Nullity of debt assignment for illicit object or immoral cause inescapable under civil law; inapplicability of mortgage loan restriction to unsecured personal credits

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Analizând actele de la dosar şi hotărârea atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29.03.2017 pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L., prin C. S.R.L. şi D. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x/2014 de B.N.P. E., intervenit între pârâte în ce priveşte dreptul de creanţă izvorât din convenţia de credit nr. x/2008, să repună părţile în situaţia anterioară cesiunii de creanţă, în sensul negocierii directe cu D. S.A., în calitate de succesor în drepturi al F. S.A. şi să dispună radierea din C.F. x Oradea a înscrierii referitoare la notarea cesiunii de creanţă.

Prin sentinţa nr. 215/LP/07.12.2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţia lipsei de interes, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocate de pârâta D. S.A. şi în consecinţă, a respins acţiunea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, iar pârâta S.C. B. S.R.L., prin C. S.R.L. a promovat apel incident.

Prin decizia nr. 126/C/2018-A/22.05.2018, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul incident al pârâtei; a admis apelul reclamantei, a anulat în parte sentinţa nr. 215/LP/07.12.2017 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă şi a trimis cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe. A menţinut dispoziţiile sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei de interes a reclamantei în formularea acţiunii.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa nr. 221/LP/08.11.2018, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 168/C/2019-A/09.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva deciziei din apel, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Prima critică se referă la ilicitatea cesiunii de creanţă, în argumentarea căreia recurenta a prezentat situaţia de fapt ulterioară încheierii contractului de credit nr. x/2008, cu privire la incapacitatea ei de plată după anul 2011, scadenţa anticipată a creditului şi pornirea executării silite împotriva sa în 2013, la cele două angajamente de plată încheiate cu banca înregistrate sub nr. x/28.10.2013 şi nr. y/21.05.2014 şi plăţile efectuate în cursul anilor 2013-2014, urmând ca la finalul perioadei să fie repusă în cadrul contractului preexistent, potrivit discuţiilor purtate cu reprezentanţii băncii.

Astfel, recurenta a apreciat că creditul a redevenit "performant" în anii 2013-2014, iar cele două angajamente de plată reprezintă adevărate acte juridice bilaterale, în urma cărora a achitat suma de 4.050 de franci elveţieni, precum şi suma în plus de 7.000 de franci elveţieni la solicitarea băncii.

A mai arătat că ulterior, cu ocazia deplasării la bancă în vederea achitării ratei nr. 4 din cel de-al doilea angajament de plată, recurentei i s-a comunicat faptul că creditul a fost declarat neperformant şi că a fost cesionat către pârâta B..

Or, având în vedere angajamentele de plată, precum şi faptul că banca a suspendat procedura executării silite şi că i-au fost acceptate plăţile, recurenta susţine că se poate afirma că între părţi a intervenit practic o convenţie având ca scop reluarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale preexistente, discuţiile purtate cu banca fiind în acest sens.

Astfel, întrucât se afla în cursul unui angajament de plată, recurenta consideră că cesiunea de creanţă ce a intervenit între bancă şi S.C. B. S.R.L. contravine bunelor moravuri, banca fiind de rea-credinţă la momentul vânzării creanţei izvorâte din convenţia de credit nr. x/2008. Acest aspect determină un obiect şi o cauză ilicită a actului juridic, fapt ce atrage nulitatea absolută a cesiunii de creanţă.

Recurenta a mai arătat că, prin introducerea creanţei aflate în discuţie în categoria celor neperformante şi cesionarea ei unui recuperator de creanţe, care s-a grăbit să demareze procedura executării silite, în urma căreia şi-a pierdut locuinţa, banca şi-a exercitat dreptul de a cesiona cu rea-credinţă, iar acest abuz de drept săvârşit în cadrul unui raport juridic de inegalitate contravine bunelor moravuri.

Prin acest abuz, obiectul şi cauza cesiunii de creanţă au devenit ilicite, aspect ce determină nulitatea absolută a cesiunii de creanţă în ceea ce o priveşte pe recurenta-reclamantă.

A mai susţinut că instanţa de apel a interpretat eronat faptul că cesiunea de creanţă a privit contractul de credit nr. x/11.01.2008.

Sub acest aspect, recurenta a relevat că cesiunea a privit doar creanţa, nefiind o cesiune de contract care ar fi impus şi acordul ei, pentru a fi pe un tărâm al răspunderii civile contractuale, iar aspectele prezentate în demersul său juridic au fost cu privire la împrejurările în care banca a hotărât să cedeze creanţa, cesiune ce a reprezentat un abuz al dreptului de a cesiona, respectiv o conduită imorală a băncii.

În opinia recurentei, în speţă s-a realizat o încălcare a dispoziţiilor care reglementează obiectul şi cauza actului juridic din perspectiva caracterului imoral, pentru care legiuitorul consacră sancţiunea nulităţii absolute.

Mai mult, a susţinut că, având în vedere contextul factual (intervenirea unei crize economice mondiale care i-a cauzat o incapacitate de plată, urmată de declararea scadenţei anticipate, o dificilă redresare financiară, solicitarea băncii de a achita o sumă consistentă pentru a face dovada capacităţii de plată, conformarea sa la această solicitare şi respectarea a două angajamente de plată), vânzarea creanţei reprezintă un comportament contrar ordinii publice.

Recurenta a mai relevat că prin vânzarea creanţei sale într-un pachet de creanţe neperformante, care devenise însă performantă la nivelul anilor 2013-2014, banca nu i-a protejat interesele, iar fapta băncii este contrară bunelor moravuri în actualul context social şi care contravine tendinţei europene în privinţa raportului profesionist-consumator.

Referitor la cauza cesiunii de creanţă, recurenta a arătat că aceasta s-a concretizat printr-o nepăsare la adresa ei, fără a se ţine cont de eforturile ei de a se redresa financiar, de dorinţa de a continua raportul obligaţional şi de a-şi proteja locuinţa de o eventuală executare silită, având în vedere plăţile efectuate în anii 2013-2014.

A conchis recurenta că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1.225 alin. (2) şi (3), art. 1.236 alin. (3) şi art. 1.238 alin. (2) C. civ., potrivit cărora contractul întemeiat pe o cauză imorală şi având un obiect ilicit este nul absolut.

Cea de-a doua critică vizează încălcarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999, potrivit căruia creanţele ipotecare, care fac parte din portofoliul unei instituţii autorizate prin lege, pot fi cesionate unei alte instituţii de acelaşi tip ori altor entităţi autorizate şi reglementate în acest sens prin legi speciale.

În acest sens, a arătat că textul legal invocat nu impune ca destinaţia creditului ipotecar să constea în investiţii imobiliare, prevăzând însă, cu titlu general, că respectivele creanţe ipotecare nu vor putea fi cesionate decât unor instituţii de acelaşi tip sau altor entităţi autorizate şi reglementate în acel sens prin legi speciale, fără a distinge în funcţie de destinaţia creditului.

Or, reţinând că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999, întrucât creditul nu a fost contractat pentru investiţii imobiliare, curtea de apel a încălcat principiul conform căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingă.

Recurenta consideră că, la momentul adoptării textului de lege evocat, legiuitorul a cuprins toate creditele ipotecare, indiferent de destinaţia stabilită în contract, deoarece a avut în vedere consecinţele cesionării unei creanţe ipotecare către orice fel de persoană.

Cea de-a treia critică invocată de către recurentă se referă la faptul că cesiunea de creanţă a avut ca obiect o creanţă greşit calculată.

Astfel, se arată că prin imputarea eronată a sumelor plătite în baza celor două angajamente de plată, aşa cum s-a reţinut şi prin raportul de expertiză extrajudiciară, cesiunea de creanţa a avut ca obiect o creanţă greşit calculată. Aşa fiind, cesiunea de creanţă este nulă parţial, ca urmare a inexistenţei parţiale a obiectului, mai precis a obiectului obligaţiei, banca nefiind în măsură să vândă o creanţă mai mare decât cea pe care o deţinea.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 05.02.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Prin încheierea din 01.07.2020, Înalta Curte a suspendat judecata cauzei, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar la termenul din 20.01.2021 pricina a fost repusă pe rol.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei vizând încălcarea prevederilor art. 1.225 alin. (2) şi (3), art. 1.236 alin. (3) şi art. 1.238 alin. (2) C. civ., cu referire la obiectul ilicit şi cauza imorală şi ilicită a cesiunii de creanţă, sunt nefondate.

În argumentarea acestui motiv, recurenta invocă atât obiectul ilicit, cât şi cauza ilicită şi imorală a contractului de cesiune, ca urmare a nesocotirii angajamentelor de plată din 28.10.2013 şi 21.05.2014 şi a plăţilor efectuate în perioada anilor 2013-2014, la finalul cărora susţine că urma să fie repusă în cadrul contractual preexistent, context în care banca a exercitat un abuz cu privire la dreptul de a cesiona creanţa, declarând neperformant creditul.

Cu privire la obiectul cesiunii de creanţă, recurenta a relevat caracterul ilicit ce contravine ordinii publice şi bunelor moravuri, având în vedere reaua-credinţă a băncii şi abuzul exercitat de aceasta cu privire la dreptul de a cesiona creanţa izvorâtă din convenţia de credit nr. x/2008 către un recuperator de creanţe.

Potrivit art. 1.225 C. civ. obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale. Sub sancţiunea nulităţii absolute, obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, fiind ilicit atunci când obiectul este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.

În cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod just a reţinut că argumentele invocate de reclamantă nu sunt de natură să contureze concluzia că obiectul cesiunii de creanţă contravine ordinii publice şi bunelor moravuri, astfel că dispoziţiile art. 1.225 alin. (3) C. civ. au fost interpretate corect.

Aspectele evocate de recurentă cu referire la conduita băncii şi reaua-credinţă nu afectează legalitatea operaţiunii juridice parţiale a cesiunii de creanţă autentificată sub nr. x/2014 de B.N.P. E., în condiţiile în care nu există nicio prevedere legală sau convenţională care să condiţioneze validitatea contractului de cesiune de angajamentele de plată din 28.10.2013 şi 21.05.2014 încheiate de recurentă cu banca.

Faptul că recurenta este nemulţumită de modul în care banca a înţeles să îşi exercite dreptul de a cesiona creanţa izvorâtă din convenţia de credit nr. x/2008, în condiţiile în care nu a dat prevalenţă angajamentelor de plată încheiate şi fără să ţină cont de eforturile de redresare financiară ale ei, nu constituie un abuz din perspectiva unui raport de inegalitate ce porneşte de la premisa că recurenta este partea inferioară din contract.

Raţiunile care stau la baza cesiunilor de creanţă sunt specifice unei economii de piaţă, neavând niciun fundament afirmaţiile recurentei referitoare la operaţiunea speculativă a vânzării creanţei, în sensul că ar contraveni ordinii publice şi bunelor moravuri.

În ceea ce priveşte motivele de nulitate referitoare la cauza ilicită şi imorală a contractului de cesiune creanţă, prin prisma cărora se invocă încălcarea prevederilor art. 1.236 alin. (3) şi art. 1.238 alin. (2) C. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Din conţinutul cererii de chemare în judecată reiese că acţiunea în constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de creanţă autentificat sub nr. x/2014 de B.N.P. E. nu a fost fundamentată pe cauza ilicită şi imorală a actului juridic, ci pe vicii care au nesocotit legalitatea obiectului ei, creanţa cesionată.

Ca atare, cauza juridică a cererii de chemare în judecată nu a fost determinată de nesocotirea prevederilor art. 1.236 alin. (3) şi art. 1.238 alin. (2) C. civ., pentru a putea permite, în condiţii de legalitate, instanţei de recurs posibilitatea analizei interpretării greşite a acestora, aşa cum se solicită prin cererea de recurs.

Această concluzie se justifică atât din examinarea conţinutului cererii de chemare în judecată, cât şi a cererii de apel care au subliniat, drept motiv de nulitate, încălcarea prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea 190/1999 şi ilicitatea obiectului cesiunii, dreptul de creanţă derivat din contractul de credit bancar.

În caz contrar, ar fi eludate dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. care, deşi recunosc reclamantului, din cadrul procesului civil, prerogativa de a-şi modifica cererea de chemare în judecată, inclusiv sub aspectul cauzei juridice, aceasta nu poate fi efectuată decât, în limine litis, numai până la primul termen de judecată, când părţile sunt legal citate. Acest moment procesual este depăşit în prezenta cauză.

Prin urmare, aspectele legate de cauza ilicită sau imorală a cesiunii de creanţă şi presupusa încălcare a prevederilor art. 1.236 alin. (3) şi art. 1.238 alin. (2) C. civ. ca şi motive de nulitate absolută nu vor fi analizate în cadrul prezentei căi extraordinare de atac.

Un alt motiv de recurs invocat se referă la nulitatea parţială a contractului de cesiune creanţă aflat în discuţie, dat fiind faptul că obiectul este reprezentat de o creanţă greşit calculată, aşa cum s-a reţinut şi prin raportul de expertiză extrajudiciară. Astfel, recurenta apreciază că banca nu era în măsură să vândă o creanţă mai mare decât cea pe care o deţinea.

Critica nu poate fi reţinută.

Conform art. 1.566 C. civ. "Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.

Având în vedere că cesiunea de creanţă are doar efect translativ, în sensul înlocuirii titularului creanţei cu un alt titular, fără a schimba condiţiile şi efectele contractului iniţial dintre părţi şi fără ca situaţia juridică a debitorului cedat să sufere modificări, rezultă că orice discuţie legată de cuantumul creanţei şi plăţile efectuate de recurentă către creditorul cedent pot fi opuse cesionarului în cazul unei eventuale demarării a procedurii de executare silite şi contestaţiei la executare.

Aşadar, apărările cu privire la calculul greşit al creanţei nu pot fi valorificate din perspectiva nulităţii absolute a contractului, cu referire la obiect în cadrul prezentului litigiu, dar pot fi valorificate contra cesionarului în condiţiile art. 1.582 C. civ.

Înalta Curte constată că este nefondată şi critica referitoare la încălcarea art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999, respectiv cea prin care se susţine că, în cauză, creanţa bancară nu era transmisibilă.

În argumentarea acestei critici recurenta susţine că textul de lege evocat nu prevede că se aplică strict creditelor ipotecare pentru investiţii imobiliare, ci doar se referă, cu titlu general, la faptul că orice creanţe ipotecare nu vor putea fi cesionate decât unor instituţii de acelaşi tip sau altor entităţi autorizate şi reglementate în acel sens prin legi speciale. Apreciază că legiuitorul a cuprins toate creditele ipotecare indiferent de destinaţia stabilită în contract, deoarece a avut în vedere consecinţele cesionării unei creanţe ipotecare către orice fel de persoană.

Pornind de la afirmaţiile recurentei, se constată că aceasta face o interpretare eronată a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999, ignorând faptul că Legea nr. 190/1999 este o lege specială ce se aplică doar în cazul unui anumit tip de credit, aşa cum rezultă din chiar titlul acestui act normativ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 190/1999 "Prezenta lege reglementează regimul juridic al creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare", iar la art. 2 lit. c) este definită noţiunea de "credit ipotecar pentru investiţii imobiliare", dispoziţiile sale nefiind aplicabile altor categorii de credite bancare, indiferent de modul de garantare a acestora.

Modalitatea de garantare a rambursării unui credit, în sensul instituirii unui drept de ipotecă în favoarea băncii, nu transformă contractul de nevoi personale într-un contract de credit ipotecar, întrucât Legea nr. 190/1999 instituie în art. 2 lit. c) două condiţii cumulative pentru existenţa unui astfel de credit, respectiv, pe lângă necesitatea garantării rambursării creditului cu un drept de ipotecă, este impusă şi cerinţa ca obiectul contractului să îl constituie realizarea de investiţii imobiliare cu destinaţie locativă sau altă destinaţie pentru finanţarea căreia a fost acordat creditul, condiţie neîndeplinită în cauza de faţă.

Acceptarea unei alte interpretări a prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 190/1999 astfel cum pretinde recurenta şi aplicarea normei în cazul unui alt tip de credit, cum ar fi cel de nevoi personale, ar conduce la adăugarea la lege şi nesocotirea principiului securităţii juridice, context în care nu poate fi primită afirmaţia potrivit căreia instanţa de apel a încălcat principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, deoarece, în acest caz, Legea nr. 190/1999 distinge expres domeniul său de aplicare.

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 168/C/2019-A/09.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2021.