Statute of limitations interruption via civil-party status in criminal proceedings and discretionary assessment of moral damages

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat D. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 500.000 euro (echivalent in RON 2.275.000 RON la cursul B.N.R. de 4,55 RON/euro) şi la plata către reclamant a sumei de 250.000 euro (echivalent in RON 1.137.500 RON la cursul B.N.R. de 4,55 RON/euro) reprezentând despăgubiri materiale şi morale urmare a accidentului rutier produs din vina intervenientului D.; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 5 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei şi a acordat termen la data de 13.02.2018 cu citarea părţilor, pentru continuarea cercetării procesuale.

Prin sentinţa civilă nr. 1215/24.04.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a Civilă s-a admis în parte cererea reclamanţilor A. şi B. formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat D. în sensul că pârâta a fost obligată să plătească reclamantei A. suma de 2390 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 400.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi suma de 200.000lei către reclamantul B., cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. si B. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea apelului şi majorarea cuantumului reparator al daunelor morale, considerând că în mod greşit instanţa de fond a dimensionat cuantumul reparaţiei fără a se raporta la totalitatea suferinţelor şi consecinţelor posttraumatice suportate de apelanţii reclamanţi.

S.C. C. S.A a declarat apel împotriva încheierii din 05.12.2017 si a sentinţei civile nr. 1215 din 24.04.2018 pronunţate de către Tribunalul Bucureşti prin care a solicitat admiterea apelului si, pe cale de consecinţa, modificarea încheierii si sentinţei civile sus menţionate in sensul:- admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, cu consecinţa respingerii cererii de chemare in judecata ca fiind prescrisa. In situaţia in care se va respinge excepţia prescripţiei, apelanta pârâră a solicitat diminuarea daunelor morale acordate lui A. de la 400.000 RON la 15.050 RON şi diminuarea daunelor morale acordate lui B. de la 200.000 RON la 4.214 RON, precum şi respingerea daunelor materiale acordate lui A. ca fiind nedovedite.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2101A din 12 decembrie 2019, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de apelanţii A. şi B.; a admis apelul declarat de apelanta S.C. C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1215 din 24.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii A. şi B.: a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că: a obligat pârâta să plătească reclamantei A. suma de 200.000 RON, cu titlu de daune morale şi reclamantului B., suma de 100.000 RON, cu titlu de daune morale şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 2101A din 12 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta S.C. C. S.A. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că, înţelege să critice dispozitivul şi implicit considerentele instanţei de apel din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 din C. proc. civ.

S-a susţinut că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva, şi nu a ţinut cont de prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul ASF nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

După redarea considerentelor reţinute de instanţa de apel prin care i s-a respins apelul pe care l-a formulat împotriva încheierii din 05.12.2017 şi a sentinţei civile nr. 1215, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor, recurenta-pârâtă a susţinut că, prin hotărârea recurată instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctiva.

Instanţa de apel a considerat că este întrerupt cursul prescripţiei de constituirea ca parte civilă în dosarul penal, cu încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor Decretului nr. 167/1958.

Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede ca termenul începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cat si pe cel care răspunde de ea.

S-a susţinut că fapta ilicita pe care se întemeiază acţiunea în răspundere civila delictuală formulată constă în vătămarea corporală din culpa intervenientului forţat D. care a avut loc în data de 21.11.2010.

Culpa numitului D. în producerea accidentului rutier era cunoscuta intimaţilor încă din momentul producerii accidentului rutier acest lucru rezultând fără echivoc din procesul-verbal de cercetare la faţa locului, declaraţiile martorilor prezenţi la momentul producerii accidentului rutier si susţinerile făptuitorului care si-a asumat responsabilitatea producerii accidentului rutier încă din momentul accidentului rutier.

De altfel, în condiţiile în care instanţa de apel susţine că a fost întreruptă prescripţia prin constituirea ca parte civilă în dosarul penal, se admite practic că momentul stabilirii faptului ilicit şi al vinovăţiei este la 21.11.2010, respectiv că prescripţia dreptului material la acţiune al reclamanţilor începe să curgă de la acest moment 21.11.2010, a susţinut recurenta.

S-a arătat că în cursul dosarului penal nr. x/2013 intimaţii se constituie părţi civile în anul 2011 pentru plata daunelor materiale şi morale suferite în urma producerii accidentului rutier din 21.11.2010, iar acţiunea civilă a fost formulată în data de 03.08.2017.

Prin sentinţa penală nr. 2272/04.12.2015 pronunţată de Judecătoria Ploieşti în dosarul nr. x/2013 instanţa a dispus achitarea lui D. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpa întrucât fapta săvârşită nu mai era incriminată de legea penală, şi a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

S-a susţinut că termenul de prescripţie este de 3 ani conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, aspect necontestat de părţi.

Cât priveşte instituţia întreruperii prescripţiei, s-a arătat că art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 prevede ca prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare in judecata ori de arbitraj.

Manifestarea de voinţa de a se constitui parte civilă în procesul penal (deci de a declanşa acţiunea civila in cadrul procesului penal) a fost unanim acceptată de doctrină si practica drept o modalitate de întrerupere a prescripţiei acţiunii civile în despăgubiri. Însă, această modalitate, formulată atât în faţa instanţelor civile cât şi a celor penale reprezintă o întrerupere cu efect provizoriu, condiţionat practic de modalitatea de finalizare a respectivului litigiu.

Astfel, art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 arată că prescripţia nu este întreruptă, daca s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare in judecata sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Legea nu distinge după natura instanţei/autorităţii care ar fi pronunţat încetarea procesului, iar acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu poate să o facă. Deci, în speţă, efectul provizoriu de întrerupere a fost şters de încetarea procesului penal fără analizarea laturii civile.

Aplicarea prevederilor Decretului nr. 167/1958 prin analogie cu prevederile Noului Cod se face doar în situaţia când efectele întreruperii prescripţiei şi caracterul provizoriu nu ar fi fost reglementate în Decret. Or, efectele întreruperii prescripţiei şi caracterul sau provizoriu erau reglementate de Decretul nr. 167/1958.

Practic, s-a susţinut, în lumina prevederilor Decretului nr. 167/1958, întreruperea invocată în speţă are caracter provizoriu, iar eventuala nedefinitivare a acestui caracter, fără culpa părţii presupus vătămate, nu dădea naştere unui nou termen de prescripţie, existând totuşi posibilitatea pentru partea diligentă (profesia intimaţilor este de avocat), care urmarea desfăşurarea litigiului (penal) ce-i afecta drepturile civile, ca, in măsura în care termenul s-ar fi împlinit astfel fără culpa sa, să solicite repunerea în termen în condiţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 (in termen de o luna de la încetarea cauzelor care justifica depăşirea termenului de prescripţie - practic, ce justifica depăşirea termenului era existenta litigiului penal pe rol, în care instanţa era investită şi cu acţiunea civilă; deci termenul de o lună se calcula de la definitivarea acestuia). Acest lucru nu s-a întâmplat în speţă.

Fata de cele din precedent, cursul prescripţiei nu poate fi întrerupt de constituirea ca parte civilă într-un proces penal, cum în mod greşit retine instanţa de apel.

In atare condiţii, a susţinut recurenta-pârâtă, termenul de 3 ani prevăzut in Decretul nr. 167/1958 trebuie considerat ca fiind împlinit la data 21.11.2013, iar acţiunea intentată la 03.08.2017 apare ca fiind prescrisă.

Totodată, s-a mai arătat, că şi dacă s-ar admite în mod ipotetic susţinerea instanţei de apel conform căreia prescripţia a fost întreruptă de constituirea ca partea civilă în dosarul penal nr. x/2011 şi că după întrerupere începe sa curgă o noua prescripţie, se poate constata că şi în acest caz dreptul material la acţiune al intimaţilor este prescris.

Astfel, acţiunea civila în dosarul penal s-a formulat in 25.01.2011, iar noua prescripţie (începuta după întrerupere) s-ar fi împlinit in 24.01.2014. Or, acţiunea intimaţilor din prezenta cauză a fost formulată în 03.08.2017, la 3,7 ani de la împlinirea noii prescripţii.

Aşadar, a conchis recurenta-pârâtă, şi din această perspectivă instanţa de apel a încălcat/nu a ţinut cont de prevederile Decretului nr. 167/1958 potrivit cărora: dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, daca nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege; termenul prescripţiei este de 3 ani.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul ASF nr. 5/2010 la stabilirea cuantumului despăgubirilor, care impun stabilirea despăgubirilor cu titlu de daune morale în conformitate cu legislaţia si jurisprudenţa din România.

S-a arătat că, potrivit Rapoartelor de expertiza medico-legala A. (in vârsta de 31 de ani) a suferit leziuni ce au necesitate pentru vindecare 45 - 50 de zile de îngrijiri medicale, în timp ce B. (in vârsta de 35 de ani) a avut nevoie de 12-14 zile de îngrijiri.

Potrivit Ghidului pentru soluţionarea daunelor morale emis de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii ce are la bază jurisprudenţa din România, media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale acordate este de 301 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală. Practic, potrivit acestor prevederi reclamanţii ar fi îndreptăţiţi să primească despăgubiri cu titlu de daune morale in cuantum de maxim 15.050 RON (50 zile x 301 RON = 15.050 RON) - A., respectiv 4.214 RON (12 zile x 301 RON = 4.214 RON) -B..

Calculându-se media pe zi a despăgubirilor acordate intimaţilor de care instanţa de apel, raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale, recurenta-pârâtă a opinat că rezultă un cuantum al daunelor exagerat (A. - 4.000 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicala; B. - 8.300 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală).

Astfel, prin acordarea acestor despăgubiri instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa din România potrivit căreia se acorda in medie 301 RON pentru fiecare zi de îngrijire medicală, iar nicidecum de 8.300 RON/zi, echivalent a 2.000 euro la data accidentului (22.11.2010, 1 euro = 4,2 RON), cum în mod exagerat a reţinut instanţa de judecata, a mai arătat recurenta-pârâtă.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o noua judecata instanţei de apel.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. prin întâmpinarea depusă la dosar au solicitat, în esenţă, respingerea recursului şi să se constate că hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 9 iulie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 5 noiembrie 2020, s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen pentru judecata pe fond a acestuia.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că invocarea dispoziţiilor acestui text de lege s-a efectuat formal, fără a fi dezvoltate şi indicate criticile care pot fi subsumate acestui motiv şi, câtă vreme nu s-a demonstrat că hotărârea este nemotivată ori există motive contradictorii sau că au fost reţinute motive care nu au legătură cu pricina, instanţa supremă nu poate face o analiză a recursului din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Distinct de această concluzie, se constată că soluţia este motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu există contradictorialitate între motive sau între motive şi dispozitiv şi nu a fost motivată pe motive străine de natura pricinii, astfel încât nu există temei pentru atragerea efectelor motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., care vizează cazurile când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta - pârâtă a susţinut că instanţa de apel a încălcat/aplicat greşit prevederile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Din perspectiva presupusei încălcări/aplicări greşite a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, recurenta-pârâtă s-a raportat la reţinerea instanţei de apel privind întreruperea cursului prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.

Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

Astfel, instanţa de apel printr-o judicioasă şi atentă analiză a situaţiei de fapt a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 stabilind că prin constituirea de parte civilă, respectiv formularea unei acţiuni civile în procesul penal se întrerupe cursul prescripţiei, iar dacă instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, aşa cum este cazul în speţă, persoana vătămată se poate adresa instanţei civile pentru repararea prejudiciului.

Acţiunea civilă în despăgubiri ce are ca temei răspunderea civilă delictuală este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani stabilit de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la datele speţei, aplicarea acestor instituţii de drept s-a făcut în mod corect, concluzia promovării acţiunii reclamantei la instanţa civilă înainte de intervenirea prescripţiei extinctive fiind corectă.

Astfel, susţinerea recurentei-pârâte conform căreia termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ar fi început să curgă faţă de reclamanţi încă de la data de 21.11.2010, împlinindu-se ca atare raportat la acest moment al cunoaşterii făptuitorului şi producerii pagubei, ignoră voit situaţia juridică creată ca urmare a constituirii şi modalităţii de soluţionare a dosarului penal.

Aceasta în contextul în care prin sentinţa penală nr. 2272 pronunţată la data de 04.12.2015 Judecătoria Ploieşti a dispus în temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (5) C.pr.penală achitarea inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă şi a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Astfel fiind, reclamanţii care optaseră pentru realizarea pretenţiilor civile nu puteau să-şi vadă paralizat dreptul de a sesiza instanţa civilă doar pentru că opţiunea sa legală a rămas nevalorificată/nefinalizată din cauza soluţiei de încetare a procesului penal.

În realitate, dreptul de a învesti instanţa civilă pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor civile s-a născut pentru reclamanţi abia în momentul în care aceştia au luat cunoştinţă că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată.

Aceasta întrucât pe de o parte, prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziţia reclamanţilor care, în procesul penal, s-au constituit părţi civile, cu respectarea normelor de drept procesual penal.

Pe de altă parte, este un principiu de drept, aplicabil speţei, conform căruia prescripţia extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio).

Or, în speţă, reclamanţii nu puteau acţiona separat în faţa instanţei civile, câtă vreme aceştia se constituiseră deja părţi civile în procesul penal.

Aşadar, fiind deja constituiţi părţi civile în procesul penal, reclamanţii nu puteau promova separat şi acţiune civilă în valorificarea aceloraşi pretenţii, întrucât opţiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă şi partea nu o poate părăsi, cu excepţia situaţiei în care este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, cum s-a întâmplat în speţă, prin soluţia de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluţionată a laturii civile.

Astfel fiind, abia de la momentul pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal şi rămânerii nesoluţionate a laturii civile, reclamanţii au putut acţiona separat de procedura penală pentru care optaseră şi sesiza astfel, instanţa civilă.

Or, raportat la momentul menţionat, învestirea instanţei civile la data de 03.08.2017 s-a făcut înăuntrul şi cu respectarea termenului general de prescripţie de 3 ani, aşa cum corect a constatat instanţa de apel.

Invocarea aplicării greşite a prevederilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Normele cuprinse în ordinul C.S.A.5/2010, a fost făcută cu intenţia ca instanţa de recurs să reevalueze materialul probator administrat în cauză privind daunele acordate de instanţa de apel.

Se constată că, soluţia instanţei de apel sub acest aspect este rezultatul aprecierii probatoriului administrat în cauză, ori critica recurentei-pârâte nu se circumscrie unor motive de nelegalitate a deciziei, ci reprezintă o nemulţumire a acesteia cu privire la relevanţa dată de către instanţă probelor administrate, astfel încât, ţinând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac şi a imposibilităţi instanţei de recurs de a analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică nu poate fi primită.

Nici critica privind cuantumul daunelor morale nu este fondată.

Înalta Curte reţine că sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept, nu are caracter obligatoriu, ci doar caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare; analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei deduse judecăţii, nu prin raportare la practica altor instanţe.

În speţă, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la consecinţele suportate de reclamanţi şi au fost avute în vedere circumstanţele concrete ale accidentului, situaţia reclamanţilor anterior producerii accidentului şi suferinţele fizice şi psihice suferite, făcând o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente.

Faţă de aceste împrejurări, reţinând corecta interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile de către instanţa de apel, nefiind incidente motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2101A din 12 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2021.