Conflict of jurisdiction between civil and insolvency courts over delictual claim by insolvent debtor for unauthorized fund withdrawal

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin încheierea din 04.02.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei asupra debitoarei S.C. A. S.R.L., fiind numit administrator judiciar Casa de Insolvenţă B. S.R.L., iar prin sentinţa civilă nr. 5399/07.10.2019 a dispus trecerea la faliment şi a numit lichidator judiciar Casa de Insolvenţă B. S.R.L.

Prin cererea înregistrată la 08.11.2019 pe rolul Judecătoriei Ploieşti, secţia Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă B. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 164.191,2 RON, pretins a fi retrasă fără justificare din conturile reclamantei în perioada ianuarie 2016 - august 2016.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1.349 si 1.516 C. civ. şi art. 194 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 798/20.02.2020, Judecătoria Ploieşti, secţia Civilă a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind o acţiune în instituirea răspunderii patrimoniale conform Legii nr. 85/2014, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă la 28.05.2020.

La solicitarea instanţei, lichidatorul judiciar al reclamantei a transmis la 13.11.2020 precizări la dosar, prin care a arătat că "înţelegem să ne menţinem temeiul de drept invocat în cuprinsul acţiunii formulate în contradictoriu cu C., respectiv art. 1349 şi art. 1516 C. civ., acţiunea formulată având caracterul unei acţiuni în pretenţii şi nicidecum a unei acţiuni în atragerea răspunderii patrimoniale conform art. 169 din Legea nr. 85/2014."

Prin sentinţa civilă nr. 5232/27.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus suspendarea judecăţii şi înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, a evocat dispoziţiile art. 120 C. proc. civ. şi art. 1 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi art. 204 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 şi a subliniat că atât normele de drept procesual, cât şi cele de drept material stabilesc că de competenţa tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul debitorului sunt toate cererile şi procedurile reglementate de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Între cererile reglementate de Legea nr. 85/2014 a notat tribunalul că se află şi cea prevăzută la art. 169 alin. (1), potrivit căruia "la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (...)".

Subliniind că în cadrul Tribunalului Bucureşti funcţionează secţia a VII-a Civilă care soluţionează exclusiv cereri ce fac obiectul Legii nr. 85/2014, a conchis că Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă nu poate să soluţioneze, în fond, decât cereri ce cad sub incidenţa Legii nr. 85/2014.

Or, în aceste condiţii, având în vedere cele arătate de reclamantă, în sensul că nu doreşte ca cererea sa îndreptată împotriva pârâtului C. să fie judecată în temeiul art. 169 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, a apreciat că litigiul nu este de competenţa Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă.

În acest context, a reţinut că este adevărat că, aşa cum se arată şi în sentinţa de declinare a competenţei, potrivit art. 22 C. proc. civ. judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, însă, în opinia judecătorului-sindic, aceasta nu se poate face cu încălcarea principiului disponibilităţii, prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Cu alte cuvinte, restabilirea calificării juridice a cererii deduse judecăţii nu se face în afara limitelor stabilite de reclamant. Or, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 1.349 si 1.516 C. civ., iar ulterior a precizat că nu înţelege să modifice acest temei juridic.

În continuare, a redat dispoziţiile art. 1.349 si 1.516 C. civ., conchizând că secţia a VII-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, care soluţionează exclusiv cauze de insolvenţă, nu este competentă material, întrucât acţiunea este una în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dreptul comun, iar nu una în răspunderea specială prevăzută de art. 45 din Legea nr. 85/2014.

Competenţele judecătorului sindic sunt strict limitate la dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 care reia, practic, toate cererile, contestaţiile ce sunt înscrise în cuprinsul legii la diverse secţiuni.

Într-un mod mai general a reţinut tribunalul că sunt definite atribuţiile judecătorului sindic în art. 45 alin. (2) teza întâi, potrivit căruia "atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei." A apreciat însă că nici în cadrul acestei definiţii mai generale nu poate fi încadrată cererea reclamantei, întrucât aceasta nu vizează activitatea administratorului/lichidatorului judiciar, iar, pe de altă parte, natura cererii adresate instanţelor de judecată nu se confundă cu situaţia juridică în care se află una din părţi. Cu alte cuvinte, cererea reclamantei nu este în mod automat aferentă procedurii insolvenţei pentru că este în faliment, putând exista cauze în care debitorul este parte şi care nu sunt de competenţa judecătorului sindic, cum sunt, spre exemplu, cererile în contencios fiscal sau administrativ sau plângerile contravenţionale, dar şi acţiunile în pretenţii.

A apreciat tribunalul că acţiunea excedează în mod vădit competenţa judecătorului-sindic, întrucât nu reprezintă o contestaţie sau obiecţiune cu privire la procedura insolvenţei.

În final, a reţinut că modul eronat în care Judecătoria Ploieşti a procedat la declinarea competenţei de soluţionare a cauzei rezultă şi din atitudinea procesuală a celor două părţi.

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar Casa de Insolvenţă B. S.R.L., a învestit Judecătoria Ploieşti cu o acţiune vizând obligarea pârâtului C. -care a avut calitatea de administrator statutar al societăţii reclamante şi specimen de semnătură în unităţile bancare pentru societate la plata către reclamantă a sumei de 164.191,2 RON, pretins a fi retrasă fără justificare din conturile S.C. A. S.R.L. în perioada ianuarie 2016 - august 2016.

Judecătoria Ploieşti, secţia Civilă a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind o acţiune în instituirea răspunderii patrimoniale conform Legii nr. 85/2014, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La solicitarea Tribunalului Bucureşti, lichidatorul judiciar al reclamantei a transmis la 13.11.2020 precizări la dosar, prin care a arătat că înţelege să menţină temeiul de drept invocat în cuprinsul acţiunii formulate în contradictoriu cu C., respectiv art. 1349 şi art. 1516 C. civ., acţiunea formulată având caracterul unei acţiuni în pretenţii şi nicidecum a unei acţiuni în atragerea răspunderii patrimoniale conform art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Instanţa supremă subliniază că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

În acest context, trebuie menţionat că, aşa cum judicios a reţinut Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, chiar dacă asupra reclamantei a fost deschisă procedura generală a insolvenţei, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage automat competenţa judecătorului sindic, ale cărui atribuţii sunt reglementate de art. 45 din Legea nr. 85/2014.

Procedura insolvenţei este o procedură colectivă prin care se urmăreşte acoperirea datoriilor debitorului insolvent faţă de creditorii săi, desfăşurată într-o succesiune de acte şi operaţiuni strict determinate de lege a căror finalitate este prestabilită.

Potrivit dispoziţiilor speciale ale art. 41 şi 45 din Legea nr. 85/2014, atribuţiile tribunalului învestit în primă instanţă, sunt exercitate de către judecătorul-sindic, deci de o instanţă specializată.

Textul art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 priveşte doar principalele atribuţii ale judecătorului-sindic, enumerarea legală a atribuţiilor jurisdicţionale ale judecătorului-sindic nefiind limitativă. Astfel, orice situaţie litigioasă intervenită în cursul soluţionării dosarului de insolvenţă a cărei finalitate este convergentă scopului Legii nr. 85/2014 poate intra în competenţa de soluţionare a judecătorului-sindic, cu observaţia că nu s-ar putea interpreta că i-ar reveni judecătorului-sindic competenţa de soluţionare a oricăror acţiuni de drept comun, doar în considerarea faptului că una dintre părţile în litigiu se află în procedura reglementată de legea specială.

Cum reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1516 C. civ., competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în primă instanţă nu se va stabili potrivit art. 120 din C. proc. civ. şi dispoziţiilor speciale privind procedura insolventei, ci în virtutea dispoziţiilor dreptului comun.

Prin demersul său judiciar, reclamanta urmăreşte angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului şi obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 164.191,2 RON, pretins a fi retrasă, fără justificare, din conturile S.C. A. S.R.L. în perioada ianuarie 2016 - august 2016.

Aşa fiind, având în vedere valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, 164.191,2 RON, precum şi locul situării domiciliul pârâtului (municipiul Ploieşti), instanţa supremă reţine că, raportat la dispoziţiile art. 94 şi art. 107 C. proc. civ., competenţa soluţionării cauzei aparţine Judecătoriei Ploieşti.

Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2021.