Abusiveness of CHF mortgage interest and currency risk clauses; exclusion of suppletive civil law norms from Directive 93/13 review

Şedinţa publică din data de 16 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 3 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.1. alin. (2), art. 4.2. alin. (2), art. 4.3, art. 4.5. din contractul de credit ipotecar nr. x din 6.08.2007 şi, în consecinţă, să dispună obligarea pârâtei la restituirea în RON, la cursul BNR din ziua plăţii a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei iniţial convenită de 4,85%/an, până la data intrării în vigoare a actului adiţional nr. x/29.06.2009, precum şi dobânda legală aferentă până la data restituirii efective.

Totodată, a solicitat să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a) şi b), referitoare la comisionul de acordare, comisionul de administrare şi, în consecinţă, să dispună obligarea pârâtei să restituie, în RON la cursul BNR din ziua plaţii, sumele percepute cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare, precum şi dobânda legală aferentă până la data restituirii efective a acestor sume.

A mai solicitat să oblige pârâta să perceapă o dobândă după formula Libor CHF la 6 (şase) luni + marja 0 pp., potrivit art. 4.2. din contract, pe toată perioada de derulare a convenţiei.

De asemenea, a solicitat să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată la cap. 5 din contractul de credit, respectiv art. 5.1. şi, în consecinţă, să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, curs valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a CHF de la data încheierii convenţiei pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, denominarea plăţilor în moneda naţională şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus de la reclamant ca urmare a aplicării art. 5.1. din contract, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin precizarea depusă la dosarul tribunalului, reclamantul a menţionat cu privire la capătul 2 de cerere valoarea diferenţei dobânzii percepute în plus ca fiind suma de 34.032,16 RON, iar dobânda legală aferentă acestei sume a fost evaluată la 31.559,82 RON.

In ceea ce priveşte capătul nr. 4 al cererii, reclamantul a precizat că valoarea comisionului de administrare încasat în perioada 5.09.2007-5.09.2008 este de 5.669,79 RON, iar dobânda aferentă este de 2.873,15 RON. Valoarea comisionului de acordare este de 9.768 RON, iar dobânda legală aferentă aceste sume este de 5.006,79 RON.

Cu privire la capetele nr. 7, 8 şi 9 ale cererii, reclamantul a indicat suma de 568.867,68 RON, reprezentând diferenţă de restituit.

2. Prin sentinţa civilă nr. 904 din 16 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A..

În motivarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, având în vedere prevederile cuprinse în actul adiţional nr. x încheiat la data de 29.06.2009, clauzele contestate referitoare la dobândă şi la comisionul de administrare şi-au produs efectele numai până la data încheierii acestui act adiţional la contractul de credit.

În raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în redactarea în vigoare la data încheierii contractului de credit ipotecar nr. x/06.08.2007, prima instanţă a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Astfel, s-a argumentat că, în cauză, clauzele referitoare la dobânda şi comisioanele de acordare şi administrare, cuprinse în contractul de credit şi contestate în prezenta cauză, îndeplinesc cerinţele de claritate şi inteligibilitate şi permit consumatorului să evalueze consecinţele ce rezultă din acestea în ceea ce îl priveşte.

Referitor la clauzele privind dobânda, tribunalul a motivat că banca a inserat în contract dispoziţii cu privire la modul de calcul al dobânzii. În contract s-a precizat expres formula de calcul a dobânzii ca fiind indicele de referinţă a băncii, la care se adaugă marja de 0%, se menţionează expres că indicele de referinţă al băncii, în funcţie de care se calculează dobânda curentă în contractul încheiat cu reclamantul, se stabileşte în funcţie de costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România. În consecinţă, nu există un dezechilibru grav între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele bunei-credinţe nu sunt încălcate, în condiţiile în care banca a apelat la criterii obiective, determinabile pentru a stabili rata dobânzii.

Tribunalul a mai reţinut că reclamantul a fost de acord cu stabilirea dobânzii menţionate în contract, iar dobânda de referinţă variabilă pentru creditele ipotecare în CHF este aceeaşi pentru toţi clienţii băncii care au contractat în aceleaşi condiţii cu reclamantul.

În concluzie, tribunalul a reţinut că cererea de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii clauzelor 4.1 alin. (2), (4).2 alin. (2), (4).3 şi 4.5 din contractul de credit şi cererea accesorie de restituire a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi dobânda iniţial stabilită în contract şi a dobânzii legale sunt nefondate.

Şi cererea de obligare a pârâtei să perceapă pe toată durata creditului o dobândă după formula LIBOR CHF la 6 luni plus marja de 0 puncte procentuale pe toată durata creditului a fost apreciată nefondată, fiind accesorie cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contestate referitoare la dobândă şi încălcând, pentru perioada ulterioară încheierii actului adiţional nr. x la contractul de credit, principiul forţei obligatorii a contractului, în condiţiile în care prin respectivul act adiţional părţile au stabilit o altă formulă de calcul a dobânzii. De asemenea, a motivat prima instanţă, controlul judiciar poate fi exercitat numai asupra condiţiilor de validitate ale contractului, instanţa neputându-se substitui voinţei părţilor pentru a stabili o altă rată a dobânzii.

În ceea ce priveşte clauzele ce reglementează comisionul de acordare şi comisionul de administrare, prima instanţă a reţinut că acestea nu au caracter abuziv.

Astfel, aceste clauze au fost exprimate în mod clar şi inteligibil, modul de expunere a acestor clauze fiind neechivoc.

Modalitatea de determinare a valorii acestor comisioane a fost indicată în mod expres în cadrul contractului, astfel încât consumatorul a avut, la momentul perfectării contractului, reprezentarea efectelor pe care obligaţia de plată a acestor comisioane le produce în patrimoniul său.

A argumentat prima instanţă că perceperea comisionului de acordare îşi găseşte justificarea din perspectiva demersurilor efectuate de bancă pentru întocmirea şi analiza documentaţiei de credit, în funcţie de dovezile prezentate cu privire la veniturile obţinute, redactarea aprobării creditului şi a contractului de credit, iar împrejurarea că în contract nu se menţionează definiţia acestui comision nu prezintă relevanţă, câtă vreme noţiunea "acordare" este uzuală, cu o semnificaţie ce poate fi lesne înţeleasă.

În ceea ce priveşte clauza privind comisionul de administrare, tribunalul a reţinut că încasarea de către bancă a unui astfel de comision este întemeiată având în vedere faptul că acordarea unui împrumut implică prestarea unor activităţi de administrare a contului de credit, activităţi care implică, în mod firesc, anumite costuri. Împrejurarea că în contractul de credit nu a fost definit comisionul de administrare nu conferă caracter abuziv clauzei, în condiţiile în care scopul pentru care este perceput acest comision se justifică, iar termenul de "administrare" este un termen uzual, cu o semnificaţie ce poate fi uşor înţeleasă.

Referitor la clauza 5.1 din contractul de credit, potrivit căreia rambursarea ratelor de credit se face în valuta în care creditul a fost acordat, tribunalul a reţinut că aceasta nu are caracter abuziv.

Astfel, prima instanţă a reţinut că, întrucât contractul de credit bancar reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, iar rambursarea ratelor lunare se efectuează de către client în contul curent deschis la bancă, acesta având posibilitatea de a găsi cel mai bun curs de schimb CHF/leu, nu de a folosi exclusiv cursul de schimb al cocontractantului său. Astfel fiind, nu există dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pe de altă poarte, tribunalul a motivat că dezechilibrul trebuie raportat la momentul încheierii contractului şi trebuie să privească elemente intrinseci acestuia, or, în cauză, se invocă un element extrinsec, respectiv valoarea CHF în raport de moneda naţională, fenomen asupra căruia banca nu a avut nici un control.

În condiţiile în care principiul nominalismului monetar, a cărui aplicaţie se face prin clauza atacată, este un principiu reglementat de lege, nu se poate reţine reaua-credinţă a băncii.

Tribunalul a motivat că prin inserarea în contractul de credit a clauzelor 1.1 şi 5.1 s-a realizat o informare suficientă a consumatorului, care este dublată de notorietatea noţiunii de risc valutar.

Clauzele care se referă la moneda în care a fost acordat creditul şi cele privind rambursarea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat sunt clare şi inteligibile, nepresupunând dificultăţi de înţelegere. Rezultă cu evidenţă din cuprinsul acestor clauze că cel mai puţin avizat consumator poate înţelege că a contractat un credit în CHF şi are obligaţia de a achita, lunar, sumele în aceeaşi monedă, CHF, a argumentat prima instanţă.

Tribunalul a reţinut, totodată, că valoarea împrumutului şi moneda în care s-a acordat creditul au fost elemente care au fost negociate între părţi şi că moneda în care se face plata şi conversia valutară sunt exceptate de la controlul caracterului abuziv, în măsura în care clauzele care reglementează aceste aspecte se asociază cu definirea obiectului principal al convenţiei de credit, fiind incidentă în cauză excepţia prevăzută de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE din 05 aprilie 1993.

Tribunalul a motivat că nu este incidentă teoria impreviziunii reglementată de Noul C. civ., întrucât acesta nu este aplicabil, fiind adoptat ulterior încheierii contractului de credit şi, de asemenea, nu se poate reţine nici incidenţa art. 1 lit. b) din anexa Legii nr. 193/2000, deoarece acordarea creditului în valută nu reprezintă o condiţie contractuală despre care consumatorul nu a avut posibilitatea să ia cunoştinţă.

În consecinţă, cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar a fost socotită nefondată.

Cererile de stabilizare a cursului de schimb la momentul încheierii creditului şi de denominare a plăţilor în moneda naţională sunt subsecvente cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, astfel că urmează soarta cererii principale, a reţinut tribunalul.

De asemenea, măsura fixării cursului de schimb la cursul de schimb de la momentul încheierii contractului şi de denominare a plăţilor în moneda naţională sunt nefondate şi prin prisma faptului că se solicită modificarea condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului convenite de părţi prin contract. Măsura fixării cursului de schimb CHF/leu la nivelul de la momentul încheierii contractului şi denominarea plăţii în moneda naţională nu îşi găseşte temei în Legea nr. 193/2000, care nu îi permite judecătorului să reformuleze contractul peste voinţa părţilor, ci doar să înlăture clauzele abuzive conform art. 6 şi 7 din lege.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 883/A/2018 din 3 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul reclamantului, a schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/06.08.2007.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, diferenţa dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei iniţial convenite, de 4,85% pe an, calculată de la expirarea unui termen de 12 luni de la data primei trageri din contul de credit şi până la data intrării în vigoare a actului adiţional nr. x/29.06.2009, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data fiecărei plăţi şi până la restituirea efectivă.

S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 1800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Analizând clauzele contestate prin raportare la condiţiile reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a motivat, contrar celor reţinute de prima instanţă, că în privinţa clauzelor stipulate la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/06.08.2007 sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că este îndeplinită condiţia privind caracterul nenegociat al clauzelor contractuale contestate, că sunt întrunite şi condiţiile privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe.

Cât priveşte capătul de cerere referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară, instanţa de apel a reţinut că nulitatea absolută a clauzelor menţionate are caracter retroactiv, astfel că dispare temeiul pentru reţinerea de către intimata-pârâtă a diferenţelor de dobândă, percepute în plus faţă de dobânda iniţial stabilită, de 4,85% pe an, menţionată în art. 4.2 alin. (1) din contract. Perioada pentru care intimata-pârâtă este ţinută să restituie aceste sume se situează între data expirării unui termen de 12 luni de la data primei trageri din contul de credit, când dobânda avea caracter fix, potrivit art. 4.1 alin. (1) din contractul de credit, şi până la data intrării în vigoare a actului adiţional nr. x/29.06.2009, prin care părţile au stabilit o formulă transparentă de calcul a dobânzii, raportată la indicele Libor şi o marjă fixă a băncii, şi care nici nu a fost contestat în prezenta cauză. De altfel, în aceste limite a şi fost formulat de către reclamant acest capăt de cerere accesoriu.

De asemenea, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, conform O.G. nr. 9/2000, calculată de la data fiecărei plăţi şi până la restituirea efectivă, reţinând că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 994 din C. civ. de la 1864, întrucât intimata-pârâtă a fost de rea-credinţă atunci când a stipulat clauzele constatate abuzive şi a încasat sume de bani în temeiul acestora.

Cât priveşte clauza stipulată la art. 4.5 din contract, potrivit căreia "în cazul modificării nivelului ratei dobânzii, noua rată a dobânzii se va aplica automat la valoarea soldului creditului existent la data modificării acesteia", instanţa de apel a constatat că aceasta nu are caracter abuziv. Astfel, a reţinut instanţa de apel, clauza priveşte un element de calcul al dobânzii variabile, respectiv baza la care se aplică, soldul creditului, nefiind de natură, ea însăşi, să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, cu atât mai mult cu cât formula de calcul a dobânzii a fost stabilită, ulterior, în mod clar, prin actul adiţional nr. 2.

Referitor la solicitarea apelantului-reclamant de obligare a pârâtei să perceapă o dobândă după formula de calcul Libor la 6 luni + marja de 0 pp, potrivit art. 4.2 din contract, pe toată perioada de derulare a convenţiei, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în primul rând, că prin apelul formulat nu au fost aduse critici concrete raportate la soluţia pronunţată de către prima instanţă asupra acestui capăt de cerere.

Pe de altă parte, în mod legal şi temeinic a reţinut tribunalul că o astfel de solicitare nu poate fi admisă. Cercetând conţinutul contractului de credit dedus judecăţii, în forma sa iniţială, instanţa de apel a constatat că părţile au stabilit o dobândă fixă în cuantum de 4,85% pe an, aplicabilă pentru primul an de creditare, precum şi o clauză de modificare a dobânzii în funcţie de indicele său de referinţă, la care se adaugă 0 pp. Formula instituită în contract este una unitară, ce nu poate fi modificată de către instanţă în elementele sale componente. Marja de 0 puncte procentuale a fost stabilită prin raportare la indicele de referinţă al băncii, iar nu la indicele Libor, astfel că acceptarea solicitării reclamantului nu ar echivala cu o obligare la respectarea convenţiei părţilor, ci cu o intruziune nepermisă a instanţei în acordul de voinţă al acestora, tradusă prin modificarea contractului. Or, conform Legii nr. 193/2000, instanţa poate cel mult să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, cu consecinţa neaplicării acestora, nu însă să procedeze la modificarea clauzelor într-un sens neavut în vedere de către părţi la data acordului lor de voinţă. Mai mult, acceptarea voinţei reclamantului ar echivala cu nerespectarea actului adiţional nr. x/29.06.2009, încheiat între părţi şi necontestat de către consumator, prin care acestea au convenit o altă formulă de calcul a dobânzii, ce include Libor la 6 luni, însă nu o marjă fixă de 0 pp, ci de 8 pp.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare şi de administrare, instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care în mod legal şi temeinic prima instanţă a respins capetele de cerere referitoare la aceste clauze, criticile din apel fiind nefondate.

A argumentat instanţa de apel că este legală şi temeinică soluţia primei instanţe, reţinând, în acord cu aceasta, că pentru acordarea creditului, cât şi pe parcursul derulării acestuia, banca efectuează diferite activităţi, de evaluare a clientului, a bonităţii acestuia, de evaluare a garanţiei, precum şi de administrare a creditului, activităţi numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii, iar aceste comisioane sunt echivalentul unor servicii.

Însăşi denumirea acestor comisioane, de administrare, respectiv de acordare, indică în mod clar care este raţiunea perceperii lor şi serviciile a căror contravaloare o reprezintă, fiind vorba, în esenţă, de acele servicii şi prestaţii ale băncii necesare pentru punerea la dispoziţie a creditului, respectiv pentru administrarea creditului pe toată perioada derulării contractului, a argumentat instanţa de apel.

Aspectele privind cuantumul sumelor percepute de pârâtă cu titlu de comision de acordare şi de administrare ori modalitatea de calcul, a reţinut instanţa de apel, nu pot fi supuse, controlului judecătoresc, ci reprezintă expresia acordului de voinţă al părţilor, preţul serviciilor prestate, stabilit pe piaţa concurenţială. Prin urmare, instanţa nu dispune de criterii legale care să-i permită intervenţia în acordul de voinţă al părţilor pentru a stabili sau reajusta costurile unui serviciu. Ca atare, a motivat instanţa de apel, susţinerile apelantului-reclamant referitoare la acest aspect sunt nerelevante în ceea ce priveşte valabilitatea clauzelor contractuale contestate, atât timp cât sumele efectiv datorate de către acesta în temeiul clauzelor discutate au fost fără echivoc cunoscute încă de la momentul încheierii contractului.

A mai reţinut instanţa de apel că sunt fără relevanţă susţinerile apelantului-reclamant referitoare la faptul că banca îşi poate acoperi costurile din sumele percepute cu titlu de dobândă, atât timp cât legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului nu interzicea perceperea, alături de dobândă, şi a unor comisioane, cu condiţia ca acestea să fie echivalentul unor servicii şi să fie clare şi inteligibile pentru consumator.

Instanţa de apel a motivat că este legală şi temeinică soluţia primei instanţe de respingere a capetelor de cerere referitoare la clauza de risc valutar menţionată la art. 5.1 din contract, potrivit căreia rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul, la stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, la denominarea în monedă naţională a plăţilor şi restituirea sumelor percepute în temeiul acestei clauze contractuale.

Astfel, în acord cu tribunalul, instanţa de prim control judiciar a reţinut că un contract de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie şi că, în atare condiţii, în mod legal şi temeinic a făcut prima instanţă aplicarea în cauză a principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, clauza contestată, stipulată la art. 5.1 din contract, transpunând această dispoziţie legală supletivă de dreptul intern, conform căreia obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Cu alte cuvinte, a motivat instanţa de apel, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulaţie contrară, în aceeaşi monedă, indiferent de fluctuaţiile pe care le-ar putea suferi pe piaţa valutară.

Raportat la prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza stipulată la art. 5.1 din contractul de credit dedus judecăţii, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, a reţinut instanţa de apel, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

A argumentat instanţa de apel că, în sensul atribuit de dreptul comunitar, reprezintă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, fiind astfel excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri. Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A..

Prin urmare, în ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 5.1 din contractul de credit dedus judecăţii, care stipulează obligaţia pentru apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, instanţa de apel a reţinut că este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preia o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865, de la care părţile nu au derogat.

A mai reţinut instanţa de apel că, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o etapizare a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Cât priveşte celelalte critici aduse soluţiei primei instanţe din perspectiva acestor capete de cerere, instanţa de apel a reţinut, deopotrivă, că sunt nefondate. Astfel, în mod judicios a reţinut prima instanţă că reclamantul nu au făcut dovada faptului că acest tip de credit i-a fost prezentat de către bancă ca fiind unul sigur, ce merită achiziţionat, iar în condiţiile în care consumatorul a acceptat oferta băncii de a încheia un astfel de credit, nu poate imputa acesteia însăşi formularea ofertei.

Instanţa de apel a argumentat că suportarea riscului valutar nu transformă contractul din comutativ în unul aleatoriu, în condiţiile în care riscul valutar este suportat deopotrivă de ambele părţi, în funcţie de cum moneda naţională se apreciază sau se depreciază în raport de valuta contractată.

Nu se poate reţine nici că stabilizarea cursului valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului ar corespunde acordului părţilor, atât timp cât clauzele contractuale nu susţin o atare concluzie, a argumentat instanţa de apel.

Faptul că, în prezent, obligaţia de plată a ratelor a devenit oneroasă pentru apelantul-reclamant nu este suficient pentru admiterea cererii sale, întrucât instanţa este ţinută să analizeze condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale. Fiind vorba de sancţiunea nulităţii absolute, trebuie avute în vedere aspecte anterioare ori concomitente încheierii contractului, iar nu unele ulterioare, precum fluctuaţia cursului valutar, a argumentat instanţa de apel.

A mai reţinut instanţa de prim control judiciar că prevederile Normei BNR nr. 17/2003, invocate de reclamant, nu au incidenţă în cauză, în condiţiile în care acestea reglementează riscurile pe care le suportă instituţiile de credit, iar nu riscul valutar, la care face referire apelantul-reclamant şi care, în cazul concret de faţă, este suportat de consumator.

În concluzie, instanţa de apel a motivat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei stipulate la art. 5.1 din contractul de credit dedus judecăţii, la fel cum nu se justifică nici solicitarea apelantului-reclamant de stabilizare a cursului de schimb la valoarea de la momentul semnării contractului ori de denominare în monedă naţională a plăţilor. Aceasta ar semnifica o modificare a condiţiilor contractuale, respectiv chiar a monedei de restituire a creditului, pe care instanţa nu o poate dispune în lipsa unor prevederi legale sau contractuale care să o legitimeze în acest sens. Dimpotrivă, o astfel de măsură ar contraveni unui principiu consacrat pe cale legală, de C. civ., şi anume principiul nominalismului monetar. De asemenea, pentru aceleaşi considerente, este nefondată şi solicitarea reclamantului de stabilizare a cursului valutar CHF-leu la cursul de la data semnării contractului în temeiul art. 969 din C. civ. de la 1864, întrucât acest text de lege nu permite intervenţia în contract a instanţei de judecată, în sensul dorit de una dintre părţi şi contrar voinţei celeilalte, în afara cadrului juridic al teoriei impreviziunii.

4. La 17 septembrie 2018, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 883/A/2018 din 3 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

In cuprinsul recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa menţinerii acesteia cu privire la constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor de la art. 4.1 alin. (2), art. 4.2 alin. (2), art. 4.3 din contractul de credit ipotecar nr. x/6.08.2007 şi să fie obligată intimata-pârâtă să restituie în RON la cursul BNR din ziua plăţii, diferenţa dintre dobânda efectivă achitată şi cea datorată conform ratei iniţial convenită de 4.85% pe an până la data intrării în vigoare a actului adiţional nr. x/29.06.2009, precum şi dobânda legală aferentă până la data restituirii efective, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel în sensul reanalizării capetelor de cerere formulate în cadrul cererii de chemare în judecată.

Recurentul a solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 4.11 lit. a) şi b), cu privire la comisionul de acordare, comisionul de administrare şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată intimata să restituie, în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, sumele percepute cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare, precum şi dobânda legală aferentă până la data restituirii efective a acestor sume.

S-a mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la cap. 5 din contractul de credit, respectiv art. 5.1 şi, în consecinţă, stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU la momentul semnării contractului, curs valabil pe toată perioada derulării contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a chf de la data încheierii convenţiei pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, cu obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus de la reclamant, ca urmare a aplicării art. 5.1 din contract.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului.

În motivarea recursului, recurentul a susţinut că, în cauză, nu poate fi menţinut considerentul instanţei de apel conform căruia comisioanele de acordare şi cel de administrare sunt echivalentul unor servicii, raportat la faptul că suma de 2400 CHF reţinuta de către intimată cu titlu de comision de acordare a creditului este excesivă în comparaţie cu activitatea prestată sau demersurile efectuate de către reprezentanţii intimatei în vederea acordării creditului solicitat de către reclamant.

După redarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, precum şi a art. 79-80 din Codul consumului, recurentul a susţinut că pentru a fi considerată abuzivă şi a fi declarată nulă o clauză trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, printre care aceea ca respectiva clauză să nu fi fost negociată cu consumatorul, iar prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi contractuale din contract să creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

S-a mai arătat că banca are obligaţia de a face dovada caracterului negociat al clauzelor atacate, dovadă ce nu a fost făcută în prezenta cauză, astfel încât că prima condiţie este îndeplinită, clauzele invocate nefiind negociate.

Odată constatată îndeplinirea primei condiţii, recurentul a învederat că urmează a se analiza dacă fiecare din clauzele atacate, prin ele însele sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pentru a determina dacă există sau nu un dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor, în opinia recurentului nu se iau în considerare doar aspectele financiare, în sensul că valoarea economică a prestaţiilor reciproce să fie inegale, ci şi alte aspecte, care pot genera un efort material al consumatorului sau de altă natură, disproporţionat faţă de obiectul obligaţiei.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, cum este situaţia de faţă.

Referitor la comisionul de administrare lunară perceput de către intimată, recurentul a menţionat că şi acesta se încadrează în tipul de clauze care pot fi declarate nule deoarece crează un dezechilibru financiar în defavoarea consumatorului.

Recurentul a solicitat instanţei de recurs sa constate că scopul perceperii acestui comision nu este prevăzut, iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care prevăd că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze clare, fără echivoc.

Totodată, s-a arătat că această clauză nu respectă nici exigenţele bunei-credinte, deoarece inserarea comisionului de administrare lunară a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale reclamantului prin majorarea considerabilă a ratei lunare, fără a exista o contraprestaţie a băncii.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, care a determinat caracterul oneros al executării obligaţiei de către consumator, reclamantul apreciază că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Recurentul-reclamant a mai învederat că în ce priveşte posibilitatea ca instanţele să analizeze caracterul abuziv al clauzelor ce ţin de caracterul adecvat al preţului există o practică constantă, atât a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la faptul că o instanţă poate analiza o clauză ce se referă la obiectul principal al contractului sau la caracterul adecvat al preţului sau al renumeraţiei, cât timp acestea nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil.

În acest context, reclamantul apreciază că instanţa trebuie să analizeze ce înseamnă sintagma redactarea clauzelor într-un limbaj clar şi inteligibil, dar această analiză trebuie făcută nu din perspectiva dreptului comun, ci din perspectiva legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului.

Recurentul a învederat că banca percepe pentru creditul acordat dobânda, dobânda penalizatoare, comision de administrare, comision de acordare, suportarea integrală de către debitor a schimbului valutar, astfel încât, în acest context, nu poate fi considerată legitimă îmbogăţirea creditorului prin perceperea acestor taxe ce încalcă vădit echitatea contractuală şi buna-credinţă, mai exact prevederile art. 970 alin. (1) şi (2) C. civ. din 1864. Îmbogăţirea fără justă cauză apare astfel ca un efect al încălcării bunei-credinţe şi echităţii care trebuie să subziste pe toată durata executării contractului.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel în cuprinsul motivării hotărârii a făcut referiri la teoria impreviziunii şi la Decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale.

Referitor la impreviziune recurentul a arătat că aceasta intervine când în executarea contractului are loc un eveniment excepţional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părţi la data încheieri contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

În concret, în temeiul principiului nominalismului, recurentul a arătat că s-a obligat să restituie împrumutul acordat de bancă în aceeaşi monedă în care a acesta fost acordat, respectiv CHF, iar, ceea ce nu putea să prevadă şi să îşi asume ca risc, a fost apariţia crizei economice mondiale, care a determinat o valorizare extremă a monedei elveţiene.

Recurentul a mai susţinut că s-a aflat în prezenţa unei schimbări importante a condiţiilor în care părţile au contractat, generată de o criză economică mondială, schimbare care nu a fost previzibilă pentru niciuna dintre părţi, obligaţia reclamantului devenind extrem de împovărătoare, astfel încât nu poate fi reţinută vreo culpă în sarcina sa.

5. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 aprilie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

La 23 aprilie 2019, reclamantul A. a depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă din prezenta cauză, a constatat că a intervenit fuziunea prin absorbţie între C. S.A. şi B. S.A., având loc preluarea calităţii procesuale în temeiul art. 38 coroborat cu art. 39 C. proc. civ.. Totodată, a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 883/A/2018 din 3 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a stabilit termen de judecată la 14 ianuarie 2020, cu citarea recurentului-reclamant A. şi a intimatei-pârâte C. S.A..

La 24 decembrie 2019, intimata-pârâtă C. S.A. a depus o cerere prin care a arătat că îşi însuşeşte recursul declarat de către B. S.A., având in vedere că a preluat toate drepturile si obligaţiile ce decurg din prezentul litigiu.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 883/A/2018 din 3 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 25 septembrie 2020 s-a stabilit termen la 12.01.2021, care a fost preschimbat, din oficiu, pentru astăzi, 16 martie 2021, când cauza a fost repusă pe rol, constatându-se că a încetat motivul suspendării.

6. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, având în vedere că recursul nu cuprinde critici referitoare la ipotezele în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Raportându-se la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că nu poate fi menţinut considerentul instanţei de apel conform căruia comisioanele de acordare şi cel de administrare sunt echivalentul unor servicii, raportat la faptul că suma de 2400 CHF reţinuta de către intimată cu titlu de comision de acordare a creditului este excesivă în comparaţie cu activitatea prestată sau demersurile efectuate de către reprezentanţii intimatei în vederea acordării creditului solicitat.

Astfel, recurentul a susţinut că, în raport de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, art. 79-80 din Codul consumului, condiţia existenţei unor clauze nenegociate este îndeplinită, iar pentru determinarea existenţei sau nu a unui dezechilibru semnificativ între obligaţiile părţilor, nu se iau în considerare doar aspectele financiare, în sensul că valoarea economică a prestaţiilor reciproce să fie inegale, ci şi alte aspecte, care pot genera un efort material al consumatorului sau de altă natură, disproporţionat faţă de obiectul obligaţiei. A mai susţinut recurentul că nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, caluzele privind preţul, iar comisionul de administrare lunară se încadrează în tipul de clauze care pot fi declarate nule, deoarece crează un dezechilibru financiar în defavoarea consumatorului. Totodată, a arătat că scopul perceperii acestui comision nu este prevăzut, iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi nu respectă nici exigenţele bunei-credinte, deoarece inserarea comisionului de administrare lunară i-a vătămat interesele legitime, patrimoniale prin majorarea considerabilă a ratei lunare, fără a exista o contraprestaţie a băncii.

Aceste critici nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a Directivei nr. 93/13/CEE.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori transpune în dreptul naţional cerinţele Directivei nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Referitor la noţiunea de clauză abuzivă, art. 3 din Directiva 93/13/CEE stabileşte că au acest caracter clauzele contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000:

"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Ca atare, din textul normativ enunţat, reglementat de legislaţia românească în consens cu dispoziţiile Directivei 13/93, rezultă că pentru a reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, prin ea însăşi creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi să nu fie respectată cerinţa bunei-credinţe. Totodată, cele trei condiţii prevăzute de lege sunt distincte, astfel că îndeplinirea uneia dintre acestea nu poate conduce la concluzia că ar fi îndeplinite şi celelalte condiţii, fără să fie probat acest lucru.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat că nu sunt îndeplinite condiţiile privind existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a reţinut, în acord cu tribunalul, că pentru acordarea creditului, cât şi pe parcursul derulării acestuia, banca efectuează diferite activităţi, de evaluare a clientului, a bonităţii acestuia, de evaluare a garanţiei, precum şi de administrare a creditului, activităţi numeroase şi complexe, în care sunt implicate resurse materiale şi salariaţi ai băncii, iar aceste comisioane sunt echivalentul unor servicii.

Totodată, a motivat că, însăşi denumirea acestor comisioane indică în mod clar care este raţiunea perceperii lor şi serviciile a căror contravaloare o reprezintă, fiind vorba, în esenţă, de acele servicii şi prestaţii ale băncii necesare pentru punerea la dispoziţie a creditului, respectiv pentru administrarea creditului pe toată perioada derulării contractului, subliniind că sumele efectiv datorate de către reclamant în temeiul clauzelor contestate au fost fără echivoc, fiind cunoscute încă de la momentul încheierii contractului.

Înalta Curte reţine că menţionarea în contract a obligaţiei de plată a comisionului de acordare şi administrare s-a făcut într-un limbaj clar şi inteligibil pentru orice consumator interesat de contractarea unui credit bancar, fiind cunoscută existenţa obligaţiei de plată, a cuantumului datorat şi contraprestaţia băncii, dedusă din chiar denumirea comisioanelor, coroborată cu data exigibilităţii, fiind, de asemenea, certă îndeplinirea serviciilor de către bancă, atât timp cât s-a ajuns la perfectarea contractului de credit, astfel încât nu este fondată critica recurentului în sensul că suma de 2400 CHF reţinuta de intimată cu titlu de comision de acordare a creditului este excesivă în comparaţie cu activitatea prestată sau demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului.

Pentru aceleaşi considerente nici critica recurentului în sensul că nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil clauzele privind preţul, iar comisionul de administrare lunară se încadrează în tipul de clauze care pot fi declarate nule, deoarece crează un dezechilibru financiar în defavoarea consumatorului, nu este întemeiată.

De asemenea, nefondată este şi critica recurentului în sensul că scopul perceperii comisionului de administrare nu este prevăzut, iar caracterul echivoc al clauzei contravine dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi nu respectă nici exigenţele bunei-credinte, deoarece inserarea comisionului de administrare lunară i-a vătămat interesele legitime, patrimoniale prin majorarea considerabilă a ratei lunare, fără a exista o contraprestaţie a băncii.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor menţionate este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, în condiţiile îm care obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, indicându-se cuantumul comisioanelor datorate şi scadenţa acestora, nu se poate considera ca reclamantul a fost prejudiciat, fiind informat chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce îi incumbă.

Prin urmare, în cauză, există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din clauzele contractuale. Valoarea comisioanelor, metoda de calcul şi data perceperii acestora rezultă din stipulaţiile contractuale, recurentul-reclamant fiind în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestor comisioane în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din pricina dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare şi acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, că "Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Cu toate că această hotărâre vizează comisionul de acordare, Înalta Curte reţine că acelaşi raţionament este valabil şi în privinţa comisionului de administrare.

Astfel, instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi acordare şi a reţinut că acestea sunt echivalentul unor servicii, precum şi faptul că însăşi denumirea acestor comisioane indică în mod clar care este raţiunea perceperii lor şi serviciile a căror contravaloare o reprezintă, sumele efectiv datorate de către reclamant în temeiul clauzelor contestate au fost fără echivoc, fiind cunoscute încă de la momentul încheierii contractului.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzelor contestate, faptul că aceste comisioane sunt justificate prin raţiuni obiective, sunt percepute în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, au fost acceptate în cunoştinţă de cauză de consumator care a avut reprezentarea acestor costuri şi faptul că nu sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, Înalta Curte constată că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestor clauze.

Criticile recurentului referitoare la dezechilibrul produs de clauza de risc valutar, care impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, la faptul că nu poate fi considerată legitimă îmbogăţirea creditorului prin perceperea unor dobânzi, comisioane, prin suportarea integrală de către debitor a schimbului valutar, ce încalcă vădit echitatea contractuală şi buna-credinţă, respectiv prevederile art. 970 alin. (1) şi (2) C. civ. din 1864, la împrejurarea că, în temeiul principiului nominalismului, s-a obligat să restituie împrumutul acordat de bancă în aceeaşi monedă în care a acesta fost acordat, iar, ceea ce nu putea să prevadă şi nici nu putea să îşi asume ca risc, a fost apariţia crizei economice mondiale, precum şi cea vizând prezenţa unei schimbări importante a condiţiilor în care părţile au contractat, generată de criza economică mondială, schimbare care nu a fost previzibilă pentru niciuna dintre părţi, obligaţia reclamantului devenind extrem de împovărătoare, astfel încât nu poate fi reţinută vreo culpă în sarcina sa, nu sunt fondate.

Şi aceasta, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţa de judecată din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat, dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la anterior, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului", par. 32. Apoi, în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, par. 46, iar dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe, par. 56.

Totodată, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului."

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive", considerentul nr. 34, iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare", considerentul nr. 36.

Având în vedere argumentele care preced, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a conchis că "trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive", considerentul nr. 37.

Raportat la aceste considerente, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că este legală şi temeinică soluţia primei instanţe de respingere a capetelor de cerere referitoare la clauza de risc valutar menţionată la art. 5.1 din contract, potrivit căreia rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul, la stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, la denominarea în monedă naţională a plăţilor şi restituirea sumelor percepute în temeiul acestei clauze contractuale.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 5.1 din contractul de credit dedus judecăţii, care stipulează obligaţia pentru apelantul-reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, instanţa de apel, în mod legal şi temeinic, a reţinut că este exclusă din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preia o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865, de la care părţile nu au derogat. De asemenea, în mod corect s-a reţinut că, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o etapizare a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamantului de stabilizare a cursului valutar CHF-leu la cursul de la data semnării contractului, în temeiul art. 969 din C. civ. de la 1864, instanţa de apel a reţinut că o astfel de măsură ar contraveni principiului nominalismului monetar consacrat pe cale legală, de C. civ., statuând, totodată, în mod corect, că art. 969 din C. civ. nu permite intervenţia în contract a instanţei de judecată, în sensul dorit de una dintre părţi şi contrar voinţei celeilalte, în afara cadrului juridic al teoriei impreviziunii.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă, respectiv a normelor imperative şi a celor supletive, ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere, respectiv excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamant, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. C. S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat, CHF, transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Înalta Curte reţine că nu se pot aplica efectele impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care solicită stabilizarea sau îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei, întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor. Or, în cauză reclamantul tinde spre dezechilibrarea contractului în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent cu referire la clauza prevăzută la art. 5.1 din convenţia de credit, la stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, la denominarea în monedă naţională a plăţilor şi restituirea sumelor percepute în temeiul acestei clauze contractuale, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Având în vedere excluderea de mai sus, care împiedică continuarea analizei celorlalte condiţii ale caracterului abuziv, respectiv redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor, obligaţia de informare, existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorilor, reaua-credinţă a băncii, Înalta Curte nu va analiza restul criticilor din memoriul de recurs, fiind inutilă şi analiza oricăror altor argumente subsumate acestor critici.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 883/A/2018 din 3 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 martie 2021.