Labor wage discrimination against judicial staff: Territorial jurisdiction conflict resolved under the exception for court defendants

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2020, la data de 13.02.2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., reprezentaţi de B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Ploieşti, Tribunalul Buzău, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat obligarea pârâţilor la recunoaşterea stării de discriminare din punct de vedere salarial în raport cu alţi angajaţi din cadrul Ministerului Justiţiei, - consilierii de probaţiune din Direcţia Naţională de Probaţiune, respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrarea şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 şi în continuare., recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea definitivă a dreptului a diferenţei dintre venitul la are sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit sumă actualizată cu indicele de inflaţie la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

În drept, reclamanţii au invocat Decizia Curţii Constitutţionale nr. 794/2016, art. III din O.U.G. nr. 20/2016, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 293/2015, art. .3Al alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 43/2016, art. 253 alin. (1) - (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 din Codul muncii, prevederile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin sentinţa civilă nr. 593/18.09.2020, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor 127 alin. (1), (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr de dosar pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă la data de 30 septembrie 2020.

Prin sentinţa civilă nr. 1322 din 4 decembrie 2020, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea cauzei şi înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor 127 alin. (2) şi alin. (2)1 C. proc. civ., care stabilesc o competenţă teritorială alternativă, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 116 din C. proc. civ., potrivit cărora reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Înalta Curte constată că litigiul vizează un conflict de muncă, declanşat de către reclamanţi ce au calitatea de personal auxiliar de specialitate, specialişti IT şi conex în cadrul Tribunalului Buzău, iar în cauză, pârâţi sunt atât Curtea de Apel Ploieşti, cât şi Tribunalul Buzău.

Regula în funcţie de care se stabileşte competenţa teritorială în soluţionarea litigiilor de muncă este reglementată de art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, însă legiuitorul a instituit şi o excepţie de la această regulă, prin edictarea dispoziţiilor art. 127 din C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 127 alin. (1), (2) şi (21) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018, incidente în cauză raportat la data introducerii acţiunii, respectiv 13 februarie 2020, Înalta Curte constată că aceste prevederi reglementează un caz de competenţă facultativă în sensul următor:

"(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea. (2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. (21) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă că reclamanţii puteau sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate celei în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii, având în vedere calitatea de pârât a Tribunalului Buzău.

În aceste condiţii, sesizarea Tribunalului Buzău de către reclamanţi s-a făcut cu nerespectarea art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ., întrucât calitatea de pârât a Tribunalului Buzău exclude competenţa de soluţionare a cauzei de către această instanţă.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei revine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi competentă, potrivit legii.

Astfel, în condiţiile în care Curtea de Apel Piteşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Vâlcea, este una dintre curţile de apel aflate în vecinătatea Curţii de Apel Ploieşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Buzău, rezultă că Tribunalul Vâlcea este competent teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.