Appeal rejected: rescission claim for machinery sale fails as court cannot alter legal basis; seller not in default

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 272/2019 pronunţată în dosar nr. x/2018 Tribunalul Sibiu a admis în parte acţiunea modificată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi în consecinţă:

A dispus rezoluţiunea contractului de vânzare nr. x din 25.10.2016 încheiat între părţi;

A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului şi în consecinţă:

A obligat pârâta la restituirea sumelor încasate ca preţ al contractului în cuantum de 48.000 Euro echivalentul în RON la cursul B.N.R. valabil la data plăţii, la care se adaugă dobânda legală de la data rămânerii definitive a sentinţei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.R.L., prin care a solicitat schimbarea hotărârii apelate şi pe cale de consecinţă, admiterea apelului şi respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată astfel cum a fost modificată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a Civilă prin decizia nr. 59/2020 din 20 februarie 2020 a admis apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 272/2019 pronunţată de Tribunalul Sibiu, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a respins apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a obligat intimata S.C. A. S.R.L. la 5.780,50 RON cheltuieli de judecată în apel către apelantă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă susţine că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 22 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., precum şi cu încălcarea prevederilor art. 397 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta-reclamantă arată că instanţa de apel a pretins eronat că s-ar fi pronunţat asupra unor alte motive de rezoluţiune decât cele cu care a fost sesizată.

Reclamanta a investit instanţa de judecată cu două motive de rezoluţiune şi nu cu unul, în cauză nefiind incidente dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

Eronat s-a reţinut şi neîndeplinirea culpabilă de către pârâtă a obligaţiei de predare a utilajelor vândute şi împiedicarea ulterioară a ridicării faptice de către reclamantă.

Modalitatea de soluţionare a acţiunii, adoptată de către instanţa de apel se circumscrie unei pronunţări formale asupra fondului cauzei, echivalând cu nemotivarea deciziei pronunţate, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. civ., corelativ cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

De asemenea a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil.

Se mai arată că obiectul contractului era reprezentat de vânzarea de bunuri imobile prin destinaţie, la momentul încheierii contractului, părţile neprevăzând nimic cu privire la obţinerea autorizaţiilor de desfiinţare necesare ridicării utilajelor de pe proprietatea societăţii pârâte. Pârâta a refuzat în mod constant să îşi îndeplinească obligaţia legală în realizarea contractului, pretinzând în mod inechitabil că sarcina de a obţine autorizaţiile administrative de desfiinţare ar cădea în sarcina reclamantei.

Sub al doilea aspect, recurenta-reclamantă mai susţine încălcarea prevederilor de drept substanţial, reprezentate de art. 1685, art. 1686 alin. (1) şi (2), art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 50/1991, întrucât reclamanta nu poate fi constrânsă să preia obligaţii ce incumbă proprietarului, titular al unui drept real asupra imobilului, iar pe de altă parte lipsa autorizaţiilor administrative de desfiinţare constituie un impediment major în executarea contractului, împiedicând predarea bunului.

Instanţa de apel a ignorat aspectul că atitudinea pârâtei a excedat contractului, reclamanta fiind în imposibilitate de a onora obligaţiile de ridicare a utilajelor, tocmai datorită neîndeplinirii propriilor obligaţii de către pârâtă.

Sub un alt aspect se susţine interpretarea eronată a actului juridic dedus judecăţii, respectiv fişa de intervenţie a Poliţiei Agnita, mistificând realitatea celor reţinute de organul de poliţie.

Se mai susţine că pârâta este de drept în întârziere, în acord cu prevederile art. 1523 alin. (2) lit. a) şi c) C. proc. civ., rezoluţiunea operând de drept.

Ultima critică formulată vizează cheltuielile de judecată acordate pârâtei de către instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, iar în rejudecare respingerea apelului pârâtei şi admiterea apelului reclamantei şi a acţiunii.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 29 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat, pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantei şi de respingere în tot a acţiunii.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care a apreciat potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ. că prima instanţă a judecat cauza analizând alt motiv decât cel cu care a fost sesizată.

A punctat Curtea asupra faptului că cererea de modificare a acţiunii a vizat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2016 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară pentru nerealizarea obiectului contractului, datorită conduitei culpabile a vânzătoarei (pârâta S.C. B. SRL).

Instanţa de apel a mai reţinut că prima instanţă a invocat un alt motiv de rezoluţiune a contractului, respectiv realizarea obiectului contractului datorită neîndeplinirii obligaţiilor pârâtei de obţinere a autorizaţiei de desfiinţare şi nu pe cel invocat de reclamantă în modificarea de acţiune, respectiv că utilajele au rămas demontate şi supuse intemperiilor o durată mare de timp.

Statuând, aşadar, asupra faptului că potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic al cererii, instanţa de apel nu avea temei pentru a analiza că ridicarea faptică era condiţioată de obţinerea autorizaţiei de desfiinţare, astfel cum susţine recurenta pentru prima oară în cadrul apelului.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă şi neconcludentă, cum susţine recurenta.

În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la o examinare efectivă şi reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1)pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Sub aspectul motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine încălcarea dispoziţiilor de drept substanţial care vizează forţa obligatorie a contractului, susţinând în esenţă că atitudinea pârâtei a excedat contractului, reclamanta fiind în imposibilitate de a-şi executa obligaţia de ridicare a utilajelor datorită neîndeplinirii propriilor obligaţii de către pârâtă.

Critica este nefondată.

Între reclamanta S.C. A. S.R.L. în calitate de cumpărător şi pârâta S.C. B. S.R.L. în calitate de vânzător, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2016, având ca obiect utilaje second-hand, la preţul de 40.000 euro plus TVA, cu plata unui avans de 18,505-7.400 Euro cu TVA şi plata restului de 39.120 euro cu TVA în termen de 90 de zile de la semnare.

În contractul de vânzare nu s-a stipulat nimic cu privire la situaţia juridică a bunurilor vîndute, respectiv dacă sunt construcţii provizorii sau înscrise în CF, iar ulerior încheierii contractului, părţile au purtat discuţii cu privire la regimul acestor bunuri, pârâta obţinând certificatul de urbanism, care atestă calitatea de imobile prin destinaţie.

De asemenea, potrivit art. 10.2.2 din contract, cumpărătorul era obligat să notifice vânzătorul cu privire la neglijarea îndeplinirii obligaţiilor contractuale.

Potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ. contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

Potrivit art. 1672 C. civ., vânzătorul are, pe lângă celelalte obligaţii principale şi pe aceea de a preda bunul, iar potrivit art. 1685 C. civ., predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziţia cumpărătorului, împreună cu tot ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă şi neîngrădită a posesiei.

În considerarea dispoziţiilor privind forţa obligatorie a contractului şi a corespondenţei purtate între părţi, în mod corect a reţinut instanţa de apel că obligaţia de a efectua demersurile referitoare la autorizaţiile cu caracter administrativ au fost preluate de cumpărătoare, în speţă pârâta.

În ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii, instanţa de apel a apreciat în mod legal că la data încheierii contractului, reclamanta a acceptat calitativ starea în care se aflau bunurile, fiind transferat dreptul de proprietate asupra acestora la 25.05.2017.

În raport de aceste considerente, în mod just a reţinut instanţa de apel că nu sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii prevăzute de art. 1549 alin. (1) C. civ., neexecutarea obligaţiei principale de predare a bunului fiind determinată de atitudinea culpabilă a vânzătoarei.

Criticile vizând interpretarea probelor, respectiv fişa de intervenţie a Poliţiei Agnita nu se poate constitui într-o critică de nelegalitate în recurs, interpretarea probelor reprezentând atributul instanţelor devolutive.

În ceea ce priveşte criticile recurentei prin care se susţine că pârâta este de drept în întârziere, rezoluţiunea operând de drept, Înalta Curte le apreciază nefondate.

Prin clauza prevăzută la art. X se prevede obligaţia de notificare a celeilalte părţi în cazul în care se solicită rezoluţiunea înainte de orice litigiu între părţi.

Acţiunea introductivă a avut ca obiect obligarea la rezoluţiunea contractului, instanţa analizând condiţiile rezoluţiunii faţă de nerealizarea obiectului contractului, din cauză că utilajele au rămas demontate şi expuse intemperiilor, fiind deteriorate.

Sub un ultim aspect, recurenta a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul soluţiei pronunţate în ceea ce priveşte apelul reclamantei, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data încasării sumelor.

În ceea ce priveşte daunele interese, se reţine că rezoluţiunea operează pentru viitor, de la data rămânerii definitive a hotărârii, pârâta nefiind de drept în întârziere în executarea obligaţiei.

Faţă de obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în apel, se constată că această critică reprezintă o chestiune de netemeincie care nu poate face obiect de analiză în această etapă procesuală.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 59/2020 din 20 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei pentru declanşarea litigiului de faţă, Înalta Curte în considerarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va admite cererea intimatei şi va obliga recurenta S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost solicitate şi justificate de către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 59/2020 din 20 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Obligă recurenta S.C. A. S.R.L la plata sumei de 3.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea cu intimatei S.C. B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2021.