Shareholders' ownership claim over dissolved company's property upheld, quashed and remanded for judge to clarify applicable law.

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Analizând actele de la dosar şi hotărârea atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18.04.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, prin Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că la data radierii S.C. C. S.R.L. s-a transmis în patrimoniul reclamanţilor, în proporţie de câte 50%, dreptul de proprietate asupra imobilului teren situat în Bucureşti, str. x P, cu număr cadastral x, număr de carte funciară x, Bucureşti, Sector 1 şi să dispună înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 237 din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 3455/15.11.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins ca neîntemeiată acţiunea, reţinând în esenţă că prevederile art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990 invocate de reclamanţi nu sunt incidente, întrucât societatea a fost supusă procedurii lichidării anterior radierii.

Împotriva acestei sentinţe, A. şi B. au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1245A/06.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în principal primei instanţe, iar în subsidiar instanţei de apel.

În motivare, au reiterat situaţia de fapt, au prezentat evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi au arătat că, încălcând dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., instanţa a aplicat greşit norma de drept material, prin raportare la situaţia de fapt şi la rezultatul urmărit de părţi ca urmare a promovării cererii de chemare în judecată.

În opinia recurenţilor, doar în ipoteza unui acord expres, care nu se regăseşte în speţă, instanţa nu ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor modificarea temeiului de drept, finalitatea urmărită atât de art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990, cât şi de art. 260 alin. (11) din aceeaşi Lege fiind transmiterea bunurilor rămase din patrimoniul societăţii radiate în patrimoniul asociaţilor, în condiţiile legii.

Astfel, au arătat că au susţinut în faţa instanţei de apel că tribunalul a reţinut că nu este aplicabil în cauză art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect, încălcând astfel principiul contradictorialităţii şi că, în situaţia în care instanţa de fond ar fi apreciat că se impune indicarea unui alt temei de drept, prin raportare la faptul că a fost înregistrată o operaţiune de lichidare, ar fi trebuit, în virtutea rolului său activ, să pună în discuţia părţilor necesitatea unei precizări în acest sens sau să dea acţiunii calificarea juridică exactă, potrivit motivelor de fapt ale cererii şi scopului urmărit prin promovarea acţiunii.

De asemenea, au arătat că prin memoriul de apel au precizat că neindicarea sau indicarea greşită a temeiului de drept al acţiunii nu poate atrage respingerea acesteia, instanţa de judecată fiind obligată să releve norma de drept aplicabilă în speţă, dar şi că art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990 conţine o reglementare similară celei din art. 237 alin. (13) din acelaşi act normativ, astfel că în cauză sunt aplicabile fie dispoziţiile art. 237, fie ale art. 260 din Legea nr. 31/1990, prin ambele norme tinzându-se la realizarea aceluiaşi scop - constatarea pe cale judecătorească a faptului că bunurile rămase în patrimoniul societăţii dizolvate şi radiate revin asociaţilor.

Instanţa de prim control judiciar a respins însă apelul, reţinând că art. 22 alin. (2) C. proc. civ. menţionează dreptul, nu obligaţia instanţei de a cere explicaţii părţilor şi de a pune în dezbaterea acestora împrejurări de drept care nu au fost menţionate în cerere; calificarea sau recalificarea actelor şi faptelor deduse judecăţii în condiţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. se impune doar în situaţiile în care denumirea folosită de parte nu reflectă scopul urmărit prin promovarea acesteia, nu şi în situaţia în care denumirea folosită de parte este corectă; principiile contradictorialităţii şi rolului activ nu presupun că judecătorul trebuie să complinească lipsurile cererilor deduse judecăţii sau ale apărărilor părţilor; art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990 este aplicabil în cazul în care societatea, înainte de a fi radiată, nu a fost supusă procedurii lichidării; faptul că solicitarea de lichidare nu a fost făcută în termenul stabilit de art. 237 alin. (8) din Legea nr. 31/1990 este lipsit de relevanţă, incidenţa sau nu a art. 237 alin. (13) din Legea nr. 31/1990 nefiind stabilită în funcţie de respectarea sau nu a acestui termen, ci în funcţie de parcurgerea sau nu a procedurii lichidării anterior radierii societăţii, dar şi că art. 260 din Legea nr. 31/1990 nu poate fi avut în vedere la soluţionarea apelului, dat fiind că, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în apel nu poate fi schimbată cauza cererii deduse judecăţii.

Potrivit recurenţilor, aceste considerente ale curţii de apel au condus la aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest context, au subliniat că a proceda la o încadrare în drept corectă nu presupune încălcarea principiului disponibilităţii ci, în lumina dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., această atitudine este obligatorie, scopul fiind obţinerea unei hotărâri temeinice şi legale.

În continuare, au evocat jurisprudenţa şi doctrina cu privire la acest aspect, au redat conţinutul art. 22, art. 480 alin. (3) şi art. 497 C. proc. civ. şi au subliniat că, în speţă, au solicitat instanţei de apel să anuleze hotărârea atacată şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe, prin prisma aplicării dispoziţiilor art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990.

Recurenţii au mai susţinut că în mod eronat a reţinut curtea de apel că adoptarea unei astfel de soluţii ar implica schimbarea cauzei în apel, în condiţiile în care, potrivit art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990, bunurile rămase din patrimoniul societăţii radiate din registrul comerţului, în condiţiile acestui articol (urmare a procedurii lichidării), revin acţionarilor/asociaţilor, în condiţiile legii.

În drept, recurenţii au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul a depus întâmpinare, prin care a arătat că lasă la aprecierea instanţei soluţia dată recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 11.11.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl admită pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curtea constată că, deşi recurenţii au indicat drept temei al cererii de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate se circumscriu ipotezei de la pct. 5.

Astfel, chestiunea pusă în discuţie ce vizează încălcarea principiului rolului activ în aflarea adevărului reglementat de art. 22 C. proc. civ. urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv de recurs ce se găseşte a fi întemeiat având în vedere încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, reclamanţii s-au adresat instanţei de judecată, solicitând să se constate că sunt proprietari în indiviziune, în cote egale de 50%, asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x P, cu număr cadastral x, număr de carte funciară x, aflat în proprietatea societăţii radiate, la care au avut calitatea de asociaţi, aceştia apreciind că cererea lor se circumscrie ipotezei prevăzute de la art. 237 din Legea nr. 31/1990 şi art. 24 alin. (3) din Legea nr. 7/1996.

Demersul judiciar al reclamanţilor se întemeiază pe faptul că societatea C. S.R.L. a fost dizolvată prin sentinţa civilă nr. 18353/26.11.2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar ulterior a fost radiată prin rezoluţia nr. 95602/13.07.2017 emisă de O.N.R.C. - Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Aşadar, în speţă se tinde la a se constata pe cale judecătorească faptul că bunul rămas în patrimoniul societăţii dizolvate şi radiate revine asociaţiilor, reclamanţii arătând în cuprinsul cererii de chemare în judecată că anterior radierii societatea a fost supusă procedurii de lichidare.

Calificarea în fapt şi în drept a cererilor cu care este învestită se face de instanţa către judecă litigiul, iar pe lângă obligaţiile stabilite în sarcina părţilor şi a terţilor în desfăşurarea procesului conform art. 10 şi 11 C. proc. civ., legiuitorul a înţeles să instituie o serie de îndrumări şi obligaţii pentru judecător, potrivit art. 22 C. proc. civ., menite să fundamenteze principiul adevărului în procesul civil şi efectivitatea accesului la instanţă.

Indicarea greşită a temeiului de drept în cererea de chemare în judecată nu afectează obligaţia judecătorului de a stabili şi aplica textul de lege corect situaţiei de fapt expuse de către parte, sau cel puţin pe aceea de a lămuri conţinutul real al petentei şi cauza pe care se întemeiază, prin clarificarea intenţiei părţilor litigante.

Din considerentele hotărârii recurate rezultă că s-a dat eficienţă principiului disponibilităţii, cu respectarea limitelor impuse de către reclamanţi prin cererea de chemare în judecată cu referire la temeiul juridic indicat, apreciindu-se că acţiunea se analizează strict în raport cu prevederile art. 237 din Legea nr. 31/1990 şi că nu pot fi avute în vedere dispoziţiile art. 260 din Legea nr. 31/1990, întrucât în apel nu poate fi schimbată cauza acţiunii.

Procedând astfel, curtea de apel a pronunţat o hotărâre formală, în măsura în care, deşi starea de fapt descrisă permitea identificarea cauzei acţiunii, s-a raportat la temeiul indicat formal de reclamanţi, producându-le acestora o vătămare ce nu poate fi acoperită decât prin anularea hotărârii pronunţate în aceste condiţii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ca urmare a nesocotirii principiului contradictorialităţii şi încălcării rolului activ al judecătorului.

În realitate, nu s-a exercitat un rol activ în aflarea adevărului, instanţa de apel trecând peste argumentele pe care reclamanţii le-au adus în susţinerea cererii lor şi pe baza cărora se putea proceda la restabilirea calificării corecte a temeiului juridic prin prisma căruia să fie analizată cererea de chemare în judecată.

Astfel, în baza art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., judecătorul avea îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, sens în care era în drept să ceară părţilor lămuriri cu privire la temeiul de drept, în raport cu circumstanţele cauzei, şi să pună în dezbaterea părţilor incidenţa prevederilor art. 260 alin. (11) din Legea nr. 31/1990, ipoteză aplicabilă în situaţia în care societatea a fost supusă procedurii de lichidare anterior radierii.

Obligaţia judecătorului de a pune în discuţia părţilor fundamentul juridic corect al cererii rezidă în art. 22 alin. (4) C. proc. civ., pentru a putea lămuri cadrul procesual corect şi pentru a putea corespunde unei juste soluţionări a cauzei.

Aflarea adevărului este un principiu fundamental al procesului civil reglementat ca atare de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. printr-o normă de interes public, iar încălcarea acestor dispoziţii face ca instanţa de control judiciar să fie în imposibilitate de a verifica justeţea soluţiei adoptate.

Având în vedere aceste motive, Înalta Curte constatând incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în conformitate cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe pentru stabilirea exactă a dispoziţiilor legale incidente, prin prisma căreia se va analiza cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1245A/06.09.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2021.