 2015 emisă de FRC, de respingere a cererii de executare a contragaranţiei şi anularea contragaranţiei acordate.

- În condiţiile în care reclamanta nu şi-a asumat în cuprinsul Convenţiei nr. 1/2010 faptul că va acorda garanţia contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, instanţa de apel a apreciat că toate aspectele invocate de către apelantă cu privire la acest aspect nu pot fi primite, lipsind cadrul în care s-ar putea ajunge la sancţionarea reclamantei.

- A mai apreciat instanţa de apel că susţinerile apelantei, în sensul că reclamantul ar fi trebuit să facă verificări prin prisma legislaţiei care reglementează ajutorul de stat, nu pot fi reţinute deoarece, a valida o astfel de opinie ar însemna să se admită că aceasta trebuia să facă verificări care exced Convenţiei nr. 1/2010 în condiţiile în care, prin art. 4.1 din Convenţia de contragarantare reclamanta şi-a asumat obligaţia de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare din Norme.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

12. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. (FRC), solicitând casarea în tot a hotărârii atacate şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului formulat de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

13. Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a motivat respingerea argumentului cu privire la acordarea contragaranţiei în condiţii ex-post şi nu a motivat respingerea criticilor aduse prin apelul pârâtei, prin care aceasta a susţinut că era obligatorie aplicarea dispoziţiilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 117/2006 privind ajutorul de stat, conform mandatului acordat.

14. Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că prin decizia recurată au fost interpretate şi aplicate greşit prevederile art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţia României, atunci când instanţa de apel a stabilit că nu sunt aplicabile în cauză liniile directoare stabilite de Comisia Europeană în privinţa acordării contragaranţiei ex-post, încălcând în acest mod Regulamentul Comisiei nr. 1988/2009 privind aplicarea dispoziţiilor art. 87 şi 88 din Tratatul CE referitor la ajutorul de minimis.

15. De asemenea, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit privind art. 970, 977 şi 982 C. civ. de la 1864, atunci când a interpretat convenţia şi Norma în litigiu, stabilind că nu era obligatorie respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat.

Procedând astfel, instanţa de apel a omis faptul că mandatul convenţional din cauză se subsumează mandatului legal şi că întinderea mandatului acordat nu se poate stabili decât în raport cu prevederile legale aplicabile, a susţinut recurenta.

16. Prin decizia recurată, a mai susţinut recurenta-pârâtă, au fost interpretate şi aplicate greşit prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, prevederile art. 18 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 117/2006, prevederile art. 2, 3, 5 (lit. b) şi e) din Ordinul ministrului economiei, comerţului şi mediului de afaceri cu nr. 1364/2009, precum şi prevederile art. 1080 şi art. 1540 C. civ. de la 1864.

Instanţa de apel a reţinut astfel, în mod greşit că îndeplinirea mandatului este una pur formală şi constă doar în completarea datelor din Anexele la Convenţie, fără o verificare pe fond a condiţiilor de eligibilitate, pe baza datelor oferite de situaţiile financiare.

F. Apărările intimatei-reclamante.

17. Intimata-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. IFN a depus întâmpinare, invocând nulitatea recursului şi pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

18. Intimata-reclamantă a susţinut că cererea de recurs nu conţine critici concrete cu privire la legalitatea hotărârii instanţei de apel, care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci doar critici de netemeinicie, recurenta fiind nemulţumită de modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate.

19. Pe fondul cererii de recurs s-a susţinut de către intimata-reclamantă că soluţia instanţei de apel este temeinică şi legală, în cauză nu s-a produs nicio încălcare a dispoziţiilor art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 sau ale O.U.G. nr. 117/2006; contragaranţia acordată nu întruneşte caracteristicile şi condiţiile prevăzute de legislaţie pentru a fi considerate ajutor de stat; Comunicarea CE nr. 155/2008 nu este aplicabilă în speţă, deoarece au în vedere doar ajutoarele de stat de natură a afecta concurenţa şi implicit dispoziţiile art. 87 din Tratat (actual 107 TFUE); în lipsa dovezilor de încălcare a vreunei prevederi ale Convenţiei dintre părţile litigiului, FRC a avut o poziţie neîntemeiată şi abuzivă, Fondul procedând în mod diligent şi prudent, cu respectarea mandatului primit, decizia FRC de respingere a cererii de plată neavând temei convenţional sau legal.

G. Considerentele instanţei de recurs.

20. Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea pronunţată la data de 5 noiembrie 2020.

21. Analizând decizia recurată prin raportare la criticile şi apărările formulate, precum şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce succed.

22. Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-pârâtă critică hotărârea pronunţată de instanţa de apel pentru nemotivarea respingerii argumentului cu privire la acordarea garanţiei ex-post şi a respingerii criticilor formulate prin apel de către pârâtă cu privire la aplicarea obligatorie a dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind ajutorul de stat.

Procedând la analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil.

Înalta Curte reaminteşte că pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În speţă, recurenta-pârâtă a criticat nemotivarea respingerii unor "argumente" în dezvoltarea unor critici, afirmaţiile sale denotând, de fapt, nemulţumirea acesteia cu privire la soluţia instanţei de apel, din perspectiva situaţiei de fapt reţinute de aceasta şi a interpretării probelor administrate în cauză.

Se tinde, aşadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de prim control judiciar mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Din analiza deciziei recurate rezultă că au fost respectate exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel arătând considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei de respingere ca nefondat a apelului formulat de apelanta-pârâtă FRC.

Înalta Curte aminteşte că art. 6 paragraf. 1 din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, însă aceasta nu presupune a da un răspuns detaliat fiecărui argument. (Hotărârea Van de Hurk contra Olanda, 19 aprilie 1994).

Faptul că instanţa de apel şi-a motivat soluţia adoptată rezultă şi din aceea că, în susţinerea criticilor sale de nemotivare a hotărârii recurate, recurenta-pârâtă redă citate ample din considerentele hotărârii, ceea ce denotă netemeinicia criticilor aduse de către aceasta hotărârii pronunţate de instanţa de apel.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte constată nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

23. Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege aplicabile speţei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu include şi cazurile în care greşeala de raţionament a instanţei ar fi săvârşită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar şi anume reţinerea situaţiei de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză, textul de lege având în vedere numai cea de-a doua etapă a activităţii jurisdicţionale care conduce la pronunţarea soluţiei, respectiv confruntarea faptelor la condiţiile de aplicare a regulii de drept.

Cu privire la incidenţa acestui motiv de casare recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit anumite prevederi din acte normative atunci când a interpretat convenţia părţilor şi norma în litigiu, stabilind că nu era obligatorie respectarea legislaţiei în domeniul ajutorului de stat, omiţând faptul că mandatul convenţional din cauză acordat Fondului se subsumează mandatului legal.

Înalta Curte reţine că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice - element al chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecăţii, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs.

O reinterpretare a convenţiei părţilor, a mandatului acordat intimatei-reclamante în temeiul acestei convenţii şi a modalităţii de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurenta-pârâtă, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate şi interpretate de către instrumentele de fond, în temeiul cărora a fost stabilită situaţia de fapt în cauză, ceea ce ar conduce la schimbarea situaţiei de fapt, motiv inadmisibil în recurs.

Cât priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, O.U.G. nr. 23/2009 şi Ordinului Ministrului Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri nr. 1364/2009, Înalta Curte reţine că interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a dat o interpretare apreciată ca neconformă sensului real al textului.

Totodată, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond.

În speţă, recurenta-pârâtă critică greşita stabilire a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, prin raportare la interpretarea actelor juridice depuse în probatoriu şi neaplicarea unor prevederi din acte normative.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurenta-pârâtă, că instanţa de apel, redând întocmai clauza din Convenţia părţilor, a concluzionat în sensul că prin Convenţia încheiată, nr. 1/2010, reclamanta-intimată nu şi-a asumat obligaţii de acordare a garanţiei contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, context în care îndeplinirea obligaţiilor asumate prin mandatul acordat Fondului nu poate fi analizată prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 117/2006 şi ale Normei nr. 2/2010, aceste acte normative nefiind incidente în cauză şi, pe cale de consecinţă nici celelalte acte normative care detaliază sau reglementează aplicarea acestora.

Instanţa de apel a reţinut, în acord cu cele stipulate în Convenţia părţilor că reclamanta-intimată şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual ce intră sub incidenţa normelor care reglementează obligaţiile generale de mandat ale reclamantului: de a respecta condiţiile de exigibilitate prevăzute de norma în baza căreia se solicită contragaranţia; de a acorda, monitoriza şi plăti garanţiile contragarantate cu diligenţa pe care o practică în cazul garanţiilor pe care le acordă fără această protecţie.

A aprecia în sensul că reclamantul ar fi trebuit să facă verificări prin prisma legislaţiei care reglementează ajutorul de stat, a arătat în mod corect instanţa de apel, ar însemna să fie obligat reclamantul la efectuarea unor verificări care exced Convenţiei nr. 1/2010 în condiţiile în care, prin art. 4.1 din Convenţia de contragarantare, reclamantul şi-a asumat obligaţia de a verifica îndeplinirea criteriilor de exigibilitate şi a condiţiilor de contragarantare din Norme.

În raport de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, fără a da o interpretare greşită fie prea extinsă, fie prea restrânsă, fie cu totul eronată, acestora, calificarea juridică fiind în conformitate cu situaţia de fapt reţinută în considerente, în acord cu exigenţele normei de drept.

24. Având în vedere considerentele ce preced, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1933/A din 19 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 18 martie 2021.