Abusive Clauses in CHF Mortgage Contract: Bank's Reclassification of Tacit Acceptance of Addendum Justifies Quashing and Remanding of Interest Refund Order, While Borrowers' Claims Rejected

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 26 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa:

1. să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 3.5 din Contractul de credit imobiliar nr. x/16.03.2007, cu privire la comisionul de procesare in cuantum de 2 %, plătit la prima tragere si calculat la valoarea creditului şi să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract si restituirea sumei de 1.950 CHF, achitata cu acest titlu;

2. să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 3.1 din Contractul de credit imobiliar nr. x/16.03.2007, cu privire la revizuirea ratei dobânzii, conform căreia «banca poate modifica rata dobânzii curente in funcţie de evoluţia pieţei financiare», să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din Contract, si întrucât se impune restituirea sumelor de bani percepute in plus, in situaţia in care in urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuata in cauza pendinte, va rezulta o diferenţa intre dobânda curenta stabilita la data încheierii Contractului si dobânda perceputa de banca potrivit acestei clauze contractuale abuzive, restituirea sumei achitata cu acest titlu;

3. să constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 3.4 din Contractul de credit nr. x/16.03.2007, cu privire la rata dobânzii, calculata conform condiţiilor prevăzute in Contract; să dispună restituirea sumelor de bani percepute in plus, in situaţia in care in urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuata in cauza pendinte, va rezulta o diferenţa intre cuantumul comisioanelor stabilit la data încheierii Contractului si valoarea acestora percepute de banca potrivit acestei clauze contractuale abuzive;

4. să oblige pârâta la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării Contractului (2.0943 RON la 16.03.2007), curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului de credit;

5. să oblige pârâta la plata dobânzii legale, calculata pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plaţii lor si pana la data achitării efective a debitului;

6. să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, prevăzuta la art. 5.1. din Contractul de credit nr. x/16.03.2007 şi, pe cale de consecinţă, să dispună eliminarea acesteia;

7. să constate caracterul abuziv al clauzei prin care se impune împrumutaţilor contractarea cu o anumita instituţie de asigurări agreata de către banca fără posibilitatea acestora de a opta pentru o alta instituţie de asigurări acreditat, să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 9322 din 23 mai 2016 competenţa de soluţionare a cauzei a fost declinată de la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în favoarea Tribunalului Bucureşti, iar pe rolul acestei instanţe cauza a fost înregistrată la 14 iunie 2016, sub nr. x/2016, la secţia a VI-a Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 911 din 16 martie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi, în consecinţă:

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind revizuirea dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 5,9 % pe an, începând cu data de 31.01.2008 şi până la aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2010.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor dobândă legală aferentă sumelor încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 5,9 % pe an, de la data plăţii acestora şi până la restituirea integrală.

Au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 500 RON, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţi A., B. şi pârâta C. S.A..

Prin decizia civilă nr. 299 A din 20 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 911 din 16 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că se constată caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzută la art. 5.5 par. 1 din contract în ce priveşte sintagma "agreată de bancă" şi obligă pârâta să achite reclamanţilor sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 5,9 % pe an şi după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (fond).

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei, fiind respinsă cererea de acordare cheltuieli formulată de apelantul A..

Împotriva acestei decizii au declarat recurs de reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C. S.A..

Motivele de casare privind recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenţii precizează în ceea ce priveşte critica acestora din motivele de apel referitoare la clauza prevăzută la art. 3.3. din contractul de credit şi clauza 5.5 din contractul de credit, că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire strict la aspectele care ţin de erorile din considerente şi dispozitiv, în sensul în care acestea conţin erori şi nelămuriri, în sensul următor:

Astfel, instanţa a admis apelul reclamanţilor şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzută la art. 5.5 par. 1 din contract, în ce priveşte sintagma "agreată de bancă" însă această clauză şi sintagma erau în legătură cu asigurarea imobilului.

De asemenea instanţa a admis apelul în sensul în care a obligat pârâta să achite reclamanţilor sumele încasate cu titlu de dobânda peste rata dobânzii curente de 5,9%/an şi după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, dar nu a mai menţionat clauza prevăzuta la art. 3.3. care era abuzivă.

Astfel din modul cum este formulat dispozitivul deciziei atacate, se înţelege că obligarea pârâtei să achite dobânda încasată abuziv este prevăzută la art. 5.5, întrucât nu a fost făcută o distincţie clară între cele două clauze.

În acest context, reclamanţii au solicitat, în temeiul art. 442-443 C. proc. civ., îndreptarea/lămurirea erorilor din considerentele şi dispozitivul deciziei atacate, iar în măsura admiterii acestei cereri, prezentul motiv de recurs urmează să rămână fără obiect.

O primă critică de nelegalitate a hotărârii este aceea că instanţa de control judiciar nu a respectat prevederile art. 425 lit. b) şi c) C. proc. civ., în sensul în care, în considerente şi dispozitiv sunt cuprinse erori, iar în dispozitiv nu sunt menţionate soluţiile cererilor deduse judecăţii.

Un alt motiv de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În acest context, recurenţii consideră că în mod greşit instanţa de apel a respins capătul de cerere privind constatarea ca abuzivă a comisionului de procesare, motivarea instanţei fiind aceea că într-adevăr nu se aplica O.U.G. nr. 50/2010, act normativ care nu este incident în cauza, menţionând că de fapt instanţa de fond a analizat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de procesare din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Or, reclamanţii au avut ca motiv de apel tocmai faptul că instanţa de fond şi-a motivat hotărârea în sensul respingerii acestei clauze, aplicând greşit prevederile art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, act normativ care a intrat în vigoare la data de 11.06.2010, iar contractul de credit a fost semnat la data de 16 martie 2007.

Instanţa de control judiciar a constat faptul că nu este incident în cauză O.U.G. nr. 50/2010.

Cu privire la clauza 3.4 din contract, respinsă de instanţa de apel motivat de faptul că apelul nu s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ci în baza Legii nr. 313/1879 si a Deciziei nr. XI din 24.10.2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, recurenţii apreciază ca fiind greşită soluţia instanţei de apel în sensul în care motivele de apel nu se circumscriu caracterului abuziv al clauzei.

Referirea la aceste acte normative s-a făcut atât în apel cât şi în fond, iar conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., prevede efectul devolutiv al apelului, iar cauza de faţă având ca obiect clauze abuzive în contractele încheiate intre consumatori şi profesionist, instanţa era obligată să facă aplicarea prevederilor Directivei nr. 93/13/CEE privind constatarea din oficiu a clauzelor abuzive în măsura în care le constata în contractul de credit încheiat cu pârâta.

Cu privire la clauza de risc valutar (art. 4.1 din contract) şi solicitarea de îngheţare a cursului valutar, recurenţii apreciază că acestea pot fi analizate prin prisma caracterului abuziv al clauzelor, întrucât Legea nr. 193/2000 este lege specială.

Referitor la Decizia 62/2017 a CCR şi aplicarea principiului nominalismului monetar, recurenţii apreciază că instituţia nominalismului şi prevederile art. 4 ale Legii nr. 193/2000 nu pot fi alăturate şi, prin urmare legea specială are prioritate. Astfel, în mod greşit instanţa de apel a considerat că art. 1578 C. civ. reprezintă o prevedere obligatorie pentru părţi, clauza de risc valutar fiind abuzivă pentru aceleaşi motive prevăzute în apel la punctul 4.

Respingerea apărării reclamanţilor, în sensul că decizia Curţii de Apel Cluj în dosarul x/2016 este una izolată nu este în măsură să conducă la concluzia că nu poate fi luată în considerare ca jurisprudenţă de către celelalte instanţe, având în vedere că instanţa putea analiza decizia evocată, întrucât motivarea acesteia este perfect aplicabilă şi speţa de faţă.

De asemenea, susţin recurenţii este greşită şi respingerea aplicării cauzei Joros v. Aegon Magyarorszăg Hitel Zrt. în apel, pentru că instanţa de fond nu a invocat din oficiu motive de ordine publică în legătură cu prezenta cauză, în conformitate cu prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. şi de aceea, aceasta nu poate reţine la rândul său motive de ordine publică.

Se apreciază greşită soluţia instanţei considerând că prin respingerea acesteia a interpretat greşit prevederile evocate, acest articol menţionând că motivele de ordine publica pot fi invocate şi din oficiu, articolul de lege neprecizând în sensul celor indicate de instanţa de apel, respectiv că trebuia mai întâi să invoce instanţa de fond motivele de ordine publică.

Într-o ultimă critică, se arată că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 451 alin. (1) si 2 C. proc. civ., în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în cuantum de 500 RON ale apelantului A. considerând că nu sunt îndeplinire condiţiile acestui articol, respectiv acestea să fie reale, necesare şi rezonabile şi, de asemenea, a aplicat greşit prevederile art. 309 alin. (1) C. civ. la cauza dedusă judecăţii.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta C. S.A..

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă C. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului formulat şi casarea deciziei atacate, sub aspectul soluţiei de respingere a apelului formulat de C. şi de menţinere a soluţiei primei instanţe, precum şi sub aspectul admiterii apelului reclamanţilor şi modificării în parte a sentinţei primei instanţe în sensul constatării caracterului abuziv si nulităţii clauzei prevăzute la art. 5.5 par. l din contract, în ce priveşte sintagma "agreată de bancă" şi a obligării băncii să achite reclamanţilor sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata dobânzii curente de 5,9% pe an şi după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, precum şi a obligării recurentei la cheltuieli de judecată (din fond).

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine omisiunea instanţei de a analiza legalitatea dobânzii aplicate ulterior momentului iunie 2010, de când dobânda a variat exclusiv în raport cu indicele Libor, fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. .

Astfel, instanţa de apel a încălcat normele de drept material - art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil între 21.06.2010 şi 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, având în vedere că decizia civilă nr. 2267/2017 ignora cu desăvârşire împrejurarea că începând cu iunie 2010 dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele Libor 6M.

Prevederile O.U.G. nr. 50/2010 referitoare la introducerea unei formule de calcul a dobânzii erau de imediată aplicare şi au fost implementate de bancă, abia prin Legea de aprobare nr. 288/2010 in vigoare din ianuarie 2011 s-a condiţionat aplicarea acesteia de inexistenta unei denunţări din partea consumatorilor in termen de 60 de zile, denunţare care in speţa de fata nu a existat.

Astfel, în iunie 2010, odată cu implementarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, banca a exprimat dobânda in funcţie de un indice unic de referinţa (LIBOR) la valoarea indicelui de referinţa din anul 2010 si a aplicat o marja fixa, determinata in conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 si cu Scrisoarea nr. 4800/02.08.2010 adresata D. de către Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor.

Prin urmare, marja a fost determinata ca diferenţa dintre dobânda variabila de la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 şi valoarea indicelui Libor 6 luni de la aceeaşi dată.

Mai susţine recurenta, că legiuitorul nu a impus prin O.U.G. nr. 50/2010 obligativitatea scăderii dobânzilor din contractele de credit, ci a dorit impunerea unei mai mari transparente în exprimarea acestora, ceea ce de altfel pârâta a şi respectat: nivelul dobânzii nu a suferit nicio modificare, noutatea fiind reprezentată de formula de calcul.

Actul adiţional întocmit de bancă în septembrie 2010 conţinea exclusiv transpunerea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, edictate exclusiv în vederea asigurării unei mai bune protecţii a consumatorilor, introducerea oricăror altor prevederi fiind sancţionată de lege cu nulitatea de drept (alin. (4) al art. 95). Totodată, arată că art. 80 alin. (1) prevede "Consumatorii nu pot renunţa la drepturile care le-au fost conferite prin prezenta ordonanţă de urgenţă" şi, prin urmare era vorba exclusiv despre dispoziţii în favoarea consumatorului, care nu aveau nici interesul şi nici un drept conferit de ordonanţa de a refuza aplicarea lor.

În acest context, se arată că nu ne aflăm în ipoteza unei modificări contractuale prin libera voinţa a părţilor, ci în ipoteza conformării contractului în derulare cu prevederile ordonanţei, prevederi cunoscute inclusiv consumatorului, în cadrul obligaţiei sale generale de a cunoaşte legea, iar în sensul susţinerilor sale, recurenta prezintă practica judiciară pe aspectul menţionat.

Motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se apreciază a fi incident în speţă, în raport cu soluţia pronunţată asupra cauzei de la art. 3.3 teza a doua din contract.

Astfel, soluţia prin care s-a constatat caracterul abuziv si nulitatea clauzei de la art. 3.3 teza a II-a a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - întrucât instanţa de apel (constatare valabilă, de altfel, şi pentru prima instanţă) nu a realizat o analiza a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexa, unde este prevăzută, prin excepţie de la dispoziţiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1) pentru a ajunge la concluzia că în speţă există un dezechilibru semnificativ ("fără menţionarea unor criterii clare").

Totodată, recurenta reiterează cele expuse în fazele procesuale anterioare, în sensul că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii au respectat întrutotul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit - şi anume alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Mai susţine recurenta că, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile alin. (1) al art. 4, omiţând însă să analizeze dispoziţia expresa de la alin. (1) lit. a) din Anexa, care se referă expres la modificarea dobânzii în contractele de credit, condiţia "motivaţiei întemeiate", fiind introdusă ulterior, prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007.

De asemenea, se apreciază a fi greşită motivarea instanţei de apel referitor la "această clauză neimplicând voinţa ambelor părţi, ci doar pe cea a băncii" - sens în care arată că modificarea dobânzii nu a avut loc în afara prevederilor contractuale, ci strict în aplicarea clauzei care a fost cunoscută şi asumată de împrumutat. Totodată, se arată că determinarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare nu este contrară nici cerinţelor bunei-credinţe.

Aşadar, raportat la prevederile legale aplicabile la momentul semnării contractului, clauza de la art. 3.3 teza a doua nu este de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul intimaţilor-reclamanţi, în condiţiile în care dezechilibrul - condiţie a caracterului abuziv - trebuie să fie de natură juridică, iar nu economică (Cauza C226/12, hotărârea CJUE Consfructora Principado S.A. vs. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Cauza C-415/11, Mohamed Aziz, Hotărârea Curţii din 14 martie 2013).

Motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se apreciază a fi incident în speţă, în raport cu soluţia prin care instanţa de apel a anulat caracterul revizuibil al dobânzii şi a dispus restituirea diferenţei de dobândă.

În acest sens, recurenta apreciază că s-a creat o confuzie între tipul de dobândă şi motivul de variaţie, nicio prevedere din legislaţia consumului în vigoare la semnarea contractului neinterzicând dobânda variabila. Ulterior, prin O.U.G. nr. 174/2008, la O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului s-a introdus art. 93 care la lit. e) prevede că "fără a prejudicia prevederile privind modificarea dobânzii, pe parcursul derulării contractului: se interzice majorarea comisioanelor, taxelor, tarifelor, spezelor bancare sau a oricăror altor costuri menţionate în contract", prin urmare dobânda poate fi modificată unilateral de bancă, în condiţiile prevăzute de lege şi de contract.

Inclusiv O.U.G. nr. 50/2010 prevede la art. 35 alin. (3) faptul că "pentru orice modificare a nivelului costurilor creditului (dobânzii) ..., creditorul este obligat să notifice pe consumator în scris".

De asemenea, soluţia prin care instanţa de apel a decis menţinerea sentinţei sub aspectul restituirii dobânzii - ceea ce înseamnă, implicit, stabilirea unei dobânzi fixe de 4,9% pentru întreaga durata contractuala - a fost data cu încălcarea normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, recurenta susţine că în cauză s-a intervenit în raporturile contractuale într-un mod nepermis de legislaţie, prin stabilirea preţului contractului, cu încălcarea Legii nr. 193/2000, a principiilor generale consacrate de C. civ. şi a jurisprudenţei CJUE, întrucât în contractul de credit contestat dobânda a avut caracter fix exclusiv pentru primul an contractual, la art. 3.1 lit. a) specificându-se clar că "dobânda curentă este fixă pentru primul an contractual". Motivul de recurs vizând sintagma "agreată de bancă" nu întruneşte condiţiile Legii nr. 193/2000 pentru a putea fi calificată ca având caracter abuziv, nefiind dovedită reaua-credinţă a pârâtei în producerea unui dezechilibru, cu atât mai mult al unuia semnificativ.

Împrejurarea că societatea de asigurări este una agreată de banca nu exclude dreptul reclamanţilor de a alege dintre societăţile de asigurare agreate de bancă.

Din această perspectivă, recurenta consideră că instanţa de apel a formulat o apreciere greşită atunci când a afirmat că ar fi întrunită condiţia dezechilibrului semnificativ câtă vreme nu se cunosc criteriile în funcţie de care banca agreează sau nu un anumit asigurător pe de o parte, iar pe de altă parte împrumutaţii nu ar putea să beneficieze de o oferta mai favorabilă pe parcursul derulării contractului deoarece poliţa a fost încheiată pe o durata de 20 ani cu un asigurător impus de bancă.

Totodată, recurenta apreciază că majorarea obligaţiilor de plată derivând din cheltuieli făcute de reclamanţi la fond cu onorariu de avocat, de la 500 RON la 1.500 RON nu este justificată, întrucât instanţa de fond a admis pretenţiile procesuale în parte cu respectarea proporţionalităţii, iar în contextul admiterii cererii de recurs solicită instanţei exonerarea de la plata acestora.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 21.11.2019, în unanimitate, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor părţilor potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din 26.03.2020 instanţa a admis în principiu ambele recursuri.

Prin încheierea din camera de consiliu din 02.07.2020 judecata recursurilor a fost suspendată până la soluţionarea cauzelor C81/19 şi C269/19 aflate pe rolul CJUE.

Urmare a rezoluţiei instanţei din 14.12.2020, instanţa de recurs a fixat termen de judecată la 11.03.2021, când a repus cauza pe rol şi a procedat la judecarea recursului.

În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

În cauză recurenţii-reclamanţi au formulat o acţiune întemeiată pe legislaţia consumatorilor, solicitând constatarea ca fiind abuzive a unui număr de clauze contractuale: clauza privind comisionul de procesare menţionat la art. 3.5 din contractul de credit imobiliar nr. x/16.03.2007, clauza privind revizuirea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare menţionată la art. 3.1 din contract, clauza privind rata dobânzii menţionată la art. 3.4 din contract, clauza de risc valutar menţionată la art. 5.1 din contract, clauza prin care se impune contractarea cu o anumită instituţie de asigurări agreată de bancă. S-a mai solicitat stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractului.

Ca o consecinţă a caracterului abuziv al acestor clauze, reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a acestora şi eliminarea lor din contract şi restituirea sumelor de bani percepute în plus.

Instanţa de fond a apreciat ca fiind abuzivă clauza referitoare la modificarea dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare prevăzută la art. 3.1 din contract, dispunând restituirea sumelor încasate cu titlu de dobîndă peste nivelul de 5,9% până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, la care se adaugă dobânda legală.

Instanţa de apel a apreciat ca fiind abuzivă şi clauza prevăzută la art. 5.5 paragraf 1 din contract, în ceea ce priveşte asigurarea bunurilor aduse drept garanţie pe toată durata creditului la o societate agreată de bancă, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei de fond.

Obiectul analizei recursului este limitat la soluţia instanţei de apel cu privire la comisionul de procesare, cu privire la rata dobânzii majorate, cu privire la clauza de risc valutar şi cu privire la îngheţarea cursului valutar.

Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost argumentat cu privire la existenţa motivelor contradictorii, recurenţii susţinând în esenţă că în dispozitiv nu sunt menţionate soluţiile la toate cererile deduse judecăţii.

Verificând hotărârea atacată sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel a răspuns criticilor formulate de recurenţi în apel, arătând că plata dobânzii legale va viza sumele încasate cu titlu de dobândă peste rata de 5,9% pe an şi după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010.

În explicitarea acestei concluzii, instanţa de apel a arătat că în ceea ce priveşte întinderea obligaţiei de restituire a sumelor achitate cu titlu de dobândă, se impune restituirea sumei şi după aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, întrucât reclamanţii nu au încheiat vreun act adiţional în temeiul acestui act normativ.

Se mai reţine că justificarea menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă privind caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 3.1 din contract, cu consecinţa restituirii dobânzii percepute peste nivelul de 5,9% şi după aplicarea O.U.G. nr. 50/2010 a fost argumentată prin inexistenţa actului adiţional.

Prin urmare, nu se confirmă susţinerile recurenţilor referitoare la lipsa motivelor care să susţină soluţia pronunţată cu privire la modificarea soluţiei primei instanţe sub aspectul obligării pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor de restituit şi după aplicarea O.U.G. nr. 50/2010, întrucât dispozitivul primei instanţe cuprinde dispoziţii în acest sens.

De altfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin încheierea din data de 30 octombrie 2019, a respins cererile privind îndreptarea, lămurirea hotărârii nr. 299A/20.02.2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, formulate de apelanţii A. şi B. ca nefondate. Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că dispozitivul este explicat prin considerente, iar soluţia referitoare la obligaţia de achitare a diferenţei de dobândă şi ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 a fost motivată în cadrul punctului A.I şi cea privind caracterul abuziv al clauzei de la pct. 5.5 teza I a fost motivată la punctul A.VI, fiind clar că nu poate exista nicio confuzie la nivelul dispozitivului între obligaţia de restituire a diferenţei de dobândă şi celălalt capăt admis.

În cadrul recursului formulat, reiterând criticile formulate şi în faţa instanţei de apel, recurenţii-reclamanţi au invocat nelegalitatea deciziei recurate şi în temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate cu privire la clauza privind comisionul de procesare prevăzut la art. 3.5 din contract, prin care se prevede că "Pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează bîncii un comision de procesare de 2% calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 lit. a). Comisionul se va plăti integral la data tragerii creditului, împrumutatul autorizând banca să reţină automat contravaloaea comisionului de procesare".

Prin raportare la modul şi conţinutul clauzei sus menţionate, se observă că aceasta prevede formula de calcul a comisionului, sursa de plată şi scadenţa acestuia, exprimarea fiind clară, fără echivoc şi pe înţelesul consumatorului mediu.

Contrar susţinerilor recurenţilor, ambele instanţe au analizat existenţa caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de procesare din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar trimiterile instanţei la O.U.G. nr. 50/2010 sunt în sensul că acest act normativ nu este aplicabil în litigiu, fiind adoptat ulterior încheierii contractului de credit.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, este de relevat faptul că, pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei care îl reglementează, instanţa de apel s-a raportat în mod corect în analiză la examinarea naturii serviciilor prevăzute de această clauză, precum şi la raporturile acestei clauze cu alte dispoziţii ale contractului.

În acest context de analiză, în evaluarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de procesare, instanţa de apel, în mod corect, a statuat asupra faptului că el a fost perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea acordării creditului, demersuri ce constau în întocmirea tuturor documentelor necesare acordării efective a creditului.

Cu referire la critica privind îndeplinirea tuturor condiţiilor reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 se reţine că instanţa de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei inserate la art. 3.5 din contractul de credit, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deşi clauza privind comisionul de procesare nu a fost negociată, nu s-a probat faptul că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcţie de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii şi nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că în lumina jurisprudenţei C.J.U.E. dezechilibrul avut în vedere se referă la drepturile şi obligaţiile contractuale, nu la cel pecuniar, acesta fiind exclus de la analiza caracterului abuziv în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Cerinţa de bună credinţă a Băncii este respectată prin stabilirea clară a sumei de 1.950 CHF la momentul semnării contractului de credit, ce urma să fie plătită cu titlu de comision de procesare, fiind prevăzută într-un cuantum clar, ca procent calculat în funcţie de valoarea creditului, care se plăteşte o singură dată.

În ceea ce priveşte cricitile recurenţilor-reclamanţi referitoare la soluţia instanţelor de fond asupra clauzei prevăzute de art. 3.4 din contract ce priveşte rata dobânzii majorate, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Potrivit art. 3.4 din contract, banca poate percepe o dobândă penalizatoare pentru neplata la scadenţă a sumelor restante, fiind indicată formula de calcul, respectiv dobânda curentă la care se adaugă 7,5%.

Dobânda majorată cuprinsă în art. 3.4 din contractul de credit este o clauză ce nu are caracter abuziv, ea fiind o transpunere la nivelul contractului a prevederilor art. 1066 şi art. 1069 C. civ., reprezentând sancţiunea contractuală pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor de plată ale împrumutatului.

De altfel, dobânda penalizatoare era permisă de legislaţia în vigoare la data încheierii contractului, respectiv art. 1 din O.G. nr. 9/2000.

Instanţa de apel analizează clauza prevăzută la art. 3.4 din contractul de credit, din perspectiva cerinţelor impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi constată că aceasta este redactată într-un limbaj clar, fără echivoc, care nu reclamă cunoştinţe de specialitate pentru înţelegerea acesteia.

De asemenea, nu se poate reţine existenţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aceasta având o justificare şi un cuantum precis determinat.

S-a reţinut corect că această clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentului consumatorilor, contrar bunei-credinţe, în condiţiile în care dobânda majorată este aplicabilă doar în situaţia în care împrumutatul nu respectă termenele de plată a ratelor creditului, menţionate în graficele de rambursare.

În ceea ce priveşte dispoziţiile apreciate a fi incidente de către recurenţi, respectiv decizia nr. XI din 24.10.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, precum şi Legea nr. 313/1979, se reţine că acestea nu sunt incidente, această clauză neîntrunind condiţiile unei veritabile clauze penale, iar raporturile juridice încheiate între părţi fiind supuse legislaţiei protecţiei consumatorilor.

În ceea ce priveşte critica privind riscul valutar, criticile recurenţilor sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

În raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutaţii despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurenţii, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenţi, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutaţilor este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutaţilor să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurent transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Ultima critică adusă decizie recurate vizează cererea formulată de reclamantul A. privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 500 RON.

Din expunerea acestui motiv de recurs, se constată că aspectele criticate vizează aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., raportat la situaţia particulară vizând reprezentarea reclamantului A. de către soţia sa B..

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod concret modalitatea prin care s-a făcut dovada efectuării acestora în faza apelului, reţinând calitatea de soţi a acestora, apreciind în mod corect că reprezentarea în calea de atac a unui soţ nu poate fi asociată unui cost suportat de către celălalt soţ.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B..

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate de către pârâta C. S.A. şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prioritar, se impune precizarea că motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, având în vedere că recursul nu cuprinde critici referitoare la ipotezele în care "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la clauza prevăzută la clauza la art. 3.1 din contract referitoare la revizuirea ratei dobânzii, Înalta Curte constată că este nefondată.

Recurenta reiterează cele susţinute în fazele procesuale anterioare, în sensul că prevederile contractuale prin care s-a stabilit o dobândă variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau politica de credite a băncii, au respectat întru totul dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului de credit şi anume art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 3.1 din contract, dobânda contractuală de 5,9 % pe an la data perfectării contractului era variabilă, putând să înregistreze fluctuaţii în funcţie de "evoluţia pieţei financiare".

Înalta Curte apreciază că respectiva clauză referitoare la dobândă nu întruneşte exigenţa de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, sens în care poate face obiectul analizei instanţei.

Terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul Condiţiilor generale, pentru ca reclamanţii să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la modalitatea de modificare a ratei dobânzii.

Analizând conţinutul clauzei atacate, prin raportare la întregul contract, se constată că sintagma "evoluţia pieţei financiare" nu a fost explicată, nefiind prevăzut niciun element care ar putea fi considerat drept cauză a unei asemenea schimbări şi nici criterii obiective după care această schimbare poate opera.

Or, cazurile în care o convenţie poate fi modificată prin manifestarea unilaterală de voinţă a uneia dintre părţi trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a-şi prefigura de la început condiţiile în care această modificare ar putea interveni, iar instanţa să aibă posibilitatea ca, la momentul invocării unei asemenea situaţii de către partea adversă, să poată aprecia asupra existenţei şi temeiniciei acestora.

Prevederile contractuale invocate sunt neclare, fiind formulate la modul general, nefiind raportate la indicatori precişi şi individualizati, ceea ce dă posibilitatea pârâtei să modifice discreţionar una dintre clauzele esenţiale ale contractului de credit şi anume clauza referitoare la dobândă.

Modul de redactare a clauzei analizate, precum şi împrejurarea că ea este redactată în favoarea băncii, care doar stabileşte componenta ratei dobânzii intitulată "evoluţia pieţei financiare", probează dezechilibrul semnificativ creat de respectivele clauze între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, condiţie pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor atacate.

Înalta Curte constată şi nerespectarea principiului bunei-credinţe din perspectiva poziţiilor de negociere ale părţilor, cu privire la prevederea contractuală care stabileşte dreptul băncii la revizuirea ratei dobânzii în condiţii insuficient de determinante în contract, revizuire care nu îi este permisă consumatorului în aceleaşi condiţii.

În ceea ce priveşte criticile privind întinderea obligaţiei de restituire în ceea ce priveşte sumele încasate în plus în temeiul clauzei constatate abuzive, Înalta Curte constată că aceasta este fondată, pentru următoarele argumente:

Urmare a constatării nulităţii clauzei referitoare la revizuirea dobânzii, instanţa de apel a obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate în plus în temeiul clauzei art. 3.1 din contract, constatate abuzive, în baza căreia banca a procedat la modificarea dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare şi până la restituirea integrală.

S-a reţinut că banca a susţinut că a întocmit un act adiţional pentru a pune contractul de credit în acord cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, în special cele privind modul de calcul al dobânzii, însă pârâta nu a făcut dovada că ar fi transmis acest act adiţional către împrumutaţi.

În aceste condiţii, s-a considerat că aceste împrejurări echivalează cu inexistenţa actului adiţional ulterior adoptării O.U.G. nr. 50/2010.

Susţinerile recurentei în sensul că dispoziţia de restituire a diferenţei de dobândă dintre cea incasată şi cea prevăzută în contract, reprezintă instituirea unei dobânzi fixe sunt fondate, raportat la acceptarea tacită a actului adiţional prin care au fost instituite criterii obiective şi verificabile, care perimit băncii să modifice cuantumul dobânzii.

Analiza realizată de instanţa de apel privind restituirea sumelor încasate în plus în temeiul clauzei considerate abuzive a pornit de la inexistenţa actului adiţional semnat de către ambele părţi, prin care au fost modificate clauzele contractuale referitoare la dobândă, or, ulterior aplicării prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, reclamanţii au agreat plata ratelor şi implicit noul cuantum al dobânzii, ceea ce echivalează cu acceptarea tacită a respectivului act.

Este de reţinut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le-ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat, în mod efectiv, la cercetarea manifestării privind acceptarea tacită a actului adiţional de către reclamanţi, prin acceptarea modalităţii de calcul a plăţii ratelor, situaţie în care obligaţia de restituire subzistă până la modificarea prevederilor contractuale privind dobânda.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constatând întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul referitor la cererea de restituire a prestaţiilor ca urmare a anulării clauzei 3.1 referitoare la revizuirea ratei dobânzii, constatând incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa va admite recursul, va casa decizia recurată, cauza urmând a fi trimisă aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 299 A din 20 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâtă S.C. C. S.A. împotriva sentinţei nr. 911 din 16 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în ceea ce priveşte cererea de restituire a prestaţiilor urmare a anulării clauzei 3.1 referitoare la revizuirea ratei dobânzii.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 299 A din 20 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2021.