Quantum of moral damages for personal injury: proportionality and equitable compensation under civil liability and insurance supervision norms

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 13.04.2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., intervenient C., obligarea pârâtei la plata sumei de 60.000 euro (270.000 RON), echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale, obligarea pârâtei la plata sumei de 4.113,14 RON reprezentând daune materiale, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Ilfov, secţia civilă prin sentinţa civilă nr. 3409 din 03.12.2018 pronunţată de în dosarul nr. x/2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C.; a obligat pârâta la plata sumei de 1157,18 RON cu titlul de despăgubiri materiale şi la plata sumei de 80.000 cu titlu de despăgubiri morale către reclamant şi la plata sumei de 4228.14 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamant constând în onorariu de avocat şi taxă de timbru.

Apelul declarat de reclamantul A. împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1244 A din 6 septembrie 2019.

Împotriva deciziei civile nr. 1244 A din 6 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat decizia, aplicând/interpretând greşit normele de drept material incidente în cauza pendinte, respectiv Norma nr. 23/2014, Legea nr. 136/1995 (în vigoare la momentul producerii accidentului rutier), precum şi dispoziţiile art. 1385 şi art. 1391 C. civ.

In ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, recurentul-reclamant a susţinut că, deşi acestea au fost acordate de către prima instanţă într-o sumă redusă faţă de suferinţa produsă şi de traumele pe care le-a resimţit, instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor legale, a menţinut soluţia primei instanţe.

S-a mai arătat că, deşi nu există criterii legale pentru determinarea întinderii despăgubirilor morale, dispoziţiile art. 50 pct. l lit. f) din Norma nr. 23/2014 a Autorităţii de Supraveghere Financiară stabilesc că, daunele morale se acorda "în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

Or, instanţa de apel a nesocotit aceste dispoziţii, procedând la o analiza superficială a jurisprudenţei, în general, precum şi a celei depuse la dosarul cauzei.

Mai mult decât atât, a susţinut recurentul-reclamant, instanţa de apel nu a avut în vedere criteriile instituite de practica judiciară, cum ar fi: intensitatea şi durata suferinţelor fizice şi psihice încercate, impactul psihologic al evenimentului rutier asupra sa, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, împrejurarea că a trebuit să stea internată în spital, apoi perioada de recuperare, suferinţa determinată de imposibilitatea de a desfăşura activităţile curente, necesitatea deplasărilor la spital, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

De asemenea, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 1391 C. civ. care instituie acordarea de despăgubiri morale ca urmare a restrângerii posibilităţilor de viaţă familială şi socială, în urma vătămării integrităţii corporale.

În continuare, recurentul-reclamant a opinat că întinderea daunelor morale se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţă a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel prejudiciat, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate etc. şi că daunele morale trebuie acordate într-un cuantum suficient, necesar pentru a-i uşura sau compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat şi pe care trebuie să le îndure, şi nicidecum nu trebuie limitate la împrejurarea că "vătămarea corporală nu i-a pus în pericol viaţa şi nu a rămas cu nicio infirmitate fizică temporară sau permanentă".

Cu toate acestea, a mai susţinut recurentul, deşi instanţa de apel a reţinut că efectele producerii evenimentului rutier au fost deosebit de grave, aceste considerente nu au fost avute în vedere la cuantificarea sumei acordată cu titlu de daune morale.

Recurentul a arătat că vătămarea sănătăţii şi integrităţii corporale i-a adus un serios prejudiciu, prin îngreunarea posibilităţilor de deplasare şi prin restrângerea posibilităţii de a avea o viaţă normală în care să poată desfăşura toate activităţile de dinaintea accidentului, calitatea vieţii fiindu-i diminuată în mod semnificativ.

Mai mult decât atât, recurentul-reclamant a menţionat că au fost nesocotite dispoziţiile art. 1385 C. civ., ce instituie principiul reparării integrale a prejudiciului.

În acest sens, doctrina a statuat că, pentru a da eficienţă acestui principiu, trebuie să se aibă în vedere protejarea intereselor victimelor, prin repararea integrală a prejudiciului, inclusiv a celui de natură morală, s-a mai arătat.

Cu alte cuvinte, o reparaţie stabilită în temeiul răspunderii delictuale nu poate fi decât integrală, pentru a da satisfacţie deplină celui care a suferit un prejudiciu.

Cu toate acestea, recurentul-reclamant, a susţinut că în cazul său, instanţa de apel nu a dat eficienţă acestui principiu, nefiind acordată o sumă de bani care să conducă la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin evenimentul rutier din data de 10 ianuarie 2016.

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă a invocat nulitatea recursului solicitând, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi a apărărilor invocate de intimată, iar pe fond admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-reclamantă a invocat excepţia nulităţii recursului în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 28 mai 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 5 noiembrie 2020 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă; s-a admis în principiu recursul şi s-a stabilit termen la data de 14 ianuarie 2021 în şedinţă publică cu citarea părţilor, termen ce a fost preschimbat la data de 18 martie 2021 în vederea prevenirii efectelor pandemiei de SARS-COV 2 pe teritoriul României.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 1385 şi art. 1391 C. civ. în stabilirea cuantumului daunelor morale.

Cum recurentul critică nerespectarea de către instanţa de apel a criteriilor de reparaţie echitabilă a daunelor morale suferite de reclamant, aspecte ce urmăresc aplicarea corectă, la circumstanţele de fapt ale cauzei, a dispoziţiilor privind acoperirea prejudiciului personal nepatrimonial în cadrul mecanismului răspunderii civile delictuale, şi cum în faza procesuală a recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza doar eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte reţine că această critică este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 1391 alin. (1) C. civ. "În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială".

Totodată, este real că dispoziţiile art. 1385 C. civ., prevăd că "prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel", însă în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, fiind supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Reţinând corect existenţa unui prejudiciu de ordin moral determinat de urmările vătămărilor suferite de reclamant şi intensitatea cu care vătămările au fost percepute de acesta, precum şi circumstanţele personale ale reclamantului, instanţa de apel, în analiza concretă a daunelor morale, a avut în vedere, intensitatea fiecărei suferinţe şi consecinţele pe plan emoţional, uman şi social.

Prin urmare, valorile morale lezate au fost analizate de către instanţa de apel, atât din perspectiva importanţei lor, cât şi a intensităţii percepţiei asupra consecinţelor vătămării lor, avându-se în vedere principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situaţia unei îmbogăţiri fără just temei.

Astfel, în ceea ce priveşte suma de bani acordată cu titlul de daune morale, prin mărimea ei, se constată că, într-adevăr, nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru persoanele păgubite, dar nici nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte sumele de bani ce sunt necesare pentru a-le uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-au îndurat sau, eventual, mai trebuie să le îndure acestea.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat, sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamantului ce vizează cuantumul daunelor morale în condiţiile în care instanţa de apel la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, a avut în vedere atât dispoziţiile art. 1385 şi art. 1381 C. civ., precum şi principiul echităţii şi al proporţionalităţii, în sensul existenţei unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată, ce au fost raportate şi la amploarea şi gravitatea vătămărilor fizice suferite de reclamant.

Sub acest aspect în mod legal şi corect a reţinut instanţa de apel, că valoarea de 80.000 RON a despăgubirilor, stabilită de instanţa de fond pentru daunele morale, corespunde a ceea ce este necesar pentru alinarea suferinţelor victimei (despăgubirile sunt în acord cu principiul reparării integrale a prejudiciului) şi principiului echităţii (există un raport rezonabil de proporţionalitate între prejudiciul suferit şi compensaţia acordată pentru acesta), neimpunându-se majorarea acestei valori la suma de 60.000 euro solicitată de reclamant.

Soluţia instanţei de apel este în concordanţă cu dispoziţiile art. 50 din Norma 23/2014, incident în speţă, care stipulează asupra modului de stabilire a despăgubirilor în cazul vătămării corporale.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata că nu sunt întrunite motivele prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantului A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1244 A din 6 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2021.