Restitution claim for dividends after share-transfer rescission upheld; appeal dismissed as limitation period ran from rescission finality.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 2 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea pârâtei la plata sumei de 204.321,52 RON, reprezentând sume încasate de către pârâtă în temeiul unui contract rezolvit.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1020 C. civ. de la 1864.

Prin încheierea din 4 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată din oficiu de instanţă, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 8 iunie 2018, sub dosar nr. x/2017.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2984/2018 din 4 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, ca neîntemeiată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, ca neîntemeiată, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile aferente perioadei 2007-2012, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată. Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. şi a obligat pârâta B. la plata către reclamanta a sumei de 204.321,52 RON, reprezentând dividende.

3. Împotriva sentinţei civile nr. 2984/2018 din 4 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a declarat apel pârâta B..

Prin decizia civilă nr. 1081/A din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei.

4. La 4 septembrie 2019, pârâta B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1081/A din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, să se dispună respingerea în parte a cererii de chemare în judecată cu privire la dividendele aferente perioadei 2007-05.05.2011.

Recurenta-pârâtă a arătat că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Astfel, recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit a interpretat instanţa de apel dispoziţiile art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, sens în care a dispus respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile reclamantei aferente perioadei 2007-2012, având în vedere că dividendele aferente perioadei 2007-05.05.2011 au fost repartizate în data de 28.04.2014, prin ordin de plată nr. x, conform procesului-verbal al Adunării Generale a Asociaţilor S.C. C. S.R.L., iar cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului a fost formulată în data de 02.11.2017, deci în afara termenului de 3 ani prevăzut de textul legal anterior menţionat.

A susţinut recurenta-pârâta că este evidentă intervenirea prescripţiei pentru obligaţiile aferente perioadei 2007-05.05.2011, în condiţiile în care acestea au la bază, aşa cum reţine însăşi prima instanţă contractul de cesiune din data de 03.05.2011 încheiat între fostul asociat D. şi reclamanta A..

Or, în condiţiile în care prima instanţă a reţinut că, "data naşterii dreptului la acţiune al reclamantei de a solicita plata sumelor încasate în plus de către pârâtă în baza actului desfiinţat a luat naştere la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus rezoluţiunea contractului încheiat între părţi", recurenta-pârâtă critică soluţia prin care s-a dispus respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la obligaţiile aferente perioadei 2007-05.05.2011, susţinând că acestea nu au făcut obiectul actului desfiinţat de instanţă şi, prin urmare, nu a existat cu privire la acestea vreo cauză de încetare sau suspendare a cursului prescripţiei extinctive.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, din înscrisurile menţionate, obligaţiile aferente perioadei 2007-05.05.2011 au la bază contractul de cesiune din data de 03.05.2011 încheiat între fostul asociat D. şi reclamanta A., contract ce nu a fost anulat şi nu a făcut obiectul judecăţii în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 2754/12.07.2017.

Consideră că anularea unui act subsecvent contractului de cesiune din data de 03.05.2011 încheiat între fostul asociat D. şi reclamanta A., nu are nicio legătură cu valabilitatea acestuia şi, pe cale de consecinţă, cu momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă cu privire la dreptul la acţiune pentru sumele izvorâte din acest contract. Concluzionează recurenta-pârâtă că, pentru obligaţiile aferente perioadei 2007-05.05.2011, ce au la bază contractul de cesiune încheiat între fostul asociat D. şi reclamanta A., termenul de prescripţie a început să curgă din data de 28.04.2014, data distribuirii lor, şi s-a împlinit în data de 28.04.2017, deci cu 5 luni anterior datei introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 02.11.2017.

5. La 5 noiembrie 2019, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-reclamantă a arătat că recurenta susţine, în mod nefondat, că reclamanta şi-ar fi întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 67 din Legea 31/1990, întrucât, din modul de formulare a cererii de chemare în judecată, precum şi din numeroasele precizări făcute în faţa primei instanţe, rezultă că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile privitoare la restitutio in integrum ca efect al rezoluţiunii contractului în baza căruia recurenta a dobândit părţile sociale.

Intimata-reclamantă arată că a solicitat obligarea recurentei la plata sumelor primite în baza unui contract rezolvit, act juridic al căror părţi au fost atât reclamanta, cât şi pârâta, act în temeiul căruia cesionarul a încasat dividende care, în baza efectului ex tunc al sancţiunii rezoluţiunii, se cuveneau reclamantei.

Mai arată intimata că societatea a hotărât distribuirea dividendelor aferente perioadei 2007-2012, abia în anul 2014, cu respectarea dispoziţiilor art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, în sensul că dividendele care se cuvin după cesiunea părţilor sociale aparţin cesionarului, în lipsa unei convenţii contrare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 aprilie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 29 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul declarat de recurenta-pârâtă a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit a interpretat instanţa de apel dispoziţiile art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, sens în care a dispus respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile reclamantei aferente perioadei 2007-2012, având în vedere că dividendele aferente perioadei 2007-05.05.2011 au fost repartizate în data de 28.04.2014, iar cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului a fost formulată în data de 02.11.2017, în afara termenului de 3 ani prevăzut de textul legal amintit.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată instanţa de prim control judiciar a respins apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, prin care au fost respinse excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile aferente perioadei 2007-2012, invocată de pârâtă, fiind admisă acţiunea reclamantei.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte prin care se invocă interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, Înalta Curte reţine că aceasta nu este fondată.

Astfel, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 204.321,52 RON reprezentând sume încasate de către pârâtă cu titlu de dividende în temeiul contractului de cesiune din 05.05.2011 a cărui rezoluţiune s-a dispus prin sentinta civila nr. 8100/13.07.2016 a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti, rămasă definitivă prin decizia nr. 2754/12.07.2017 a Tribunalului Bucuresti-Sectia a VI-a Civila, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2016.

Cererea de restituire a dividendelor încasate de pârâtă a fost întemeiată de reclamantă pe principiul restitutio în integrum, ca efect al repunerii părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de cesiune desfiinţat.

Dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 31/1990 reglementează modalitatea de distribuire a dividendelor de către societate către asociaţi, sumele din care se pot distribui dividende, restituirea diferenţelor rezultate din regularizare, în cazul în care s-a procedat la distribuirea de dividende în cursul anului.

Art. 67 alin. (5) din Legea nr. 31/1990, a cărui interpretare greşită se invocă de către recurenta-pârâtă, prevede că "Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor, plătite contrar prevederilor alin. (2) şi (3), se prescrie în termen de 3 ani de la data distribuirii lor".

Analizând motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care cererea de restituire a dividendelor încasate de pârâtă a fost întemeiată de reclamantă pe principiul restitutio în integrum, în mod corect a reţinut instanţa de apel că dispoziţiile a căror interpretare greşită se invocă de către recurentă nu sunt aplicabile în cauză, instanţa de prim control judiciar dând eficienţă juridică dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, referitoare la prescripţie.

În mod corect au reţinut ambele instanţe devolutive, incidenţa în cauză a dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, referitoare la prescripţie, raportat la data încheierii contractului de cesiune a părţilor sociale între reclamantă şi pârâtă, respectiv 05.05.2011.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că obligaţia de restituire de către pârâtă a dividendelor aferente perioadei 2007-05.05.2011 nu decurge din contractul de cesiune încheiat, la data de 03.05.2011, între reclamanta A. şi fostul asociat D., ci din rezoluţiunea contractului de cesiune încheiat la data de 05.05.2011 între reclamanta A. şi pârâta B., rezoluţiune ce s-a dispus, pentru neplata preţului, prin sentinta civila nr. 8100/13.07.2016 a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti, rămasă definitivă prin decizia nr. 2754/12.07.2017 a Tribunalului Bucuresti-Sectia a VI-a Civila, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2016.

Prin urmare, dreptul material la acţiune s-a născut pentru reclamantă la data de 12.07.2017, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 2.11.2017, în interiorul termenului de prescripţie de 3 ani, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Înalta Curte constată că în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta formulează şi critici care vizează hotărârea primei instanţe, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, sunt supuse recursului, aceste argumente nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului.

Aşa fiind, faţă de cele reţinute anterior, motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat, decizia atacată cuprinzând motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 1081/A din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.