Borrowers partly prevail in CHF loan abuse challenge; currency-risk claims rejected, abusive rate clauses annulled and overpayments refunded.

Şedinţa publică din data de 11 martie 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei:

a) constatarea nulităţii clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit bancar nr. x/31.07.2008, precum şi în actele adiţionale nr. x/27.09.2010, nr. y/28.01.2013, nr. z/28.02.2013, respectiv:

A. contractul principal: - Secţiunea 1 art. 1.2 în ceea ce priveşte menţiunile referitoare la dobânda variabilă şi calculul acesteia; - Secţiunea 5 - Dobândă - art. 5.1, 5.3, 5.4. - Secţiunea 6 - Rambursare - art. 6.2 - art. 6.2 referitor la modificarea discreţionară a graficului de rambursare; - Secţiunea 7 - Cazuri de neîndeplinire - art. 7.1 lit. j), k), m), n), o); art. 7.2, art. 7.3 -includerea dobânzilor şi comisioanelor în sold şi calcularea dobânzii la noul sold, art. 9.14.

B. actul adiţional nr. 1: art. 3;

C. actul adiţional nr. 2: art. 1 - prevederi referitoare la marja şi la costurile aferente asigurărilor; art. 2 - Prevederi referitoare la comisioanele aferente creditului; art. 4 - Prevederi referitoare la secţiunea "Dobândă"; art. 5 -Prevederi referitoare la secţiunea "Rambursare"; art. VI- Cazuri de neîndeplinire - alin. (1) lit. a), e), g), i), j), 1, n; alin. (2) lit. a); art. VIII-pct. 17;

D. actul adiţional nr. 3: art. 2-cu privire la introducerea unui comision de 150 euro; art. 3-modificarea discreţionară a marjei şi a dobânzii; art. 4 - modificarea discreţionară a graficului de rambursare; b) eliminarea, ab initio, din contractul de credit şi actele adiţionale a clauzelor constatate drept abuzive; c) obligarea pârâtei la conversia în RON a creditului acordat în franci elveţieni (CHF), în funcţie de cursul de schimb valabil la data acordării creditului, cu menţinerea condiţiilor de creditare stabilite prin prezentul contract - excepţie făcând clauzele abuzive defăimate; d) stabilirea, în funcţie de rata de schimb CHF/RON de la momentul plăţii, a sumei rambursate de reclamanţi; f) obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate în plus, în baza clauzelor abuzive, actualizate cu rata dobânzii şi indexate cu indicele de inflaţie; g) stabilirea, vis-a-vis de primele cinci capete de cerere, a sumei pe care reclamanta o mai datorează pârâtei, h) obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ce derivă din prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 596/2.06.2015 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia necompeteţei teritoriale a Tribunalului Dâmboviţa, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia Comercială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la data de 21.07.2015, sub nr. x/2015.

La data de 15.01.2016 reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare prin care au învederat următoarele aspecte: Obiectul cererii îl reprezintă: anularea clauzelor abuzive cuprinse în contractul de credit bancar nr. x/31.07.2008 precum şi în actele adiţionale nr. x/27.09.2010, nr. y/28.01.2013; nr. 3/28.02.2013: art. 1.2 în ceea ce priveşte menţiunile referitoare la dobânda variabilă şi calcul acesteia, art. 5.1, 5,3 - dobânda variabilă şi calculul şi stabilirea discreţionară a acesteia şi a marjei de către banca finanţatoare, art. 5.4 - modificarea discreţionară şi nejustificată obiectiv a dobânzii şi marjei, art. 6.2 cu referire la modificarea discreţionară a graficului de rambursare, art. 7.1 lit. j), k), m), n), o), art. 7.2, art. 7.3 - includerea dobânzilor şi comisioanelor în sold şi calcularea dobânzii la noul sold, art. 9.14. Din acest capăt de cerere principal, întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, coroborate cu art. 5, art. 948 pct. 4, art. 966, art. 969, art. 992, art. 1089, art. 1143, art. 1145 din vechiul C. civ., se desprind şi următoarele capete de cerere, respectiv: eliminarea, ab iniţio, din contractul de credit şi actele adiţionale a clauzelor constatate drept abuzive, obligarea pârâtei la conversia în RON a creditului acordat în franci elveţieni (CHF), în funcţie de cursul de schimb valabil la data acordării creditului, cu menţinerea condiţiilor de creditare stabilite prin prezentul contract - excepţie făcând clauzele abuzive defăimate; stabilirea, în funcţie de rata de schimb CHF/RON de la momentul plăţii, a sumei rambursate de reclamanţi; obligarea pârâtei la restituirea sumelor de bani achitate în plus, în baza clauzelor abuzive, actualizate cu rata dobânzii şi indexate cu indicele de inflaţie; stabilirea, vis-a-vis de primele cinci capete de cerere, a sumei pe care o mai datorăm pârâtei, obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ce derivă din prezenta cauză.

Valoarea obiectului cererii este dată de diferenţa de curs valutar RON/CHF, de la momentul plătii efective şi de la momentul încheierii contractului. Potrivit situaţiei depuse la dosar chiar de către pârât, rezultă faptul că valoarea percepută în mod nelegal este în sumă de: 51.741 RON, din care: 38,151 RON - diferenţa de curs valutar, 12.232 dobândă percepută în mod nelegal, 1.358 RON - comision de administrare. Această sumă va fi actualizata în funcţie de concluziile raportului de expertiză.

Prin sentinţa civilă nr. 219/15.01.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a fost declinată soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 12407/30.06.2016 instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti; a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul la Curtea de Apel Bucureşti pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 240/24.08.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2745/05.07.2017 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., C. S.A. Sucursala Targoviste ca neîntemeiată şi a obligat reclamanţii să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum de 7.388,08 RON.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B., solicitând instanţei să schimbe în tot hotărârea, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 349A din 28 februarie 2019 a admis apelul formulat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2745 din 05.07.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii C. S.A., C. S.A. Sucursala Targoviste.

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a admis în parte cererea, a constatat nulitatea şi caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1, 5.3 (în ce priveşte caracterul variabil la marjei) şi art. 7.2 (în ce priveşte caracterul exigibil al dobânzilor nescadente) din contractul de credit nr. x/31.07.2008.

A obligat pârâta la restituirea sumelor achitate în plus în temeiul clauzelor constatate nule, actualizate cu indicele de inflaţie pe perioada cuprinsă între data plăţii şi data restituirii, precum şi la plata dobânzii legale la această sumă, pe aceeaşi perioadă.

A respins în rest cererea ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă D. S.A. a declarat recurs principal, iar recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs incident.

Recursul principal formulat de recurenta-pârâtă D. S.A..

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

S-a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel sub aspectul soluţiei privind dobânda variabilă şi a clauzei prevăzute la art. 7.2 în ce priveşte caracterul variabil al dobânzilor nescadente, respectiv aplicarea şi interpretarea eronată a dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, în ce priveşte dobânda variabilă, se arată că instanţa de apel nu a avut în vedere art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce împiedică analiza caracterului abuziv al clauzelor în discuţie, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi eliminarea din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, a acelor clauze care se referă la componentele sau caracteristicile costului total al creditului.

Deşi a argumentat în mod corect faptul că analiza caracterului abuziv al clauzelor ce formează obiectul contractului poate fi realizată doar cu titlu de excepţie, instanţa de apel a reţinut în mod eronat că se impune aplicarea acestei excepţii în speţă. Clauzele în discuţie sunt clare şi inteligibile şi prevăd expres că dobânda poate varia, conform deciziei Băncii.

Banca nu a avut o conduită abuzivă în luarea acestei decizii, ci a majorat unilateral marja o singură dată, într-o conexiune directă cu creşterea semnificativă a costurilor sale de finanţare pe parcursul anului 2009.

Sub un alt aspect se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 969 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi din Lista anexă la Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă din contractul de credit.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra existenţei unor clauze abuzive la art. 5.1 şi 5.3 deoarece nu a efectuat o analiză a tuturor condiţiilor stabilite de legiuitor. Mai mult, condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu sunt îndeplinite, deoarece clauza privind dobânda variabilă a fost negociată cu consumatorul, nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, odată ce s-a identificat caracterul variabil al dobânzii şi elementele în funcţie de care aceasta variază şi nu este contrară bunei-credinţe, deoarece banca nu a urmărit obţinerea unui avantaj nepermis.

De asemenea, se mai susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 969 C. civ., în sensul că nu a dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului. Se mai susţine că instanţa nu valorifică în cadrul analizei privind caracterul abuziv, faptul că reclamanta avea la momentul încheierii contractului de credit calitatea de angajat al Băncii, iar în această calitate cunoştea costurile creditului acordat de Bancă şi a beneficiat de condiţii mai favorabile.

Aşadar, recurenta-pârâtă precizează că nu este interzisă în sine posibilitatea Băncii de a modifica procentul de dobândă, câtă vreme această facultate este prevăzută în contractul dintre părţi, iar stabilirea unei dobânzi variabile nu este prohibită de lege.

Prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 nu impun ca motivaţia întemeiată să fie prevăzută în contract, ci doar să existe, or Banca a avut o motivaţie întemeiată de a modifica marja şi implicit rata dobânzii.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursul incident formulat de recurenţii-reclamanţi A. şi B..

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi precizează că dispoziţiile de drept substanţial care au fost încălcate sunt cele prevăzute de art. 1576 şi 1578 C. civ.

În mod eronat a susţinut instanţa de apel că potrivit textelor de lege mai sus enunţate, împrumutatul are obligaţia de restituire a sumei arătate în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

Clauza privind suportarea clauzei de risc în caz de devalorizare nu a fost negociată direct cu consumatorul şi a creat dezechilibre grave, semnificative. Efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar din leu în euro şi din euro în CHF. Din pronunţarea unei astfel de soluţii, reiese că instanţa de fond nu a avut în vedere conţinutul Deciziei CJUE în cauza C-26/13, în considerentele acesteia se reţine faptul că termenii în care se exprimă clauzele contractuale relative la preţ trebuie să fie inteligibile din punct de vedere gramatical şi juridic.

În conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Recurenţii-reclamanţi mai arată că acest contract de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. cu privire la obligaţii, el având caracter comutativ. Stipularea unei clauze de risc valutar cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale.

Se citează şi dispoziţiile art. 75 şi 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, potrivit cărora contractele de credit trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.

Întrucât riscul nu a fost corect administrat, iar defectele produsului financiar nu au fost aduse la cunoştinţa consumatorului, recurenţii-reclamanţi apreciază că se impune înlocuirea obligaţiei consumatorului de restituire a creditului în CHF cu obligaţia de restituire a sumei acordate în RON, conversia urmând să fie făcută la data contractării creditului.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei atacată, în sensul admiterii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la conversia în RON a creditului acordat în franci elveţieni, în funcţie de cursul de schimb valabil la data acordării creditului, cu menţinerea condiţiilor de creditare stabilite prin prezentul contract, excepţie făcând clauzele abuzive defăimate.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 21 noiembrie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 21 mai 2020, judecata recursurilor a fost suspendată în temeiul art. 413 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei ce formează obiectul dosar nr. x/2020, aflat pe rolul Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

La 14 decembrie 2020, recurenta-pârâtă a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, învederând că dosarul nr. x/2020 a fost soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 14/2020, cauza fiind repusă pe rol la termenul la termenul de judecată din 11 martie 2021, ambele recursuri fiind admise în principiu.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că ambele recursuri sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Recursul principal declarat de pârâta S.C. D. S.A..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că nu a modificat unilateral şi discreţionar dobânda, ci forţată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar şi în acord cu dispoziţiile contractuale, astfel că, clauza privitoare la dobândă fiind în deplină concordanţă cu dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010.

Tot în acelaşi context, recurenta susţine că faţă de caracterul netemeinic al acestui capăt de cerere, consideră neîntemeiat şi capătul de cerere privind restituirea diferenţei de dobândă, întrucât perceperea acesteia s-a realizat în temeiul unor clauze contractuale valabile, care nu au caracter abuziv, nefiind aplicabil principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază nefondată susţinerea privind caracterul abuziv al clauzei prin care este stabilit caracterul variabil al dobânzii, întrucât aceasta nu a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, nefiind învederată nicio situaţie în care C. ar fi modificat, unilateral, rata dobânzii anuale.

Clauza stipulată la art. 5.1 din contractul de credit nr. x prevede că împrumutul a fost acordat cu dobândă variabilă, iar formula de calcul a acesteia se determină în raport de indicele de referinţă şi de marja băncii, ambele variabile. S-a mai stipulat că dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii.

Aşadar, clauza de la art. 5.1 în privinţa caracterului variabil al marjei băncii, cuprinse în contractul de credit evocat are caracter abuziv, întrucât permite băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenţi de voinţa sa, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 şi de art. 5.1 din contract nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii.

În baza clauzelor în discuţie banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Faptul că, în concret, majorarea dobânzii a fost influenţată de conjunctura economico-financiară din domeniul bancar nu înlătură existenţa caracterului abuziv al clauzei contestate, atât timp cât convenţia părţilor nu conţine niciun criteriu în raport de care să se verifice şi să se justifice majorarea marjei variabile.

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Nu poate fi reţinută apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivaţie întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivaţie legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţii ale pieţei financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanţă, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă în privinţa acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauze s-a pronunţat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE şi implicit nici în categoriile menţionate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reţinut CJUE hotărârea pronunţată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de faţă Banca, trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele care trebuie să însoţească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie calculată în mod expres contract cu precizarea periodicităţilor/şi/sau condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Prin aceste dispoziţii legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiţia ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit acesta nefiind redactat într-un limbaj clar şi inteligibil, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000.

Ca atare critica este nefondată.

Se mai critică soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi art. 4 din Legea nr. 193/2000, pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil, potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei.

În privinţa clauzelor prevăzute la art. 5.1 şi art. 5.3 din contract, acestea nu întrunesc exigenţele de a fi exprimate într-un limbaj uşor inteligibil şi creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum cer prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Or, modul în care au fost redactate aceste clauze nu îndeplinesc această condiţie, caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor actului juridic pe care îl semnează.

Analizând conţinutul clauzei se reţine că sintagma "marja băncii" nu a fost explicată, nefiind prevăzut niciun element care ar putea fi considerat drept cauză a acestei schimbări şi nici criterii obiective după care această schimbare poate opera, aspecte care probează dezechilibrul semnificat creat între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte argumentele recurentei privind faptul că reclamanta A. avea la momentul încheierii contractului de credit calitatea de angajat al Băncii, în această calitate cunoscând costurile creditului, acestea nu vor fi reţinute întrucât cazurile în care o convenţie poate fi modificată prin manifestarea de voinţă unilaterală a uneia dintre părţi trebuie să fie clar exprimate, neechivoce, astfel încât consumatorul să aibă posibilitatea de a-şi prefigura de la început condiţiile în care această modificare ar putea interveni, iar instanţa să aibă posibilitatea ca la momentul invocării unei asemenea situaţii de către partea adversă, să poată aprecia asupra existenţei şi temeiniciei acestora.

De asemenea, trimiterea recurentei la jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de natură să demonstreze legalitatea afirmaţiilor cu privire la soluţia privind nulitatea clauzei referitoare la revizuirea dobânzii.

Prin modalitatea de redactare a clauzei 5.1 şi 5.3 din contractul de credit, se creează un dezechilibru major juridic între părţile contractante în defavoarea împrumutatului care nu cunoaşte de la început, de la momentul semnării convenţiei de credit criteriul şi modalitatea concretă în care poate avea loc modificarea ratei dobânzii.

Inserarea în contract a unui motiv pentru revizuirea dobânzii implică definirea şi descrierea într-o manieră clară şi fără echivoc a situaţiilor în care poate interveni dar şi reprezentarea algoritmului de calcul în temeiul căruia banca poate modifica rata dobânzii.

Prin urmare, această clauză contractuală este abuzivă prin prisma Directivei 93/13 şi a Legii nr. 193/2000, aşa cum just a apreciat instanţa de apel.

Recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B..

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au criticat respingerea cererilor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, stabilizarea cursului de schimb şi denominarea plăţilor.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi susţin constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, întrucât din cuprinsul contractului de credit reiese că acesta a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni, iar rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care s-a acordat creditul.

În acest context, se susţine că în contract nu s-a prevăzut clar şi inteligibil mecanismul cursului de schimb şi diferenţele de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar şi că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractului, fiind astfel încălcată obligaţia băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanţei de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului, restituirea sumelor încasate necuvenit şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 31.07.2008, contractul de credit nr. x, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aserţiunile recurenţilor în susţinerea posibilităţii denominării în moneda naţională a creditului nu pot fi primite faţă de faptul că, potrivit art. 2 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital, aşa cum sunt prevăzute în Nomenclator, se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).

Prin art. 1 lit. d) din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005 s-a stabilit că printre operaţiunile valutare se numără şi rambursarea creditelor/a împrumuturilor.

Totodată, conform art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul BNR nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi, operaţiuni valutare curente, operaţiuni valutare de capital şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Prin acţiunea promovată recurenţii au solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceştia au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Criticile recurenţilor sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României ne. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurenţii reiau alegaţiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii şi necesitatea reechilibrării contractului de către instanţa judecătorească, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat, în mod corect, că cererea de chemare în judecată s-a sprijinit pe considerentul conform căruia clauza care obligă reclamanţii să restituie suma împrumutată în valuta în care a fost acordată este clară şi inteligibilă şi nu presupune dificultăţi de înţelegere.

Aşadar, în raport cu soluţia primei instanţe, în mod legal s-a apreciat de către instanţa de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ţinându-se în mod corect seama de jurisprudenţa CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii; soluţie confirmată ulterior şi prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reţine că recurenţii au beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt reclamanţii care doresc stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut că prevederea contractuală contestată de reclamanţi reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul. Pe cale de consecinţă rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecţie, consecinţa fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care le-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496, va respinge ca nefondat recursul incident declarat de reclamanţi, cât şi recursul principal declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 349 A din 28 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 349 A din 28 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 martie 2021.