Variable interest rate clause annulment in foreign-currency credit contracts and necessity of post-abusiveness contractual adaptation

Şedinţa publică din data de 18 martie 2021

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 23 septembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A BUCUREŞTI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună, în temeiul Legii nr. 193/2000:

I. constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzelor contractuale înscrise în contractul de credit de nevoi personale cu ipotecă nr. x încheiat la data de 17.10.2007- respectiv, clauza 8.1., 8.2. şi 8.3. privind modalitatea de calculare şi de modificare a dobânzii, prin care se stabileşte mecanismul de percepere a dobânzii, ce permite băncii stabilirea şi perceperea dobânzii în mod discreţionar, inclusiv, majorarea unilaterală a acesteia, iar ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale menţionate mai sus: a) înlăturarea clauzelor sau părţilor din clauze constatate ca abuzive; b) să se constate că dobânda curentă a băncii la data semnării contractului era de 5,7 %, dobândă compusă din indice de referinţă LIBOR CHF la care s-a adăugat o marjă fixă, a cărei valoare ar fi trebuit să varieze crescător/descrescător în. funcţie de evoluţia indicelui de referinţă variabil LIBOR CHF şi în consecinţă: obligarea pârâtei, la emiterea unui nou grafic de rambursare şi la recalcularea dobânzii percepute în temeiul Contractului de credit după următoarea formulă: valoarea indicelui de referinţă LIBOR CHF la 3 luni valabil la data scadenţei ratei plus o marjă fixă de 2,91 puncte procentuale, începând cu data de 17.10.2007 şi până la scadenţa finală a contractului de credit; obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată de reclamant şi dobânda ce rezultă în urma refacerii calculului ratei dobânzii conform formulei de calcul solicitate mai sus­menţionate începând cu data de 17.10.2007 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii; obligarea pârâtei la achitarea dobânzii legale, calculată pentru fiecare sumă a cărei restituire se cere, de la data scadenţei acestei, conform calcul ataşat.

II. Constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x încheiat la data de 17.10.2007 respectiv art. 9.1 Htera a referitor la perceperea unui comision de acordare în valoare de 2% din soldul creditului, împreună cu dobânda legală calculată de la momentul achitării acestei sume şi până la restituirea efectivă a acestuia iar ca efect al constatării nulităţii absolute clauzei contractuale menţionate mai sus:

a) repunerea părţilor în situaţia anterioară,

b) obligarea pârâtei, să restituie reclamantului suma de 1500 CHF reprezentând contravaloarea comisionului de acordare a creditului.

(i) Constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale incluse în x/încheiat la data de 17.10.2007 - respectiv a art. 12.2 care prevede că plata de către împrumutat se va face în moneda acordării creditului (CHF) şi suportarea integrală de către consumator a riscului de curs valutar) având în vedere caracterul abuziv al acesteia, raportat la prevederile Legii 193/2000 precum şi la alte acte normative incidente în legislaţia pentru protecţia consumatorului, iar ca efect al constatării nulităţii absolute clauzelor contractuale menţionate mai sus:să se constate că obiectul contractului de credit a fost reprezentat efectiv de un credit în monedă RON a cărei valoare s-a stabilit plin raportare la o monedă străină, la cursul de 2.0049 RON pentru 1 CHF, a cărei rambursare s-a efectuat şi se va efectua în conexiune cu o monedă străină de raportare, respectiv Franc Elveţian (CHF); obligarea pârâtei la asumarea împreună cu împrumutatul a riscului valutar, în cote egale, de la data încheierii contractului de credit şi până la achitarea integrală a acestuia şi pe cale de consecinţă să obligaţi pârâta la primirea ratelor ce urmează a fi rambursate precum şi a oricăror sume în legătură cu contractul de credit, în monedă RON, în contul de RON deschis de reclamant la Bancă, rate ce vor fi calculate după următorul principiu:

Valoarea Noii Rate = (Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs iniţial de 2,0049 RON/1 CHF) plus (Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs BNR valabil la data scadenţei minus Valoarea Ratei în CHF cf. Grafic X Curs iniţial de 2,0049 RON/1 CHF de înmulţit cu 1/2)

(ii) obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a 50 % din totalul sumelor achitate de reclamant cu titlu de diferenţă de curs valutar, suportate cu ocazia plătii ratelor de la începutul Contractului de credit şi până în prezent (suma calculată ca diferenţă intre: Valoarea Ratei plătite X curs CHF/RON valabil la data scadenţei din care se va scădea Valoarea Ratei, aşa cum este înregistrată în graficul de rambursare, calculată la cursul de schimb valabil la data încheierii contractului), pentru toate ratele ce au fost deja achitate de aceasta, în temeiul Contractului de credit;

(iiii) obligarea pârâtei la luarea tuturor măsurilor tehnice necesare procesării plăţilor în sistemul informatic al Băncii, pentru ca drepturile reclamanţilor ce se vor statua prin prezenta hotărâre, în special cel de rambursare a creditului conform principiului împărţirii egale a riscului valutar să nu fie prejudiciate în niciun fel inclusiv prin emiterea unui nou grafic de rambursare, a încheierii unui act adiţional, etc.; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 2418 pronunţată la data de 19 iunie 2017, în dosarul nr. x/2016, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.. Bucureşti; a constatat caracterul abuziv şi a declarat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 8.1, 8.2, 8.3 şi 9.1 din contractul de credit nr. x/1300/5505 încheiat de părţi la data de 17.10.2017 şi a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 1500 CHF reprezentând valoarea comisionului de acordare; a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 443/2018, pronunţată la data de 26 februarie 2018, în dosarul nr. x/2016, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 2418/19.06.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.A. Bucureşti.

Împotriva acestei decizii reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală raportat la prevederile Legii 193/2000, a Directivei 93/13, art. 266 TFUE precum şi a Deciziilor Curţii Europene de Justiţie relevante pentru cauză, respectiv: Hotărârea pronunţată în cauzele conexate Francisco Gutierrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU (G154/15), Ana Maria Palacios Martîhez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) (0307/15), Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles Lopez, Teresa Torres Andreu (0308/15); Hotărârea Andriciuc şi Alţii vs. Banca Românească C186/16, Hotărârea ERN Georg Radlinger şi Helena Radlingerova împotriva Finway 0377/14, Cauza G397/11 Hotărârea din 30 mai 2013 Erika Joros împotriva AEGON Magyarorszah, Hotărârea Banco Espanol de Credito, O 618/10, Hotărârea Ana Perenicovâ şi Vladislav Perenic împotriva SOS financ spol. s r. o., Cauza 0453/10, C26-13 - Hotărârea Kâsler şi Kâslerne Râbai, Hotărârea Unicaja Banco şi (...), cauzele conexate 0482/13, O 484/13, 0485/13 şi C-487/13 şi, pe cale de consecinţă, a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a cauzei.

După prezentarea istoricului litigiului, recurentul - reclamant a susţinut că respingerea capetelor accesorii primului capăt de cerere referitor la constatarea ca abuzivă a clauzelor referitoare la mecanismul de dobândă, nu respectă Deciziile C.J.U.E. relevante cu privire la obligaţia instanţei naţionale de a stabili, potrivit art. 6 al (1) din Directiva 93/13, toate consecinţele care decurg din constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze, înlăturând fiecare clauză dintre cele al căror caracter abuziv a fost recunoscut, pentru a se asigura că ele nu creează obligaţii pentru consumator.

Recurentul-reclamant consideră că din textul articolului 6 alin. (1) decurge că instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

In această privinţă, susţine recurentul - reclamant, instanţa de trimitere trebuie să verifice care sunt normele naţionale aplicabile litigiului cu care este sesizată şi să facă tot ce ţine de competenta sa, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13 si pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, G282/10, punctul 27 şi jurisprudenţa citată).

Pentru ca instanţa să dispună pentru viitor, a solicitat a se avea în vedere faptul că motivul determinant al introducerii prezentei acţiuni este restabilirea echilibrului contractual, sens în care am invocat art. 970 din vechiul C. civ.

Remediul judiciar este căutat de pe cale judecătorească deoarece pârâta nu a înţeles să identifice o soluţie de adaptare a contractelor de credit de natură a înlătura caracterul excesiv de oneros al obligaţiei de plată.

Potrivit art. 978 vechiul C. proc. civ. şi art. 979 din acelaşi Cod, caracterul variabil al dobânzii (element necontestat de pârâtă) este de esenţa contractului de credit care face obiectul cauzei, fund expres stipulată în contract si este un element ce a fost acceptat de consumator la momentul încheierii contractului. Modificarea contractului prin eliminarea clauzelor apreciate ca fiind abuzive trebuie să se realizeze în sensul de a corela clauzele prin care se prevăd drepturi şi obligaţii ale părţilor cu legislaţia în vigoare, legiuitorul însuşi prevăzând o serie de criterii obiective de determinare a dobânzii, ca de exemplu cele prevăzute în O.U.G. nr. 174/2008 şi O.U.G. nr. 50/2010.

În acest context, instanţa nu este lipsită de mijloacele juridice de a restabili echilibrul contractual.

În ce priveşte capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a clauzei 12.2 din Contractul de credit ce prevede restituirea împrumutului în aceeaşi monedă, recurentul - reclamant a arătat că, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au observat că cererea accesorie a reclamantului a fost aceea de a împărţi echitabil cu creditorul riscul valutar (50/50) şi nu a solicitat stabilizarea la cursul din data acordării, ceea ce dovedeşte faptul că aceste motivări nu vizează cazul împrumutatului ci reprezintă o opinie standard, care probabil este uzitată în cauzele care vizează caracterul abuziv al acestei clauze.

Totodată, a arătat că, în analiza caracterul abuziv al acestei clauze, instanţa nu a urmărit raţionamentul impus de CJ.U.E. în Cauza Andriciuc, decizie din considerentele căreia se desprind astfel următoarele concluzii prin raportare şi la probatoriul administrat în cauză:

In prezenta cauză nu operează excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, respectiv, principiul nominalismului monetar nu poate sta la baza excluderii de la analiza instanţei a caracterului abuziv a clauzei de risc valutar, norma prevăzută de art. 1578 din vechiul C. civ. fiind o normă supletivă, de la care părţile pot deroga.

Clauza 12.2 face parte din obiectul principal al contractului, însă, aceasta poate fi suspusă controlului cu privire la caracterul abuziv al acestora deoarece nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Singura în măsură să ofere informaţii în legătură cu acest produs şi care avea obligaţia imperativă să o facă, era partea cealaltă din contract, în cazul acesta, chiar furnizorul produsului.

Totodată, conform celor statuate de CJ.U.E. în decizia pronunţată în cauza Andriciuc, această obligaţie de informare trebuia materializată şi în sensul oferirii consumatorului a unei proiecţii asupra costurilor pe care urmează să le suporte în cazul în care cursul de schimb va creşte.

În ce priveşte dezechilibrul semnificativ produs la data încheierii contractului, riscul inerent şi buna credinţă, recurentul - reclamant a arătat că nu se poate stabili cu exactitate, în lipsa unor probe furnizate de pârâta - intimată, ce a cunoscut aceasta cu exactitate la data încheierii împrumutului, însă considerând că aceasta este un profesionist, o instituţie de credit care realizează o activitate reglementată în a cărei compunere se află şi un departament de analiză, un departament de dezvoltare produse şi strategie economică, un departament de trezorerie, etc. consideră că poate afirma că aceasta a cunoscut caracteristicile şi specificului monedei CHF precum şi că aceasta a analizat oportunitatea (pentru sine, acordării de credite în această monedă).

Mecanismele care fac ca această monedă să fie sensibilă la aprecieri substanţiale sau factorii de complexitate majoră care pot influenţa pozitiv sau negativ creditarea în această monedă nu pot fi prezumate a fi cunoscute de către consumator. Se poate afirma însă, că un profesionist analizează la momentul luării unei decizii de a acorda un produs toate aceste aspecte şi că, deşi nu poate prevedea valorizarea unei monede, este evident că acesta poate să aprecieze asupra gradului de susceptibilitate a unei monede la riscul de valorizare/devalorizare.

Recurentul reclamant susţine că nu afirmă/nu a afirmat că banca cunoştea că francul se va aprecia cu 100% faţă de moneda naţională ci faptul că nu a fost informat asupra faptului că această monedă este supusă unui risc major de valorizare.

Faţă de aceste aspecte, recurentul - reclamant apreciază că această clauză contractuală este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, deoarece este incompletă şi nici nu este însoţită de elemente de natură a informa consumatorul cu privire la riscurile asociate acestui tip de monedă.

Mai solicită recurentul a se observa că nu există nici o clauză de adaptare a contractului şi nici o informare explicită a consumatorului în cuprinsul acestui contract şi nici nu poate fi dovedită cu situaţia de fapt, deoarece nu putem specula asupra atitudinii creditorului în situaţia în care cursul valutar ar fi scăzut sub cel din data acordării, deoarece de la data acordării contractului şi până în prezent această situaţie nu a avut loc.

Pe când asumarea creditoarei împreună cu consumatorul a riscului valutar este pur teoretică. Asumarea exclusivă a riscului valutar de către consumator este cât se poate de dovedibilă şi reală, fiind depuse în acest sens la dosarul cauzei extrase de cont din care rezultă cuantumul în RON achitat de reclamant în contul de CHF pentru a efectua plata ratelor.

Concluzionând, susţine că la data încheierii contractului, profesionistul avea atât cunoştinţele cât şi mijloacele să evalueze "riscul inerent" al Contractului cât si posibilitatea să îl comunice consumatorului, astfel încât este evident că în prezenta cauză dezechilibrul semnificativ s-a produs încă de la momentul încheierii contractului, chiar şi în ipoteza în care profesionistul nu a putut prevedea că riscul inerent se va transforma si într-unui supraadăugat. Acesta trebuia să evalueze aceasta probabilitate şi să acţioneze prudent în relaţia cu clienţii săi aflaţi într-o poziţie de inferioritate, apreciind recurentul - reclamant că s-ar impune soluţia împărţirii echitabile a diferenţelor de curs valutar din momentul încheierii contractului şi până la data scadenţei finale a creditului.

Aşa cum a arătat, susţine recurentul-reclamant, dezechilibrul semnificativ s-a produs încă din momentul încheierii contractului, iar pe parcursul executării acestuia acesta s-a transformat într-unul supra adăugat, ceea ce atrage intervenţia instanţei, fiind evident că în prezenta cauză nu putem discuta de un acord al părţilor sau de o negociere reală şi efectivă.

Pentru trecut, la temeiul efectelor nulităţii absolute, se va aplica principiul restituito in integrum, jurisprudenţa recentă a C.J.U.E. precum şi a CCR oferind o soluţie juridică integrată, cu efecte atât pentru trecut cât şi pentru viitor, pentru soluţionarea acestor cauze.

Constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale incluse în contractul de credit x/încheiat la data de 17.10.2007 respectiv a art. 10.6, 10.8, 16.5, 16.6 şi consideră recurentul că hotărârea instanţei de apel cu privire la aceste clauze este nelegală.

Aceste clauze standard pre-formulate, sunt clauze abuzive şi produc un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, şi art. 4 alin. (3) din aceeaşi lege.

In concret, în ceea ce priveşte clauzele contestate de reclamant: clauzele 10.6 si 10.8 sunt abuzive, deoarece Banca poate declara scadent creditul şi să oblige împrumutatul la plata tuturor sumelor datorate conform contractului (drept rezervat prin articolul 1 5 lit. b), penultima şi ultima teză) în situaţia în care bunul se devalorizează. Este evident că "devalorizarea" bunului nu este un eveniment pe care împrumutatul îl poate controla, fiind un fenomen de piaţă. Prin menţinerea acestor clauze se menţine un drept discreţionar al băncii care poate să pună consumatorul în poziţia de a fi obligat să restituie toata suma împrumutată datorită unui eveniment mai presus de voinţa acestuia din urmă.

Clauza 16.5, consacră dreptul băncii de a declara scadent creditul, în situaţia în care împrumutatul nu îşi achită datoriile faţă de alţi creditori, indiferent de stadiul plăţilor aferente Contractului de credit. Această clauză este abuzivă şi de altfel, o asemenea acţiune a fost şi interzisă prin O.U.G. nr. 50/2010. Atâta timp cât împrumutatul îşi respectă obligaţiile contractuale esenţiale faţă de creditorul său, nu se poate crea consumatorului o situaţie mai grea decât aceea în care se află.

Prin clauza 16.6, Banca atrage răspunderea împrumutatului pentru orice pagube directe sau indirecta pricinuite instituţiei de credit, fără însă ca acestea să fie precizate clar şi inteligibil, nefiind determinate şi nici determinabile. Această clauză îndrituieşte banca să solicite împrumutatului într-o atare situaţie, orice sume de bani, fără să existe neapărat un temei Ecit pentru perceperea acestor sume. Consumatorul împrumutat nu poate avea la momentul încheierii contractului înţelegerea consecinţelor pe care le poate produce această clauză, deoarece aceasta nu explică în ce pot consta "pagubele" şi nici nu defineşte termenii "direct" şi "indirect".

Pentru toate aceste motive, recurentul- reclamant A. a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa trimiterii spre rejudecare a cauzei.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 16 mai 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 21 noiembrie 2019 a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la 30 ianuarie 2020 pentru judecarea pe fond în şedinţă publică.

Prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior cauza a fost repusă pe rol în urma soluţionării cauzelor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Argumentele expuse exhaustiv de recurentul-reclamant în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa informării şi a negocierii clauzelor contractuale, nu pot fi reţinute, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte petitul referitor la riscul valutar, instanţa reţine că, prin aceste clauze, este reglementată restituirea sumei împrumutate, părţile stabilind ca plăţile ratelor de credit să fie efectuate în moneda creditului, banca fiind autorizată să efectueze plata prin debitarea automată la scadenţă a contului curent corespunzător monedei creditului.

Contractul de credit (pentru nevoi personale garantat cu ipotecă) în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au fost supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 17.10.2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea mai sus citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziţii de drept unional, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, criticile formulate de recurentul-reclamant nu pot fi primite pentru că acele clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuţiile ei privind informarea clienţilor.

Totodată, se reţine că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluţia cursului de schimb, iar fluctuaţiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanţei de apel, se reţine că obligaţia de informare nu presupune depăşirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget şi să se substituie voinţei consumatorului în alegerea unui produs.

În ce priveşte examinarea existenţei unui eventual dezechilibru semnificativ, prin Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 şi 23, C.J.U.E. a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la convenţie, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Totodată, se reţine că aşa cum a statuat C.J.U.E. în jurisprudenţa sa (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17), simpla împrejurare că la momentul încheierii contractului nu s-a cunoscut riscul valutar, nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul clauzelor contractuale, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului recurent, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Criticile privind constatarea caracterului abuziv şi declararea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 8.1, 8.2, 8.3 din contractul de credit nr. x/1300/5505 încheiat de părţi la data de 17.10.2017, referitoare la dobânda variabilă, sunt întemeiate.

Curtea de Apel a confirmat soluţia instanţei de fond privind constatarea caracterului abuziv şi declararea nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 8.1, 8.2, 8.3 din contractul de credit nr. x/1300/5505 încheiat de părţi la data de 17.10.2017, referitoare la dobânda variabilă, cu aplicarea greşită a normelor de drept material respectiv dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu a avut în considerare jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin constatarea nulităţii absolute a clauzelor menţionate, întregul mecanism al dobânzii stipulat în Contract, a fost declarat nul absolut, astfel încât nu numai că acele clauze nu îşi mai produc efectele faţă de consumator, dar acestea nu mai există, contractul fiind lipsit în acest moment de un mecanism al perceperii dobânzii.

Înalta Curte constată că păstrarea soluţiei de anulare a clauzelor cuprinse în art. 8.1, 8.2, 8.3 din contractul de credit nr. x/1300/5505 care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, contravine interpretării realizată de CJUE în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., a reţinut că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unor astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi părţile contractante în lipsa clauzelor respective.

Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare instanţa de apel urmează să analizeze clauzele cuprinse în art. 8.1, 8.2, 8.3 din contractul de credit nr. x/1300/5505 privind dobânda variabilă prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000, a jurisprudenţei C.J.U.E., respectiv a cauzei C-269/19 şi în limita criticilor formulate de către reclamant sub acest aspect prin cererea de recurs.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 rap. la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie de Justiţie va admite recursul, va casa în parte decizia recurată şi va trimite spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2418 din 19.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, numai în ceea ce priveşte criticile referitoare la efectele anulării clauzelor 8.1, 8.2 şi 8.3 din contractul de credit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 443/2018 din 26 februarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2418 din 19.06.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, numai în ceea ce priveşte criticile referitoare la efectele anulării clauzelor 8.1, 8.2 şi 8.3 din contractul de credit.

Menţine celelalte dispoziţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2021.