Contract clause challenge: appellate ruling quashed and remanded for fresh hearing over inadequate reasoning.

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 7 iunie 2017 sub nr. x/2017/a6 şi precizată ulterior, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 6.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de către C. sub nr. x/02.10.2015, constatarea nulităţii absolute a declaraţiei de rezoluţiune unilaterală nr. 95/26.09.2016, înregistrată pe rolul B.E.J. D., iar în subsidiar anularea acesteia, constatarea nulităţii absolute a declaraţiei de rezoluţiune unilaterală nr. 37/21.11.2016, înregistrată pe rolul B.E.J. E., iar în subsidiar anularea acesteia, obligarea pârâtului B. la executarea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat de către C. sub nr. x/2.10.2015 cu privire la exploatarea F., obligarea pârâtului B. la plata către reclamant a venitului nerealizat pentru perioada cuprinsă între 26.09.2016, data emiterii primei declaraţii de rezoluţiune şi intrarea efectivă în posesia F. pentru a fi exploatat conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2.10.2015.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1235 şi urm., art. 1246 şi urm., art. 1254, art. 1255, art. 1551, art. 1552 şi art. 1556 C. civ.

Prin sentinţa nr. 387/F/2017 din 28 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au fost respinse ca nefondate excepţiile litispendenţei şi necompetenţei funcţionale teritoriale a judecătorului sindic, invocate de către pârâtul B. şi s-a respins, ca rămasă fără obiect, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte capătul 5 al acesteia, invocată de pârâtul B..

Totodată, s-a admis cererea formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L. prin administratorul special G. şi administrator judiciar H.., în contradictoriu cu pârâtul B. şi, în consecinţă s-a constatat nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 6.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat de către S.P.N. "C." sub nr. x din 2 octombrie 2015, s-a constatat nulitatea absolută a declaraţiei de rezoluţiune unilaterală nr. 95 din 26 septembrie 2016 înregistrată pe rolul B.E.J. D., s-a constatat nulitatea absolută a declaraţiei de rezoluţiune unilaterală nr. 37 din 21 noiembrie 2016 înregistrată pe rolul B.E.J. E..

A fost obligat pârâtul B. la executarea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat de către C. sub nr. x din 2 octombrie 2015 cu privire la exploatarea F..

S-a luat act de renunţarea la judecată a capătului 5 al precizării de acţiune formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar H.. şi administrator special G..

Împotriva sentinţei nr. 387/F/2017 din 28 iunie 2017, pronunţată Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul B. a declarat apel.

Prin decizia nr. 462/2017 din 25 octombrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. şi a anulat sentinţa apelată, fiind trimisă cauza spre judecare, în favoarea Tribunalului Braşov.

Totodată, a fost admisă cererea privind întoarcerea executării silite realizată în dosarul execuţional nr. x/2017 al B.E.J. I..

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut în esenţă că litigiul nu poate fi considerat ca un proces aferent procedurii insolvenţei declanşate faţă de reclamanta S.C. A. S.R.L., având în vedere faptul că, pe de o parte, obiectul acţiunii vizează constatarea nulităţii absolute a unor acte juridice anterioare deschiderii procedurii generale a insolvenţei împotriva acesteia, iar, pe de altă parte, soluţionarea favorabilă a unei astfel de solicitări nu ar avea ca efect readucerea în patrimoniul debitoarei falite a imobilului în cauză pentru a fi valorificat în cadrul procedurii de faliment, ci se urmăreşte dobândirea de către reclamantă a dreptului de folosinţă în continuare.

Prin urmare, cauza a fost trimisă spre soluţionare în favoarea Tribunalului Braşov, în temeiul art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 95 pct. 1, coroborat cu art. 108 din C. proc. civ.

2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017/a6, la 12 decembrie 2017.

Prin sentinţa civilă nr. 466/C din 6 iulie 2018, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a luat act de renunţarea la judecata petitului 5 al acţiunii. A respins excepţia nulităţii petitului 5 al acţiunii, invocată de pârâtul B., ca rămas fără obiect.

A fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator special G. şi prin administrator judiciar H..

În considerentele acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 406 C. proc. civ., faţă de manifestarea de voinţă a reclamantei de la data de 28.06.2017 şi având în vedere că pârâtul nu s-a opus să se ia act de renunţarea la petitul 5 al cererii de chemare în judecată, va lua act de această renunţare şi, ca urmare, excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte petitul 5 al acesteia, invocată de pârâtul B., a fost respinsă ca rămasă fără obiect.

Cu privire la petitul privind constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse în art. 6.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 la SPN "C.", tribunalul a reţinut, în considerarea caracterului imperativ al art. 1270 alin. (1) din C. civ., că orice clauză contractuală care lipseşte obligaţia de caracterul obligatoriu este lovită de nulitate absolută, în conformitate cu prevederile art. 1247 raportat la art. 1255 din C. civ.

De asemenea, a reţinut, în raport de dispoziţiile art. 1403 din C. civ., cu privire la condiţia pur potestativă, că aceasta este condiţia ce depinde exclusiv de voinţa debitorului.

În cauză, a motivat tribunalul, clauza de la art. 6.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare prevede dreptul pârâtului B., în calitate de promitent-vânzător, să înceteze antecontractul printr-o notificare adresată reclamantei A. S.R.L., în calitate de promitent-cumpărător, în situaţiile în care în care faţă de "promitentul-cumpărător (i) se vor iniţia orice proceduri judiciare, extrajudiciare sau administrative, se vor pronunţa hotărâri judecătoreşti, ordonanţe de sechestru sau de poprire sau (ii) se vor depune cereri pentru deschiderea procedurii insolvenţei sau (iii) se vor efectua acte de executare silită sau (iv) alte proceduri similare, care ar fi de natură a influenţa negativ în mod semnificativ afacerile, situaţia sa financiară sau juridică sau capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin prezentul antecontract".

Prin urmare, a reţinut prima instanţă, debitor în această clauză este reclamanta, care trebuie să aibă o atitudine de natură a nu-i influenţa negativ în mod semnificativ afacerile, situaţia financiară sau juridică sau capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin antecontract, respectiv aceea de a avea capacitatea de plată a ratelor de preţ.

Chiar formulată în termeni generali, în sensul că reclamanta nu trebuie să aibă proceduri judiciare care să-i afecteze în mod semnificativ afacerile, a argumentat prima instanţă, posibilitatea pârâtului, în calitate de promitent-vânzător, de a înceta antecontractul în caz contrar nu întruneşte elementele condiţiei pur potestative. Pe de o parte, deoarece pârâtul nu este debitor al vreunei obligaţii inserate în clauza analizată, iar, pe de altă parte, deoarece procedurile judiciare despre care se face vorbire nu sunt generale şi nu permit oricând promitentului-vânzător de a înceta contractul, aşa cum susţine reclamanta. Încetarea contractului este permisă numai atunci când procedurile judiciare sunt "de natură a influenţa negativ în mod semnificativ afacerile, situaţia sa financiară sau juridică sau capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin prezentul antecontract", deci de o gravitate atât de mare încât să afecteze executarea antecontractului, fapt care poate fi verificat în funcţie de situaţia de fapt de la momentul aplicării acestei clauze.

Prin urmare, a reţinut tribunalul, primul motiv de nulitate al art. 6.2 din antecontract nu se susţine în cauză.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, prima instanţă a reţinut că aceste dispoziţii legale sunt aplicabile procedurii generale a insolvenţei, că la data rezilierii antecontractului de vânzare-cumpărare analizat reclamanta A. S.R.L. nu era în insolvenţă şi că în cuprinsul declaraţiei de încetare a antecontractului din data de 26.09.2016 şi a declaraţiei de reziliere din 21.11.2016 nu au fost invocate motive ce ţin de procedurile de insolvenţă. Prin urmare, deşi partea din clauza contractuală analizată care prevede dreptul promitentului-vânzător să înceteze antecontractul dacă "se vor depune cereri pentru deschiderea procedurii insolvenţei … care ar fi de natură a influenţa negativ în mod semnificativ afacerile, situaţia sa financiară sau juridică sau capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin prezentul antecontract" nu poate produce efecte în raport de dispoziţiile legale arătate anterior, faţă de lipsa de interes a reclamantei pentru această parte din art. 6.2 din antecontract, tribunalul a motivat că nu se impune constatarea nulităţii acesteia.

În ceea ce priveşte petitul privind constatarea nulităţii absolute a declaraţiei înregistrate la BEJ D. sub nr. x/26.09.2016, de încetare a antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 la SPN "C.", tribunalul a argumentat că primul motiv de constatare a nulităţii absolute, ce vizează aplicarea prevederilor art. 1254 alin. (2) din C. civ., nu este întemeiat, în condiţiile în care art. 6.2 din antecontract a fost reţinut ca fiind valid.

Cu privire la al doilea motiv de nulitate, referitor la caracterul ilicit şi imoral al cauzei, prima instanţă, în considerarea art. 1235 C. civ., art. 1236 şi art. 1237 din acelaşi cod, a reţinut că nu a fost dovedit în cauză caracterul ilicit şi imoral al declaraţiei din data de 26.09.2016.

Astfel, pe de o parte, reclamanta nu a indicat legea încălcată de pârât la data notificării asupra încetării antecontractului de vânzare-cumpărare, în baza art. 6.2 din convenţia părţilor.

Pe de altă parte, în condiţiile în care antecontractul este legea părţilor, în temeiul art. 1270 C. civ., caracterul real al temeiurilor care au dus în opinia pârâtului la declaraţia de încetare a antecontractului au fost analizate de tribunal, reţinându-se că, în ceea ce priveşte caracterul imoral al cauzei declaraţiei din data de 26.09.2016, reclamanta a susţinut intenţia pârâtului de a prelua F., după ce reclamanta a realizat investiţii importante la imobil şi a consolidat un concept turistic integrat de succes.

De asemenea, tribunalul a mai reţinut că nu poate fi primită nici susţinerea reclamantei cu privire la antedatarea antecontractului de vânzare cumpărare din data de 01.11.2014, autentificat sub nr. x/02.10.2015, la SPN "C." deoarece, pe de o parte, actul sub semnătură privată a fost semnat de ambele părţi cu menţiunea datei de 01.11.2014, iar reclamanta nu s-a înscris în fals asupra acestei menţiuni. Pe de altă parte, corespondenţa pe email dintre părţi pentru forma finală a antecontractului, anterior autentificării din data de 02.10.2015 nu este de natură a stabili cu certitudine antedatarea actului sub semnătură privată. Mai mult, şi dacă părţile au stabilit data de 01.11.2014 ca dată a înscrisului sub semnătură privată ulterior acestei date, acest acord nu este oricum de natură a dovedi intenţia frauduloasă şi imorală a pârâtului la momentul comunicării declaraţiei din data de 26.09.2016, emisă în baza art. 6.2 din convenţia părţilor, care nu a fost reţinut ca fiind nul absolut.

Tribunalul a reţinut că, deşi în cuprinsul clauzei 6.2 din antecontract s-a menţionat că "antecontractul va înceta automat, fără somaţie, fără termen de graţie, punere în întârziere, altă formalitate prealabilă sau chemare în judecată, prin simpla notificare de către promitentul vânzător, părţile fiind repuse în situaţia anterioară în sensul redobândirii posesiei depline de către promitentul vânzător", prin declaraţia din data de 26.09.2016, analizată, pârâtul a declarat încetat antecontractul, dar, în acelaşi timp, reclamanta a fost în fapt invitată la un birou notarial, pentru semnarea unui înscris în acest sens. La această invitaţie reclamanta nu a răspuns.

Prima instanţă a motivat că, prin aceste menţiuni, pârâtul însuşi a dat valoare relativă declaraţiei sale din 26.09.2016, aşteptând îndeplinirea şi a celorlalte obligaţii şi, în special, plata următoarei tranşe din preţ.

În ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor rezoluţiunii, prevăzute în dispoziţiile art. 1516 C. civ. coroborate cu art. 1551 C. civ., tribunalul a reţinut că aceste condiţii sunt îndeplinite în cauză. Astfel, pe lângă condiţiile prevăzute de art. 6.2 din antecontract, pe care instanţa l-a apreciat valid, la art. 8.6 din acelaşi act se prevede obligaţia reclamantei, în calitate de promitent-cumpărător, de a suporta toate cheltuielile privind furnizarea de utilităţi, prestarea serviciilor de salubritate şi pază a Complexului, precum şi toate taxele legale la bugetul local şi central. Or, aşa cum s-a arătat, aceste obligaţii nu au fost respectate începând cu august 2016, corelativ cu situaţia financiară incertă de natură a influenţa negativ în mod semnificativ afacerile şi capacitatea reclamantei de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin antecontract, respectiv cu privire la plata tranşelor din preţ.

Concluzionând, tribunalul a reţinut că nu există temei pentru constatarea nulităţii absolute a declaraţiei din data de 26.09.2016, astfel că şi această cerere este nefondată.

Cu privire la petitul privind constatarea nulităţii absolute a declaraţiei de rezoluţiune unilaterală a antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 la SPN "C.", înregistrată la BEJ E. sub nr. x/21.11.2016, tribunalul a reţinut că aceasta are temei legal şi nu există motiv de constatare a nulităţii acesteia, în condiţiile în care nu este fondată excepţia de neexecutare a contractului şi în lipsa plăţii ratei din preţ scadentă la data de 15.11.2016, în cuantum de 100.000 euro.

În raport cu faptul că tribunalul a reţinut ca fiind nefondate argumentele reclamantei pentru constatarea nulităţii absolute a actelor analizate, a fost respins şi ultimul petit referitor la obligarea pârâtului B. la executarea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 la SPN "C." cu privire la exploatarea F..

3. Împotriva sentinţei civile nr. 466/C din 6 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar H.. şi administrator special G. a declarat apel, care a fost respins prin decizia nr. 154/Ap din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

În considerentele acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a analizat în mod corect relaţiile contractuale dintre părţi raportat la întregul istoric al acestora şi în limitele investirii prin cererea de chemare în judecată, pronunţându-se asupra nulităţii absolute a clauzei contractuale cuprinsă în art. 6.2 din Antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat la data de 02.10.2015, a nulităţii declaraţiei de Rezoluţiune unilaterală nr. 95/26.09.2016, a nulităţii declaraţiei de Rezoluţiune unilaterală din 21.11.2016 şi asupra obligării pârâtului la executarea antecontractului de vânzare - cumpărare menţionat.

Instanţa de apel a constatat că tribunalul a analizat dispoziţiile contractuale şi declaraţiile de reziliere unilaterală în limitele investirii prin cererea de chemare în judecată, aspect faţă de care nu poate fi reţinută prima critică formulată prin motivele de apel referitoare la insuficienta analiză a raporturilor contemporane şi anterioare încheierii contractului dintre părţi în legătură cu situaţia investiţiilor şi desfiinţarea în secret a S.C. J. S.R.L.. Acestea au fost avute în vedere de către prima instanţă care a analizat distinct apărările formulate în legătură cu situaţiile amintite.

Referitor la nulitatea clauzei cuprinse în art. 6.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale ce reglementează instituţia juridică a condiţiei pur potestative şi a dispoziţiilor cuprinse în art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Faţă de conţinutul clauzei contractuale, instanţa de apel a reţinut că debitor este reclamanta, care trebuia să aibă o conduită de natură a nu-i influenţa negativ în mod semnificativ afacerile, situaţia financiară sau juridică sau capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin antecontract, respectiv aceea de a avea capacitatea de plată a ratelor de preţ. În aceste condiţii, faţă de dispoziţiile art. 1403 C. civ., a motivat instanţa de apel, obligaţia contractată nu incumbă pârâtului, care nu este debitor al acestei obligaţii şi, pe cale de consecinţă, lipsa de efecte alipită condiţiei pur potestative nu poate opera.

Referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Legea insolventei, tribunalul a reţinut în mod corect că la data rezilierii antecontractului de vânzare - cumpărare, reclamanta nu era în insolvenţă, iar declaraţiile de reziliere unilaterală nu conţin referinţe şi nu au la bază intrarea reclamantei în procedura de insolvenţă, a argumentat instanţa de apel. Întrucât rezilierea antecontractului nu a intervenit din cauze care au legătură cu insolvenţa, tribunalul a respins în mod corect cererea privind constatarea nulităţii cauzei pe acest temei.

În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a declaraţiei înregistrată la BEJ D. sub nr. x/26.09.2016 de încetare a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.10.2015 la SPN "C.", instanţa de apel a reţinut că tribunalul a respins în mod legal toate motivele de nulitate invocate. Astfel, primul motiv de nulitate derivă din principiul anulării actului subsecvent, respectiv nulitatea declaraţiei de reziliere rezultată din nulitatea clauzei prev. de art. 6.2 din contract. În condiţiile în care nu a fost constatată nulitatea clauzei amintite, nu se poate constata nulitatea declaraţiei derivată din anularea actului principal.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de nulitate, care a vizat caracterul ilicit şi imoral al cauzei declaraţiei de reziliere unilaterală, instanţa de apel a motivat că, aşa cum a reţinut tribunalul, raportat la dispoziţiile art. 1236 şi 1237 C. civ., acesta nu a fost dovedit.

În aceste coordonate, instanţa de apel a reţinut că situaţia investiţiilor a fost reglementată de către părţi încă din momentul încheierii contractului de închiriere din 2011, urmând ca acestea să revină locatorului. De asemenea, prin antecontractul de vânzare-cumpărare supus analizei s-a menţionat la pct. 5.3 că la stabilirea preţului de vânzare s-a ţinut cont şi de contravaloarea investiţiilor realizate de locatar. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine intenţia imorală a pârâtului de preluare a complexului şi a investiţiilor realizate de către locatar.

Pe de altă parte, radierea S.C. J. s-a realizat în condiţii de publicitate asigurate prin publicarea în Monitorul Oficial al României din data de 08.06.2015. A argumentat instanţa de apel că nu poate fi invocată nici necunoaşterea procedurii de dare în plată raportat la semnarea actului adiţional nr. x/15.10.2014 şi contractul de comodat care a primit dată certă la data de 29.09.2015.

În ceea ce priveşte caracterul real al faptelor descrise în declaraţia din data de 26.09.2016, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a făcut o raportare corectă la situaţia financiară a societăţii pentru anul 2016, după autentificarea contractului de vânzare-cumpărare la data de 02.10.2015.

Astfel, au fost valorizate înscrisurile depuse în probaţiune şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, toate conducând la concluzia că societatea reclamantă se află în situaţia descrisă de art. 6.2 din contract. Au fost relevate în mod corect de către prima instanţă aspectele legate de amânarea prin act adiţional a plăţii primei rate, plata acesteia în urma contractării unui împrumut şi nu din veniturile societăţii aşa cum s-a stabilit în contract, intrarea celeilalte societăţi deţinute de administratorul G. - S.C. K. S.R.L. - în insolvenţă, datoriile atestate de către contabila societăţii la data de 24.09.2016 care se ridicau la suma de 6.970.339 RON, preluarea datoriilor S.C. K. S.R.L. în sumă de 6,96 RON la data de 12.09.2016 cu care ulterior s-a înscris în tabelul de creanţe al acestei societăţi. În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a constatat în mod corect îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1516, art. 1551 C. civ. raportat la art. 6.2 din antecontractul de vânzare - cumpărare.

În ceea ce priveşte petitul privind constatarea nulităţii absolute a declaraţiei de rezoluţiune unilaterală a antecontractului de vânzare-cumpărare, înregistrată la BEJ E. sub nr. x/2016, instanţa de apel a reţinut că temeiul acestei declaraţii l-a constituit art. 6.1 raportat la art. 3.2 din antecontract, fiind invocată neîndeplinirea obligaţiei de plată a sumei de 100.000 euro, la data de 15.11.2016 fiind de drept în întârziere.

Raportat la această declaraţie de reziliere unilaterală, reclamanta debitoare a invocat excepţia de neexecutare a contractului, susţinând că pârâtul, prin acţiunile sale a împiedicat-o să-şi desfăşoare activitatea după declaraţia de reziliere, iar plata ratei de 100.000 euro, scadentă la 15.11.2016, urma să se facă tocmai din încasările din luna septembrie pentru sezonul estival 2017, încasări care nu au mai avut loc.

În aceste limite, a constatat instanţa de apel, tribunalul a reţinut în mod corect pe baza întregului probatoriu administrat că acţiunile pârâtei au vizat conservarea complexului hotelier după încheierea sezonului estival şi nu au stânjenit activitatea reclamantei sau plata ratei de preţ din noiembrie 2016.

În aceste condiţii, excepţia de neexecutare a contractului a fost înlăturată, cu atât mai mult cu cât, potrivit declaraţiilor martorilor, încasările erau în scădere, administratorul G. lipsea din complex din august 2016 iar contracte pentru noul sezon estival nu au fost încheiate. Toate aceste aspecte nu pot fi imputate pârâtului, astfel că excepţia de neexecutare a contractului nu poate fi primită, iar în lipsa plăţii ratei din preţ scadentă la data de 15.11.2016, declaraţia pârâtului de rezoluţiune unilaterală are temei legal şi nu există motiv de constatare a nulităţii acesteia, a reţinut instanţa de apel.

Faţă de dezlegările date primelor petite din acţiune, tribunalul a dispus în mod corect şi respingerea capătului de cerere privind executarea antecontractului reziliat, a reţinut instanţa de apel.

4. La 22 aprilie 2019, împotriva deciziei nr. 154/Ap din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. în insolvenţă a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia şi casarea hotărârii atacate.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a relevat în esenţă că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1270, art. 1402 şi art. 1403 din C. civ., pe de o parte, şi a dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, pe de altă parte, fapt care a determinat greşita respingere a capătului de cerere privitor la constatarea nulităţii absolute a art. 6.2 din Antecontract şi a declaraţiei de rezoluţiune din 26 septembrie 2016.

În dezvoltarea criticii privind aplicarea greşită a prevederilor art. 1270, art. 1402 şi art. 1403 din C. civ., recurenta a relevat faptul că art. 6.2 din antecontract nu instituie obligaţii în sarcina sa, dar îi creează intimatului posibilitatea de a eluda obligaţiile asumate, cu încălcarea principiului pacta sunt servanda.

Totodată, clauza de la art. 6.2 din antecontract nu stabileşte niciun criteriu obiectiv şi nicio procedură pe baza cărora să se poată determina cu certitudine în ce măsură anumite demersuri judiciare declanşate împotriva recurentei-reclamante pot fi considerate ca fiind "de natură a influenţa negativ în mod semnificativ afacerile, situaţia sa financiară sau juridică sau capacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile asumate prin prezentul antecontract".

Recurenta a mai susţinut că formularea vagă a clauzei aflate în litigiu îi permite promitentului-vânzător să considere, în mod discreţionar, că o oarecare procedură declanşată împotriva sa întruneşte criteriile stipulate şi să "înceteze" contractul.

Prin urmare, recurgând la această clauză, intimatul-pârât a fraudat voinţa recurentei-reclamante, care nu ar fi fost niciodată de acord cu o clauză de dezicere, în contextul în care angajamentul pe care şi l-a asumat presupunea un efort financiar susţinut, întins pe durata unui sfert de secol.

Angajamentul contractual asumat de intimat, de a îi asigura reclamantei folosinţa Complexului şi de a îi transmite proprietatea asupra acestuia după încasarea ultimei rate din preţ, este neanalizat din punct de vedere juridic prin introducerea art. 6.2, care îi permite promitentului-vânzător să se răzgândească, pe cheltuiala reclamantei.

Referitor la critica privind aplicarea greşită a art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, raportat la art. 1247 din C. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că raţionamentul instanţei, în sensul că nu ar fi manifestat interes în cererea de constatare a nulităţii absolute, întrucât rezilierea nu s-a produs din pricina intrării în insolvenţă a sa, este eronat din două motive.

Primul, aprecierea asupra legalităţii unui act nu poate depinde de factori surveniţi după contractare. Cauza de nulitate este mereu contemporană încheierii actului, iar atunci când nulitatea este absolută, împrejurările survenite ulterior, indiferent de natura lor, nu pot conduce la acoperirea ei, deci sunt irelevante.

De aceea, aprecierea asupra existenţei sau a inexistenţei unei cauze de nulitate absolută a unei clauze contractuale se realizează mereu in abstracto, prin raportare exclusivă la cadrul legal incident şi fără luarea în considerare a faptelor produse după contractare.

Or, soluţia dată de instanţele de fond se bazează pe împrejurarea că rezoluţiunea nu s-a produs, în speţă, în considerarea declanşării procedurii insolvenţei, fapt care nu este însă de natură să împiedice instanţele de judecată legal sesizate să analizeze legalitatea clauzei respective.

Al doilea motiv, se referă la faptul că art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 ocroteşte un interes general, şi anume acela de a susţine economia naţională, prin salvgardarea şanselor de reorganizare ale societăţilor ce s-ar putea afla în dificultate.

Desfiinţarea contractelor în curs pentru simplul motiv al declanşării procedurii insolvenţei ar agrava şi mai mult dificultatea în care se află societatea în cauză, falimentul devenind probabil, cu consecinţe negative atât asupra societăţii respective, cât şi asupra creditorilor săi şi a sectorului economic în care activează.

Legiuitorul a prevăzut expres nulitatea oricăror clauze contractuale de desfiinţare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii insolvenţei.

Contrar celor reţinute de instanţele de fond, aplicabilitatea acestei sancţiuni legale nu este condiţionată de declanşarea efectivă a procedurii insolvenţei, atât timp cât Legea nr. 85/2014 este în vigoare şi nu instituie o atare condiţie.

Prin urmare, nulitatea prevăzută de art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este absolută, fapt care rezultă atât din natura interesului ocrotit, cât şi din interpretarea literală a textului legal.

Or, interesul procesual răspunde unor exigenţe flexibile în cazul în care cererea de chemare în judecată vizează constatarea nulităţii absolute a unui act juridic, iar aceasta pentru că, în astfel de cazuri, reclamantul urmăreşte simultan să protejeze şi imperativul general al respectării normelor de ordine publică la facerea actelor juridice.

Cu alte cuvinte, demersul judiciar nu vizează doar folosul propriu al reclamantului, ci el îndeplineşte în acelaşi timp un comandament de care depinde în mare măsură însăşi siguranţa circuitului civil.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată constituie, sub aspectul motivării sale, o simplă reiterare sumară a considerentelor sentinţei primei instanţe, curtea de apel încălcând, astfel, dreptul său la un proces echitabil, aşa cum acesta a fost consacrat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi aşa cum a fost dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta-reclamantă a arătat că, în cuprinsul cererii de apel, a supus analizei instanţei o serie de chestiuni esenţiale cauzei deduse judecăţii, chestiuni care fie nu au fost examinate deloc de tribunal, fie au fost insuficient cercetate, motiv pentru care au condus la fundamentarea unor constatări eronate. Niciuna dintre aceste chestiuni nu a fost analizată de instanţa de apel, ceea ce dovedeşte că aceasta nu a realizat o cercetare reală a cauzei, ci s-a mulţumit să preia tale quale concluziile şi constatările tribunalului.

Astfel, a arătat recurenta, o primă chestiune pe care instanţa de apel a ignorat-o şi care nu a fost analizată nici de tribunal vizează credibilitatea martorilor propuşi de către intimat şi viabilitatea susţinerilor reclamantei cu privire la manevrele frauduloase ale intimatului.

Recurenta a susţinut că, prin nota de şedinţă din data de 2 iulie 2018, a depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri care fac dovada caracterului nereal al declaraţiilor testimoniale. Aceste înscrisuri şi susţineri nu au fost avute în vedere de către prima instanţă la soluţionarea cauzei, care, deşi a încuviinţat administrarea probei fără a impune un termen în acest sens, a considerat-o apoi tardivă. Pentru acest motiv, înscrisurile respective au fost depuse din nou împreună cu cererea de apel, susţinerile privitoare la acestea fiind şi ele reiterate cu aceeaşi ocazie.

Însă, a susţinut recurenta, instanţa de apel nu le-a cercetat, arătând în cuprinsul motivării că prima instanţă a valorizat înscrisurile depuse în probaţiune şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, toate conducând la concluzia că societatea reclamantă se află în situaţia descrisă de art. 6.2 din contract. Instanţa de apel a motivat că tribunalul a reţinut în mod corect pe baza întregului probatoriu administrat că acţiunile pârâtului au vizat conservarea complexului hotelier după încheierea sezonului estival şi nu au stânjenit activitatea reclamantei.

Contrar reţinerilor instanţei de apel, a menţionat recurenta, înscrisurile depuse în probaţiune nu au fost valorizate, pentru că tribunalul le-a declarat, în mod nelegal, în parte, tardiv depuse. Acestea ar fi trebuit cercetate de instanţa de apel, care era necesar să arate de ce nu sunt apte sa schimbe concluziile primei instanţe sau, dimpotrivă, motivele pentru care ele infirmă aceste concluzii.

Recurenta a mai susţinut că a doua chestiune supusă atenţiei instanţei de apel, dar pe care aceasta a ignorat-o, vizează constatarea tribunalului, conform căreia teza caracterului imoral al cauzei declaraţiei de rezoluţiune din 26.09.2016 nu s-ar susţine.

Astfel, pentru concluziona în acest sens, tribunalul a reţinut că încă de la momentul perfectării contractului de închiriere nr. x/01.08.2011, părţile au convenit ca investiţiile pe care le realizează locatarul sa revină locatorului şi, prin urmare, situaţia investiţiilor a fost reglementată încă din anul 2011, neputând constitui un plan vicios al pârâtului B., la nivelul anilor 2015-2016.

În realitate însă, a susţinut recurenta, tribunalul a ignorat actul adiţional nr. x la contractul de închiriere, conform căruia locatorului îi revenea obligaţia ca, în cazul încetării contractului înainte de termen, să-i restituie locatarului valoarea totală a investiţiilor realizate de către locatar la activul închiriat, astfel cum această valoare rezulta din procesele-verbale de recepţie încheiate între părţi.

Recurenta a susţinut că, deşi a formulat această critică în cuprinsul cererii de apel, instanţa de prim control judiciar a reluat constatarea primei instanţe, arătând că situaţia investiţiilor a fost reglementată de către părţi încă din momentul încheierii contractului de închiriere din 2011, urmând ca acestea să revină locatorului şi, pe cale de consecinţa, nu se poate reţine intenţia imorala a pârâtului de preluare a complexului şi a investiţiilor realizate de locatar.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel nu a procedat la o cercetare efectivă şi reală a dosarului şi a problematicii juridice şi factuale deduse judecăţii.

În final, pentru o mai bună administrare a cauzei, recurenta-reclamantă a solicitat trimiterea cauzei pentru o nouă judecată unei alte curţi de apel, în conformitate cu prevederile art. 497 din C. proc. civ.

5. Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate, susţinând în esenţă că nu pot fi reţinute criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1270, art. 1402 şi art. 1403 din C. civ., art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Privitor la critica vizând încălcarea art. 1270, art. 1402 şi art. 1403 din C. civ., intimatul-pârât a susţinut că argumentele recurentului în sensul că această clauză de la art. 6.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare conţine o condiţie pur potestativă nu pot fi reţinute, deoarece clauza nu are în sine nimic ilicit sau imoral.

Clauza a fost negociată şi asumată de părţi în temeiul principiului libertăţii de contractare şi ea cuprinde obligaţia certă, de rezultat, a reclamantei de a face tot ce-i stă în putere pentru a avea o situaţie financiară care să-i permită plata ratelor de preţ.

Totodată, cauza acestei clauze nu contravine nici ordinii publice, profesioniştii între ei având libertatea să stabilească criterii de conduită, de comportament care să ducă la îndeplinirea cu loialitate a obligaţiilor asumate, iar bunele moravuri nu sunt afectate prin cele cuprinse la art. 6.2. din antecontractul de vânzare-cumpărare.

Prin clauza de la 6.2. recurenta-reclamantă, şi-a asumat obligaţia de rezultat de a avea o conduită care să nu-i afecteze capacitatea de a-şi îndeplini obligaţia de plată a preţului. Neexecutarea acestei obligaţii este evidentă în condiţiile acumulării unor datorii către terţi de aproximativ 16 milioane RON şi în condiţiile în care a preluat datoriile S.C. K. S.R.L., o societate afiliată, intrată în insolvenţă, devenind debitorul unor societăţi cu care nu avea raporturi obligaţionale şi de la care nu a obţinut nimic.

Referitor la critica vizând aplicarea greşită a art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, intimatul-pârât a relevat lipsa oricărui interes al recurentei-reclamante de a invoca nulitatea parţială a clauzei referitoare la depunerea unor cereri pentru deschiderea procedurii insolvenţei, întrucât intimatul nu a invocat rezilierea contractului pentru motive de insolvenţă, ci pentru motive de neplată a preţului.

Intimatul-pârât a mai susţinut că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a analizat toate motivele de apel invocate şi a făcut o analiza detaliată a caracterului nefondat al argumentelor aduse în sprijinul acestor motive de apel.

Totodată, a solicitat respingerea solicitării recurentei, în temeiul art. 497 C. proc. civ., cu privire la trimiterea dosarului în favoarea unei alte instanţe de apel.

La dosar nu s-a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 şi al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, ulterior, cauza fiind repusă pe rol.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul reclamantei a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Fundamentul acestui motiv de recurs rezidă în nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde în considerente obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În accepţiunea acestei norme juridice, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să răspundă în fapt şi în drept pretenţiilor formulate de părţi, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv, numai o astfel de motivare constituind pentru părţi o garanţie împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri trebuie, deci, înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată constituie, sub aspectul motivării sale, o simplă reiterare sumară a considerentelor sentinţei primei instanţe, curtea de apel încălcând, astfel, dreptul său la un proces echitabil.

Recurenta a învederat, totodată, omisiunea instanţei de apel de a examina critica referitoare la credibilitatea martorilor propuşi de către intimat şi viabilitatea susţinerilor reclamantei cu privire la manevrele frauduloase ale intimatului.

Analizând decizia recurată din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a cercetat în mod real înscrisurile depuse de apelanta-reclamantă odată cu cererea de apel şi susţinerile expuse de aceasta, ci, fără a expune considerente proprii, a preluat statuările primei instanţe reţinând că aceasta a valorificat înscrisurile depuse în probaţiune şi declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, toate conducând la concluzia că societatea reclamantă se află în situaţia descrisă de art. 6.2 din antecontractul de vânzare-cumpărare nr. x/02.10.2015.

Într-o altă critică, recurenta a învederat omisiunea instanţei de apel de a analiza constatarea tribunalului, conform căreia teza caracterului imoral al cauzei declaraţiei de rezoluţiune din 26.09.2016 nu s-ar susţine.

Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar, fără a prezenta un raţionament propriu şi fără a răspunde criticilor apelantei din această perspectivă, a reluat considerentele sentinţei tribunalului, în sensul că situaţia investiţiilor a fost reglementată de către părţi încă din momentul încheierii contractului de închiriere din 2011, urmând ca acestea să revină locatorului şi, pe cale de consecinţa, nu se poate reţine intenţia imorala a pârâtului de preluare a complexului şi a investiţiilor realizate de locatar.

În motivarea recursului, recurenta a mai susţinut că instanţa de apel nu a procedat la o cercetare efectivă şi reală a dosarului şi a problematicii juridice şi factuale deduse judecăţii.

Verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel se rezumă la prezentarea situaţiei de fapt a litigiului, reluarea argumentelor reţinute în sentinţa tribunalului, fără a conţine o analiză proprie şi concretă a motivelor de apel invocate de apelanta-reclamantă.

În cauză, curtea de apel a achiesat la concluziile primei instanţe în mod sumar, fără a reexamina argumentele pe care reclamanta le-a invocat în cererea de apel, procedând doar la redarea raţionamentelor şi constatărilor tribunalului.

Instanţa de prim control judiciar nu a procedat la o însuşire argumentată a raţionamentului juridic al sentinţei primei instanţe, nu a cenzurat dezlegările hotărârii tribunalului în raport de motivele de apel invocate de apelantă, ci doar a expus situaţia de fapt şi considerentele sentinţei primei instanţe, fără a examina, în mod real, efectiv, criticile formulate prin cererea de apel.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Dreptruirlor Omului s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Însă, în cauză, instanţa de apel a preluat statuările tribunalului, fără a examina în mod efectiv problema de fond supusă judecaţii, fără ca hotărârea să cuprindă toate motivele pe care se sprijină cererea de apel, fără să se arate atât motivele pentru care s-au admis, cât şl cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, conform dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ.

Considerentele expuse impun concluzia că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.

Această concluzie se impune, deoarece numai printr-o motivare clară şi precisă, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel nu îndeplineşte aceste cerinţe, deoarece nu a fost motivată, astfel încât, coroborat cu principiile şi regulile de drept substanţial şi procesual, să conducă în mod logic la soluţia pronunţată şi să permită realizarea controlului judiciar.

Fiind întemeiat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa de recurs nu va analiza criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, neexistând premizele trimiterii pricinii spre soluţionare unei alte instanţe, aşa cum a solicitat recurenta, iar, în rejudecare, potrivit art. 501 alin. (1), (3) şi 4 din C. proc. civ., vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar H.. şi prin administrator special G. împotriva deciziei nr. 154/Ap din 12 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.