Limitation of compulsory motor insurance liability under special legislation versus general civil liability principles for loss of capacity to work

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON către reclamantul A. reprezentând daune morale, la plata sumei de 800.000 RON către reclamantul B., reprezentând daune morale, la plata salariului minim brut pe economie pentru reclamantul B., urmare a diminuării sau pierderii în totalitate a capacităţii de muncă de la data producerii accidentului, 23.12.2015, până la vârsta pensionării, la plata sumei de 1.500.000 RON către reclamantul C., reprezentând daune morale, la plata salariului minim brut pe economie pentru reclamantul C., urmare a pierderii capacităţii de muncă în totalitate, în conformitate cu Decizia nr. 1852/15.06.2016, de la data producerii accidentului, 23.12.2015, până la vârsta pensionării, la plata cheltuielilor cu îngrijitorul pentru reclamantul C. pe perioada incapacităţii de muncă, reprezentând echivalentul salariului minim de bază brut pe economie, la plata daunelor materiale în cuantum de 3.014,46 RON către reclamantul C., reprezentând cheltuielile efectuate de acesta cu transportul, tratamentul, recuperarea, alimentaţia, la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de la data avizării dosarului de daună, 16.11.2016, până la plata efectivă, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349, alin. (1) şi (2), art. 1357-1371 C. civ., art. 1381-1395 C. civ., art. 41, 44, 49, 50, 51 şi următoarele din Legea 136/1995, art. 37, 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

La termenul de judecată din 28 martie 2017, tribunalul a respins excepţia netimbrării, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acea dată.

La 9 mai 2017, reclamantul B. a declarat că înţelege să renunţe la petitul privind plata unei indemnizaţii lunare, salariul minim brut, depunând la dosar împuternicire specială în acest sens.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2261 din 8 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, şi a obligat pe pârâtă la plata către reclamantul C. a sumei de 2413,56 RON cu titlu de daune materiale, a sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente sumei de 20.000 RON, începând cu a 11-a zi de la data comunicării către pârâtă a hotărârii definitive şi până la data plăţii efective a debitului principal; la plata către reclamantul B. a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente sumei de 10.000 RON, începând cu a 11-a zi de la data comunicării către pârâtă a hotărârii definitive şi până la data plăţii efective a debitului principal şi la plata către reclamantul A. a sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi aferente sumei de 5.000 RON, începând cu a 11 -a zi de la data comunicării către pârâtă a hotărârii definitive şi până la data plăţii efective a debitului principal.

3. Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A., B. şi C. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 2126 din 26 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 2261 din 8 iunie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 14.400 RON, reprezentând daune morale către reclamantul A., a sumei de 54.000 RON daune morale către reclamantul B. şi la plata sumei de 90.000 RON daune morale şi a unor daune materiale, constând în diferenţa dintre salariul minim net pe economie şi pensia de invaliditate obţinută începând cu iunie 2016 şi până la schimbarea situaţiei reţinute pentru stabilirea prezentei obligaţii, către reclamantul C.. Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

4. La 6 februarie 2019, pârâta S.A.R. D. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2126 din 26 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că la acordarea despăgubirilor materiale către intimatul-reclamant C., constând în diferenţa dintre salariul minim net pe economie şi pensia de invaliditate obţinută începând cu luna iunie 2016 şi până la schimbarea situaţiei reţinute pentru stabilirea acestei obligaţii, instanţa de apel nu a argumentat care sunt motivele pentru care a apreciat că se impune această măsură. Dezlegarea dată problemelor de drept deduse judecăţii nu este susţinută de considerente, instanţa de apel făcând doar referire la incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile luării acestei măsuri.

Din considerentele deciziei recurate, a arătat recurenta-pârâtă, nu rezultă ca instanţa de apel să fi făcut o minimă analiză a criticilor cu care a fost învestită, relativ la eventualul drept al reclamantului C. la despăgubiri, reprezentând daunele materiale acordate.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 2213 C. civ. şi a dispoziţiilor din Norma ASF nr. 23/2014 de aplicare a Legii nr. 136/1995.

Răspunderea asigurătorului RCA, nu este o răspundere în solidar cu aceea a autorului producerii accidentului rutier, ci este o obligaţie izvorâtă din contracte de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor în accidente de vehicule.

În consecinţă, asigurătorul este obligat să acorde daunele prevăzute limitativ în contractul de asigurare, fără a fi depăşită limita maximă de despăgubire prevăzută în poliţa RCA, aspect reglementat de art. 3 din Legea nr. 136/1995.

Per a contrario, în situaţia depăşirii sumei maxime de asigurare sau acoperirii prejudiciilor de altă natură decât cele prevăzute în contractul RCA, acoperirea daunelor este suportată de autorul accidentului, care poartă răspunderea civilă delictuală pentru întregul prejudiciu produs persoanei vătămate.

Astfel, despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează întrutotul dezdăunarea pe care persoana vătămată este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparaţiei integrale a prejudiciului statuat de C. civ., ci ea trebuie să fie în conformitate cu legislaţia specifică asigurătorilor în concordanţă cu principiul specialia generalibus derogant.

În baza acestui principiu, norma generală este înlăturată de la aplicare în favoarea normei speciale, ceea ce înseamnă că motivarea acordării despăgubirilor materiale către C., în baza dispoziţiilor C. civ. de către instanţa de apel, este greşită.

5. Intimatul-reclamant C. formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării recursului şi excepţia nulităţii acestuia, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28 aprilie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 29 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, invocate de intimatul-reclamant C. prin întâmpinare, pentru motivele reţinute în cuprinsul încheierii de la acea dată şi a admis în principiu recursul.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că analiza recursului este limitată la criticile formulate de recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs cu privire la despăgubirile materiale constând în diferenţa de venit acordată reclamantului C., susţineri reiterate şi în cadrul dezbaterilor şedinţei publice din 16 martie 2021.

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că la acordarea despăgubirilor materiale către intimatul-reclamant C., constând în diferenţa dintre salariul minim net pe economie şi pensia de invaliditate obţinută începând cu luna iunie 2016 şi până la schimbarea situaţiei reţinute pentru stabilirea acestei obligaţii, instanţa de apel nu a argumentat care sunt motivele pentru care a apreciat că se impune această măsură. Dezlegarea dată problemelor de drept deduse judecăţii nu este susţinută de considerente, instanţa de apel făcând doar referire la incidenţa dispoziţiilor legale aplicabile luării acestei măsuri.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte daunele materiale deduse judecăţii în apel pentru reclamantul C., instanţa de prim control judiciar a reţinut că, potrivit art. 2213 C. civ., asigurările obligatorii sunt reglementare prin legi speciale, iar, potrivit, art. 8 din Legea nr. 136/1995, stabilirea despăgubirilor se face în conformitate cu normele ASF, în cauză, Norma nr. 23/2014. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că această normă nu se referă la situaţia celor neîncadraţi în muncă anterior pierderii capacităţii de muncă, astfel încât, în baza art. 5 alin. (3) C. proc. civ., devin incidente prevederile art. 1388 alin. (3) C. civ. şi prin urmare reclamantul C. are dreptul la daune materiale.

Verificând aceste considerente, Înalta Curte reţine că în motivarea deciziei recurate instanţa de apel a analizat în mod superficial legislaţia specială în materia asigurărilor obligatorii de răspundere civilă şi a reţinut că aceasta nu se referă la situaţia în care se află apelantul-reclamant, astfel că a aplicat norma generală, iar ulterior a concluzionat că reclamantul C. are dreptul la daune materiale, fără a răspunde argumentat apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Deşi instanţa de prim control judiciar invocă norma ASF nr. 23/2014, care cuprinde dispoziţii cu caracter special, nu efectuează, totuşi, o analiză cu privire la acestea, neexistând nicio motivare sub acest aspect, ci face doar o referire generală la dispoziţiile art. 2213 şi art. 1388 alin. (3) C. civ.

În considerentele deciziei recurate instanţa de apel nu a analizat situaţia de fapt cu privire la daunele materiale ce au fost acordate intimatului-reclamant C., neregăsindu-se în cuprinsul hotărârii niciun argument pentru care s-a apreciat că acesta este îndreptăţit la obţinerea unor astfel de despăgubiri materiale.

Totodată, în motivarea recursului, a arătat recurenta-pârâtă, din considerentele deciziei recurate, nu rezultă ca instanţa de apel să fi făcut o minimă analiză a criticilor cu care a fost învestită, relativ la îndreptăţirea sau neîndreptăţirea reclamantului C. la despăgubiri, reprezentând daunele materiale care au fost acordate.

Înalta Curte constată că, deşi în cadrul întâmpinării depuse de intimata-pârâtă, în apel, aceasta a formulat apărări punctuale susţinând că nu există temei legal pentru ca asigurătorul să acorde despăgubirea solicitată de intimatul-reclamant C. constând într-o indemnizaţie egală cu salariul minim brut pe economie şi afirmând incidenţa dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 136/1995, precum şi ale prevederilor Normei nr. 23/2014 a Autorităţii pentru Supraveghere Financiară, indicând în mod expres art. 50, instanţa de apel nu a analizat concret aceste apărări.

În acest context, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a efectuat o analiză incompletă, întrucât examinarea s-a rezumat la constatarea că legislaţia specială în materia asigurărilor obligatorii de răspundere civilă nu se referă la situaţia în care se află apelantul-reclamant şi a aplicat norma generală, concluzionând că reclamantul C. are dreptul la daune materiale, fără însă a răspunde argumentat apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel va proceda la analizarea cauzei sub aspectul daunelor materiale solicitate de apelantul-reclamant C. şi, de asemenea, va avea în vedere toate apărările invocate în apel de către intimata-pârâtă cu privire strict la despăgubirile materiale acordate acestuia.

Considerentele expuse impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei hotărâri.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară şi precisă, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

Fiind întemeiat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs constată că nu mai poate analiza criticile recurentei-pârâte, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşa fiind, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul pârâtei, va casa, în parte, decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului reclamantului C. doar în privinţa daunelor materiale constând în diferenţa dintre salariul minim net pe economie şi pensia de invaliditate obţinută începând cu iunie 2016 şi până la schimbarea situaţiei reţinute pentru stabilirea acestei obligaţii. Va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.A.R. D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2126 din 26 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează în parte şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului reclamantului C. doar în privinţa daunelor materiale constând în diferenţa dintre salariul minim net pe economie şi pensia de invaliditate obţinută începând cu iunie 2016 şi până la schimbarea situaţiei reţinute pentru stabilirea acestei obligaţii.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.