Abusiveness of foreign-currency risk clause in consumer credit and its exclusion from EU unfair terms review as a reflection of domestic nominalism principle.

Şedinţa publică din data de 17 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 21 februarie 2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând instanţei: să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale de la: art. 5 lit. a) din contractul de credit nr. x/06.05.2008, cu privire la perceperea unui comision de administrare de 1,00% flat, aplicabil la sold, să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumei achitate cu acest titlu; art. 5 lit. b) din contractul de credit, cu privire la perceperea unui comision de rambursare anticipat de 4,00% flat, calculat pentru sumele rambursate în avans (….) în valuta creditului şi restituirea sumei achitate cu acest titlu; art. 7 din contractul de credit, cu privire la plata de dobânzi penalizatoare în cuantum de 50%, calculată conform condiţiilor prevăzute în contract şi restituirea sumei achitate cu acest titlu; art. 8.1 şi 9.1 din contract şi eliminarea acestora; obligarea pârâtului la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în cerere (2,35 RON) ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractelor; obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţilor şi până la data achitării efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2229 din 07 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 765/A din 17 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2229 din 07 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, B. şi A. au declarat recurs.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare flat, comisionul de rambursare anticipată, respectiv dobânda penalizatoare, recurenţii-reclamanţi susţin că actul juridic încheiat are caracterul unui contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinţei părţilor, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii, ci au fost preformulate de către bancă.

Recurenţii-reclamanţi arată, de asemenea, că în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard a fost negociată direct cu consumatorul, este în sarcina sa să prezinte probe în acest sens, fiind instituită o prezumţie absolută de lipsă a negocierii în cazul clauzelor standard preformulate.

Potrivit recurenţilor-reclamanţi, faptul că banca a pus la dispoziţia clienţilor în faza precontractuală, atât condiţiile generale, cât şi pe cele speciale ale contractului de credit şi că, tipul de credit, suma de bani împrumutată şi perioada de creditare au fost configurate de comun acord între părţi, nu echivalează cu negocierea lor, aceştia având numai dreptul de a le accepta, prin semnarea contractului.

Totodată, recurenţii-reclamanţi susţin că un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte în contractul în cauză, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Sintagma " (...) exprimate în mod clar şi inteligibil" nu poate fi redusă, în opinia recurenţilor-reclamanţi, la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, clauza trebuind să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Recurenţii-reclamanţi fac trimiteri la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte clauza privind riscul valutar şi restituirea sumelor percepute din diferenţele de curs valutar, recurenţii-reclamanţi susţin că banca nu a respectat obligaţia de informare a clientului impusă de art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, riscurile de indexare a cursului valutar nefiind discutate cu aceştia.

Totodată, potrivit recurenţilor-reclamanţi, între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante există un dezechilibru semnificativ în defavoarea clientului, aceştia fiind singurii obligaţi să suporte riscul valutar, intimata-pârâtă, cu rea-credinţă, lăsând consumatorului o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare, fără a prezenta dezavantajele acestui produs.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi arată că art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992 republicată, privind protecţia consumatorilor, astfel cum se regăsesc şi în art. 44 şi art. 47 din Legea nr. 296/2004, instituie explicit dreptul consumatorilor de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.

Totodată, făcând trimitere la art. 56 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004) recurenţii-reclamanţi arată că, în cazul prestărilor de servicii, exisă obligaţia informării consumatorului, printre altele, asupra riscurilor previzibile, iar art. 8 din Codul consumului obligă agenţii economici să pună pe piaţă numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise, sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii şi să nu folosească practici comerciale abuzive.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi că art. 970 C. civ. de la 1864, obligă cumulativ la respectarea unei îndatoriri substanţiale de bună-credinţă în executarea contractelor, dar şi la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura sa, obligaţie ce derivă şi din Directiva nr. 93/13/CEE, din Legea nr. 193/2000 şi din art. 78 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.

Concluzionând, recurenţii-reclamanţi arată că moneda în care a fost tras creditul nu a fost CHF, transferarea riscului valutar împrumutatului fiind contrară bunei-credinţe.

Totodată, recurenţii-reclamanţi arată că în momentul încheierii contractului de credit, între părţi nu a avut loc o negociere a clauzei de risc valutar, conduita băncii reprezentând o practică comercială incorectă în raport cu consumatorul, interzisă şi sancţionată prin Legea nr. 363/2007.

Recurenţii-reclamanţi susţin şi că reîntoarcerea părţilor la negociere nu ar asigura o rezolvare eficientă şi reală a litigiului.

Totodată, recurenţii-reclamanţi invocă şi Directiva 2005/29/CE - art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) şi soluţia pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, în raport de care arată că revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă a fost informat consumatorul cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze costul total al împrumutului său.

În ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului, recurenţii-reclamanţi susţin că există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al renumeraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

În ceea ce priveşte limbajul clar, recurenţii-reclamanţi arată că respectivele clauze, chiar dacă au fost exprimate clar din punct de vedere gramatical, ele nu au fost negociate.

În privinţa limbajului inteligibil, recurenţii-reclamanţi arată că acest caracter înseamnă posibilitatea pentru consumatori să prevadă consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul consecinţelor economice care rezultă din acesta, fiind relevante concluziile la care a ajuns Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-26/13.

Totodată, recurenţii-reclamanţi arată că nominalismul monetar nu este o clauză prevăzută în contract, ci o normă supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenţiei părţilor, suplinind voinţa acestora.

Referitor la teoria impreviziunii şi la decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, recurenţii-reclamanţi menţionează că impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părţi la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

Recurenţii-reclamanţi susţin că nu puteau să prevadă apariţia crizei economice mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei elveţiene, obligaţia de plată devenind extrem de împovărătoare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă C. S.A. - Membră a Grupului D. a solicitat respingerea recursului în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 4 decembrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 4 decembrie 2019, s-a dispus suspendarea judecării recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 16 decembrie 2019, s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta încheierii din 4 decembrie 2019, în sensul că se suspendă judecarea recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi nu până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19, cum din eroare s-a menţionat.

Judecarea cauzei a fost reluată la 17 martie 2021.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile referitoare la caracterul nenegociat al clauzelor contractuale ce reglementează comisionul de administrare flat, comisionul de rambursare anticipată, respectiv dobânda penalizatoare, nu pot fi reţinute.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a apreciat în mod legal că art. 5 lit. a) ce reglementează comisionul de administrare, astfel cum au susţinut şi reclamanţii, nu a fost negociat cu consumatorii, însă nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Totodată, instanţa de apel a apreciat în mod corect că art. 5 lit. b) - comisionul de rambursare anticipată, respectiv art. 7 - dobânda penalizatoare nu au caracter abuziv, faţă de prevederile art. 66-68, coroborat cu art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, precum şi ale O.U.G. nr. 99/2006.

De asemenea, argumentele expuse de recurenţii-reclamanţi referitoare la îndeplinirea cerinţelor privind dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, în condiţiile în care acestea sunt expuneri pur teoretice, în raport de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, conţinute în art. 8.1 şi art. 9.1 din contractul de credit, vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864. Potrivit art. 1578 alin. (1) C. civ., obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Întrucât clauza de risc valutar este exclusă de la analiza caracterului abuziv, argumentele ce vizează obligaţia de informare, lipsa negocierii, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, caracterul clar şi inteligibil al acestei clauze nu pot face obiectul examinării de nelegalitate în recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura şi critica formulată prin prisma aceluiaşi motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii şi la aplicarea deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica, în special în materia contractelor comerciale internaţionale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

În acelaşi sens s-a statuat şi în decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepţiei instanţei de contencios constituţional şi în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Totodată, s-a mai reţinut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment.

Faţă de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasţie şi Jutiţie constată că reclamanţii nu urmăresc adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamanţi, ceea ce contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 765/A din 17 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 765/A din 17 aprilie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 martie 2021.