Solidary civil liability for abuse of corporate rights and procedural validity of appellate evidence admission and reasoning

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19 aprilie 2017, sub dosar nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D. şi E., a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 76.500 Euro (echivalentul în RON a sumei de 345.267,45 RON, calculată la cursul din 11 aprilie 2017, 1 Euro = 4.5133 RON), precum şi a penalităţilor de întârziere calculate în continuare, până în ziua plăţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 193 alin. (2), art. 21), art. 219 şi urm. din C. civ., art. 2371 şi art. 257 din Legea nr. 31/1990.

Prin încheierea de şedinţă din 17 mai 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei S.C. B. S.R.L..

Prin sentinţa civilă nr. 2183 din 10 iulie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L., C., D. şi E..

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 152 din 2 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 2183 din 10 iulie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Autorul căii de atac a indicat în memoriul de recurs prevederile art. 488 alin. (1), pct. 5 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, anularea sentinţei apelate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare către prima instanţă, conform prevederilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., iar în subsidiar, schimbarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii persoane fizice cu consecinţa obligării lor la plata sumei de 36.000 euro şi a penalităţilor de întârziere aferente acesteia calculate de la data introducerii acţiunii şi până la data achitării integrale a sumei.

În argumentarea memoriului de recurs, recurentul susţine că soluţia instanţei de apel este criticabilă, fiind rezultatul unei încălcări a regulilor de procedură aplicabile în speţă.

Astfel, conform prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere [...] când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în timp ce art. 497 teza I din acelaşi cod prevede că,Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul înţelege să supună controlului judiciar al instanţei de recurs atât soluţia de respingere a criticii din apel vizând nemotivarea sentinţei primei instanţe şi necercetarea de către aceasta din urmă a fondului cauzei, soluţie ce are drept premisă o încălcare a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., cât şi soluţia de constatare a decăderii reclamantului din dreptul de a solicita în apel proba cu interogatoriul reclamanţilor, soluţie ce are la bază o încălcare a prevederilor art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu referire la încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) şi art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., recurentul susţine că prin apelul declarat în cauză, reclamantul a criticat sentinţa primei instanţe şi din perspectiva faptului că Tribunalul Bucureşti, deşi a respins în tot cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, a lăsat complet nemotivat cel de-al treilea capăt de cerere al aceleiaşi acţiuni. Prin considerentele deciziei atacate Curtea de Apel Bucureşti, ţinând cont de caracterul accesoriu al celui de-al treilea capăt de cerere al acţiunii introductive faţă de primul capăt de cerere, pe care Tribunalul Bucureşti 1-a respins ca neîntemeiat, a apreciat că prima instanţă a motivat în mod implicit şi soluţia cu privire la penalităţile de întârziere solicitate de reclamant.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că Tribunalul Bucureşti a prezentat argumentele esenţiale (inclusiv cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere) în temeiul cărora a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii reclamantului. Deşi este adevărat faptul că instanţa nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi, precum şi faptul că motivarea oferită de aceasta poate fi succintă (dar suficientă şi convingătoare), totuşi instanţa trebuia să îşi motiveze explicit, iar nu implicit, soluţiile date şi trebuia să răspundă argumentelor esenţiale prezentate de părţi.

Cu alte cuvinte, deşi se acceptă posibilitatea de a răspunde chiar implicit anumitor argumente ale părţilor, nu este legală soluţia de respingere a unui capăt de cerere fără o minimă motivare a acestuia.

Pe de altă parte, o consecinţă a neanalizării şi nemotivării celui de-al treilea capăt de cerere al acţiunii introductive constă în faptul că fondul cauzei nu a fost cercetat cu privire la acest capăt de cerere, context în care s-ar fi impus anularea sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În acest sens, recurentul apreciază că sintagma "a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului" utilizată în cuprinsul alin. (3) al art. 480 din C. proc. civ. nu trebuie interpretată în mod restrictiv, în sensul de a fi limitată doar la situaţiile în care soluţionarea procesului s-a realizat în temeiul unei excepţii dirimante sau când instanţa de fond a soluţionat un alt obiect al cererii decât cel cu care a fost învestită, ci trebuie să vizeze şi situaţiile în care prima instanţă a dispus formal asupra fondului cererii, fără însă să existe o motivare a soluţiei sau, dacă această motivare există, ea prezintă lacune ori inadvertenţe.

Cu alte cuvinte, poate fi asimilată cu inexistenţa unei judecăţi în fond acea situaţie în care nu a avut loc o reală cercetare a fondului cauzei, deci inclusiv atunci când în dispozitivul hotărârii instanţa se pronunţă pe fondul dreptului, însă nu îşi motivează corespunzător hotărârea.

Prin urmare, instanţa de apel, interpretând şi aplicând greşit prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., a încălcat şi prevederile art. 480 alin. (3) din acelaşi cod, deoarece ar fi trebuit să anuleze sentinţa apelată şi să trimită cauza Tribunalului Bucureşti spre rejudecare.

Luând în considerare greşelile procedurale anterior prezentate, apreciem că se impune atât casarea deciziei din apel, cât şi sentinţa primei instanţe şi trimiterea cauzei către Tribunalul Bucureşti în vederea evocării fondului cauzei.

Cu privire la încălcarea prevederilor art. 470 alin, (1) lit. d) şi alin. (3), art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., recurentul susţine că în preambulul deciziei atacate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţia decăderii reclamantului din dreptul de a solicita în apel proba cu interogatoriul pârâţilor, excepţie invocată de către aceştia din urmă, reclamantul este decăzut din acest drept, având în vedere că dispoziţiile art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. se coroborează şi se interpretează în raport de dispoziţiile art. 254 alin. (2) din acelaşi cod.

Astfel, instanţa de apel a considerat că operează sancţiunea decăderii câtă vreme necesitatea probei cu interogatoriu nu a rezultat din dezbateri sau din motivarea primei instanţe, nefiind îndeplinit niciun caz dintre cele prevăzute de alin. (2) al art. 254 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, posibilitatea propunerii unor probe noi prin cererea de apel reiese şi din interpretarea art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care "în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă".

Prin urmare, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. cu cele ale art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi cod, potrivit cărora "cererea de apel va cuprinde: [...] probele invocate în susţinerea apelului, iar "cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la alin. (1) lit. c) şi d). sub sancţiunea decăderii [...]", rezultă că decăderea apelantului din dreptul de a administra probe noi în apel priveşte doar acele probe care nu au fost solicitate în mod expres prin cererea de apel.

Pe de altă parte, inclusiv cu privire la aceste probe, instanţa de apel are posibilitatea de a înlătura sancţiunea decăderii atunci când necesitatea administrării lor rezultă din dezbateri (art. 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ.).

În acest context, apare ca fiind greşit raţionamentul Curţii de Apel Bucureşti, care a constatat decăderea reclamantului din dreptul de a solicita în apel proba cu interogatoriul pârâţilor, deşi această probă fusese propusă prin chiar motivele de apel.

Prin urmare, recurentul susţine că în cauză s-au produs greşeli procedurale constând în încălcarea prevederilor art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), art. 478 alin. (2) şi art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., aspect ce impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei către Curtea de Apel Bucureşti în vederea rejudecării apelului.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 19 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2021, a fost respinsă excepţia nulităţii, recursul fiind admis în principiu.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Critica recurentului, subsumată acestui motiv de casare, prin care a susţinut că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, întrucât nu a cercetat fondul cauzei, precum şi pentru că a constatat decăderea reclamantului din proba cu interogatoriu, se constată a fi nefondată, întrucât potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul are caracter devolutiv, provocând o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept, norme procedurale pe deplin respectate în cauză de către curtea de apel prin hotărârea pronunţată.

Instanţa de apel a fost învestită, prin apelul reclamantului, cu motivul ce a vizat soluţia primei instanţe pronunţată faţă de pârâţii persoane fizice, administratorul şi asociaţii societăţii comerciale radiate, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 2371 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 31/1990, ca atare a procedat la soluţionarea cauzei, în limitele expres stabilite de către apelant.

Nu poate fi reţinută o încălcare a principiului contradictorialităţii ori al celui privind respectarea dreptului la apărare, recurentul având posibilitatea să formuleze apărări, să propună probe, lucruri pe care de altfel le-a şi făcut prin actele procedurale îndeplinite în faţa instanţei de apel.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentului, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, reţinând, în esenţă, că nemotivarea hotărârii despre care face vorbire recurentul nu poate fi primită, instanţa de apel menţionând faptul că instanţa de fond a arătat considerentele esenţiale în temeiul cărora a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii formulată de reclamant.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantului şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele în ceea ce priveşte al treilea capăt al cererii, vizând neacordarea penalităţilor de întârziere aferente chiriei de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective.

A punctat Curtea asupra faptului că acest capăt al cererii are caracter accesoriu, rezolvarea sa depinzând de soluţia dată primului capăt de cerere, principal, care vizează obligarea pârâţilor la plata chiriei pentru perioada septembrie 2016- februarie 2017 şi care a fost considerat neîntemeiat.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, sau de o motivare succintă şi neconcludentă, cum susţine recurentul.

În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la o examinare efectivă şi reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului de anulare a sentinţei şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, având în vedere încălcarea prevederilor art. 480 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurentul-reclamant tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

Criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea dispoziţiilor care reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, respectiv art. 478 alin. (2) C. proc. civ. sunt nefondate.

Dispoziţiile art. 14 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Prin decizia atacată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a examinat apelul reclamantului, reţinând, în esenţă, că situaţia alegată de către reclamant nu poate fi calificată drept un abuz al asociaţilor în sensul art. 2371 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 31/1990.

Astfel, reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune prin care a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor persoane fizice şi a persoanei juridice la plata contravalorii chiriei pentru perioada septembrie 2016- februarie 2017 şi a penalităţilor de întârziere de la data scadenţei până la data introducerii acţiunii, precum şi în continuare până la achitarea efectivă a sumelor datorate, în baza răspunderii civile contractuale.

Or, în contextul în care instanţele de fond au soluţionat pricina strict în limitele sale, respectiv a analizat condiţiile privind dovedirea existenţei unei fraude în condiţiile art. 2371 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 31/1990, pentru a putea fi atrasă răspunderea nelimitată a pârâţilor, rezultă cu evidenţă că instanţa de apel nu a încălcat principiul contradictorialităţii, cel al disponibilităţii, precum şi principiul instituit de art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Dovezile care au fost cerute prin motivele de apel pot fi încuviinţate de instanţa de apel, însă dispoziţiile privind judecata în apel acordă plenitudine de apreciere instanţei de apel, ca instanţă devolutivă.

Aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probatoriului propus de către reclamant în apel, cu referire la proba cu interogatoriu, nu formează obiect al examinării Înaltei Curţi. Aceasta, deoarece în calea extraordinară de atac a recursului, analiza este limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie, recursul fiind o cale de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a avea caracter devolutiv.

De altfel, susţinerea recurentului nu poate fi primită, deoarece instanţa de apel a respins motivat probele solicitate, instanţa de apel, în absenţa furnizării unor motive temeinice, poate să respingă cererea de încuviinţare a unor probe, dacă o găseşte inutilă.

Prin urmare, instanţa de apel prin respingerea motivată a cererii de administrare a probei cu interogatoriu nu a încălcat principiile contradictorialităţii, egalităţii, dreptul la apărare şi la un proces echitabil care guvernează procesul civil.

Faţă de toate motivele mai sus reţinute, temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 152 din 02 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., D. şi E..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2021.