Unjust enrichment claim time-barred where prior res judicata decision identified property owner, triggering start of limitation period

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 06.01.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator special B. şi administrator judiciar C.., a chemat în judecată pe pârâtele D., Primăria Oraşului Măgurele, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, Instituţia Prefectului Judeţului Ilfov şi Consiliul Judeţean Ilfov, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâtele să emită un act administrativ care să precizeze: proprietarul/proprietarii imobilului situat în Oraşul Măgurele, str. x A, Judeţul Ilfov, în perioada ianuarie - martie 2004; persoana/persoanele fizică/fizice sau juridică/juridice în sarcina căreia/cărora revine obligativitatea achitării sumei de 197.906,85 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate de S.C. A. S.R.L. la imobilul situat în Oraşul Măgurele, str. x A, Judeţul Ilfov, în perioada ianuarie - martie 2004, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate până la data plăţii efective; în ce calitate s-au implicat pentru realizarea şi recepţionarea lucrărilor executate de S.C. A. S.R.L. la imobilul sus-menţionat; de asemenea a solicitat obligarea debitorului/debitorilor, precum şi a celor răspunzători, în solidar, la plata-integrală a sumelor menţionate mai sus şi să se stabilească, în mod definitiv, cărei persoane fizice sau juridice îi revine obligaţia plăţii contravalorii prejudiciului în cuantum de 4.990.041,12 RON cauzat S.C. A. S.R.L. ca urmare a blocajului financiar produs prin neachitarea lucrărilor executate la imobilul situat în Oraşul Măgurele, Str. x, Nr. 250 A, Judeţul Ilfov în perioada ianuarie - martie 2004, care a condus la întreruperea totală a activităţii societăţii.

Prin încheierea din 30.01.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti.

La data de 02.05.2017, pârâta D. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile autorităţii de lucru judecat, inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

La 28.04.2017, pârâtul Consiliul Judeţean Ilfov a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, lipsei calităţii procesuale pasive şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

La data de 09.10.2017, reclamanta a depus o cerere prin care a arătat că înţelege să se judece în contradictoriu cu Oraşul Măgurele, prin Primar şi să cheme în judecată şi pe pârâţii Staţia de Salvare Măgurele, Ministerul Sănătăţii, Cabinetul Stomatologic Dr. E., Oficiul Farmaceutic Măgurele, Compania Naţională Poşta Română şi Oficiul Poştal Măgurele.

Prin încheierea din 09.10.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 4913/13.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă, a stabilit că aparţine secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei.

După înregistrarea cauzei pe rolul secţiei a VI-a Civile, Ministerul Sănătăţii a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

De asemenea, pârâtul Cabinetul Stomatologic Dr. E. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei.

Pârâta U.A.T. Oraşul Măgurele a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, iar Serviciul de Ambulanţă Bucureşti - Ilfov a invocat, pe calea întâmpinării, excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei Staţia de Salvare Măgurele.

La 21.05.2018, reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată şi a arătat că solicită obligarea pârâţilor D., Oraşul Măgurele, prin Primar, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, Instituţia Prefectului Judeţului Ilfov, Consiliul Judeţean Ilfov, Ministerul Sănătăţii, Serviciul de Ambulanţă Bucureşti - Ilfov, Cabinetul Stomatologic Dr. E., Oficiul Farmaceutic Măgurele şi Compania Naţională Poşta Română la plata prejudiciului în cuantum de 4.990.041,12 RON, compusă din:

- 140.933,57 RON, contravaloarea facturii nr. x/28.04.2006, reprezentând valoarea lucrărilor executate şi neachitate, conform raportului de expertiză contabilă judiciară;

- 56.973,28 RON, reprezentând contravaloarea tâmplăriei cu geam termopan montată în spaţiile aparţinând D., conform situaţiilor de lucrări;

- 1.553.517,00 RON, cu titlu de profit nerealizat prin întreruperea activităţii şi raportat la cifra de afaceri;

- 448.617,27 RON, reprezentând profit nerealizat datorită nefinalizării contractelor aflate în derulare;

- 2.790.000,00 RON (echivalentul sumei de 620.000,00 euro), reprezentând contravaloarea încasată de S.C. A. S.R.L. în urma vânzării proprietăţii imobiliare din Comuna Călineşti, Jud. Teleorman şi utilizată integral pentru achitarea creditelor contractate şi a penalităţilor de întârziere aferente.

Cererea a fost întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

La data de 21.05.2018 judecata cauzei a fost suspendată în temeiul art. 242 C. proc. civ. şi a fost redeschisă la data de 3.09.2018, când tribunalul a luat act de renunţarea la judecată în contradictoriu cu Oficiul Farmaceutic Măgurele.

Prin sentinţa civilă nr. 2520/10.09.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă a respins excepţiile lipsei capacităţii procesuale, lipsei calităţii procesuale pasive şi autorităţii de lucru judecat, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi modificată; a fost obligată reclamanta la plata către pârâta D. a sumei de 3.570 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1175/02.07.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei din apel, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei în parte, cu consecinţa admiterii apelului.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel a asimilat în mod eronat persoana care a comandat lucrările cu proprietarul imobilului, al cărui patrimoniu a fost mărit prin executarea acestora.

A arătat recurenta că a cunoscut, într-adevăr, persoana care a comandat lucrările, însă nu şi proprietarul imobilului.

Astfel, lucrările au fost comandate de preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov de la acea vreme, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, care a angajat astfel, implicit, răspunderea instituţiei pe care o reprezenta; acesta nu poate fi însă ţinut să achite debitul, în calitate de persoană fizică, întrucât nu a beneficiat, direct sau indirect, de pe urma executării lucrărilor.

Aşadar, trebuie făcută o distincţie clară între persoana care a comandat lucrările, în calitate de reprezentant al unei autorităţi locale şi beneficiarul final al acestora, în speţă proprietarul imobilului, al cărui patrimoniu a fost majorat fără justă cauză.

A subliniat recurenta că angajarea răspunderii unei instituţii publice poate avea loc doar în condiţiile în care beneficiarul lucrărilor avea calitatea de instituţie publică locală, astfel că este evident că imobilul din str. x nu putea avea alt statut decât cel de instituţie publică sau clădire de utilitate publică, cu atât mai mult cu cât de lucrările executate au beneficiat numai unităţi găzduite în acest imobil, care prestau servicii către populaţie.

În opinia recurentei, instanţa a reţinut în mod eronat că l-ar fi cunoscut pe proprietarul imobilului la momentul prezumtiv al începerii termenului de prescripţie invocat, în condiţiile în care, în ciuda eforturilor depuse, nu a putut identifica proprietarul imobilului, astfel că una dintre condiţiile cumulative necesare pentru începerea termenului de prescripţie în cauză nu este îndeplinită.

Totodată, a susţinut că instanţa a apreciat în mod eronat că problema ar fi fost lămurită prin decizia nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, în realitate, lămureşte problema doar în aparentă, limitându-se să constate că imobilul se află - aparent şi teoretic - în proprietatea Comunei Măgurele şi că pârâta D. nu ar avea calitatea de proprietar.

Potrivit recurentei, situaţia juridică este incertă, atât timp cât acest imobil nu are un proprietar atestat, obiectul principal al acţiunii constând tocmai în tranşarea acestei chestiuni, prin intermediul documentelor solicitate a fi depuse la dosar de către Primăria Măgurele, pentru a se constata persoana care figurează în calitate de proprietar şi achită impozitul imobilului, capăt de cerere asupra căruia instanţele au omis să se pronunţe.

Or, menirea actului de justiţie este să lămurească fără echivoc pricina dedusă judecăţii, pe baza probelor administrate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, pronunţând o sentinţă a cărei argumentare să nu poată fi susceptibilă de interpretări. Un act de justiţie formal, bazat pe argumente şi/sau probe şubrede, ambigue, nesustenabile, care nu răspunde concret capetelor de cerere şi nu lămureşte cauza reprezintă o păgubire a justiţiabilului şi o lezare a dreptului său la un proces echitabil. Mai mult, este o încălcare a principiilor pe care se sprijină actul de justiţie şi a căror respectare are menirea de a asigura corectitudinea şi imparţialitatea acestuia, principii ce reprezintă esenţa fundamentului pe care este clădită instituţia justiţiei şi a căror nesocotire duce inevitabil la vicierea actului de justiţie şi transformarea sa în unul pur formal.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. şi a subliniat că, prin hotărârea atacată, instanţa nu s-a pronunţat asupra principalului capăt de cerere.

De asemenea, a susţinut că motivarea este ambiguă, în ceea ce priveşte momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, nefiind lămurită pe deplin problema identităţii proprietarului.

Aşa fiind, condiţiile pentru începerea curgerii termenului de prescripţie nu erau îndeplinite simultan şi cumulativ la momentul prezumat în mod eronat de instanţă, din moment ce nu se cunoştea identitatea proprietarului al cărui patrimoniu fusese mărit în dauna reclamantei.

În final a subliniat că apartenenţa imobilului la domeniul public al Comunei Măgurele, consfinţită prin H.G. nr. 930/2002, nu este de natură a învesti automat cu dreptul de proprietate o instituţie care a contestat în mod explicit acest statut.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La 30.10.2019, intimata Compania Naţională Poşta Română a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate.

La 31.10.2019, intimatul Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii; la aceeaşi dată a formulat întâmpinare şi intimata D., solicitând respingerea recursului.

Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov, prin întâmpinarea depusă la 31.10.2019, a solicitat ca, în ipoteza admiterii recursului, să se constate lipsa calităţii sale procesuale pasive.

Tot respingerea recursului a solicitat-o şi Consiliul Judeţean Ilfov, prin întâmpinarea depusă la dosar la 04.11.2019.

Prin încheierea din 11.11.2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru a respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Analizând decizia atacată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine următoarele.

Recurenta a indicat, în mod expres, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel nu a făcut o distincţie clară între persoana care a comandat lucrările, în calitate de reprezentant al unei autorităţi locale şi beneficiarul final al acestora, în speţă proprietarul imobilului, al cărui patrimoniu a fost majorat fără justă cauză, dar şi că motivarea curţii de apel este ambiguă, în ceea ce priveşte momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, nefiind lămurită pe deplin problema identităţii proprietarului.

În analiza motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte reţine că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv şi consistent al argumentelor părţilor.

Aşadar, obligaţia de motivare impune o apreciere ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele sale, motivarea unei hotărâri fiind înţeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părţi, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Examinarea de detaliu a deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, reţinând că, raportat la precizările formulate de reclamantă, care şi-a motivat cererea exclusiv pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, în mod corect a apreciat prima instanţă că termenul de prescripţie începe să curgă, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, de la data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, că aşa cum rezultă din relatările apelantei-reclamante, lucrările au fost efectuate ca urmare a solicitării formulate de către preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov şi că, şi în condiţiile în care apelanta-reclamantă a făcut dovada că a primit răspunsuri echivoce din partea diferitelor instituţii şi autorităţi, cărora le-a solicitat relaţii cu privire la persoana proprietarului imobilului, având în vedere că în registrul public de publicitate imobiliară nu s-ar regăsi date referitoare la respectivul imobil, această împrejurare nu determină o prorogare a momentului de la care începe să curgă acest termen, câtă vreme apelanta-reclamantă ar fi trebuit să cunoască cine este proprietarul imobilului cel mai târziu la data redactării deciziei nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (08.04.2010), în considerentele căreia s-a reţinut că "(…) imobilul în discuţie nu face parte din patrimoniul pârâtei (D.), în contextul în care prin H.G. nr. 930/2002 în baza legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică s-a atestat apartenenţa acestuia la domeniul public al comunei Măgurele, judeţul Ilfov, neavând relevanţă faptul că nu s-a produs o predare - preluare efectivă sau că bunul nu figurează - încă în inventarul acesteia".

Aşadar, Înalta Curte constată că, în contra celor susţinute de recurentă, curtea de apel a făcut distincţie între persoana care a comandat lucrările şi beneficiarul acestora (proprietarul imobilului), reţinând că această chestiune a fost lămurită prin decizia nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că la data pronunţării sus-menţionatei decizii, 16.03.2010, recurenta a cunoscut în patrimoniul cui s-au produs aceste îmbunătăţiri, chiar distinct de împrejurarea că lucrările au fost comandate de preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a reţinut că nu prezintă relevanţă faptul că spaţiile din imobilul la care s-au executat îmbunătăţirile sunt utilizate de alte entităţi, relevantă fiind stabilirea titularului dreptului de proprietate, chestiune tranşată prin decizia nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de la a cărei pronunţare a apreciat că începe să curgă termenul de prescripţie.

Aşa fiind, instanţa supremă reţine că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că nu pot fi primite criticile recurentei vizând motivarea ambiguă în ceea ce priveşte momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.

Pentru aceste motive, instanţa supremă constată că sunt neîntemeiate şi criticile autoarei căii de atac în sensul că nu este îndeplinită una dintre condiţiile impuse de lege pentru curgerea prescripţiei, atât timp cât lucrările efectuate de recurentă profită proprietarului imobilului, a cărui identitate nu a fost stabilită.

Astfel, contrar celor susţinute de recurentă, data de început a prescripţiei nu a fost stabilită de instanţa de apel ca urmare a aplicării unei prezumţii, ci raportat la împrejurarea că recurenta a cunoscut sau trebuia să cunoască începând cu data pronunţării deciziei nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că imobilul aparţine domeniului public al Comunei Măgurele, conform H.G. nr. 930/2002 şi Legii nr. 213/1998.

În acest context, trebuie subliniat că nu sunt întemeiate nici criticile recurentei în sensul că cele reţinute prin decizia nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu pot avea semnificaţia dată de instanţa de apel.

Aceasta, întrucât, prin aceste susţineri, recurenta tinde să infirme autoritatea de lucru judecat a deciziei sus-menţionate şi să anihileze efectele pozitive ale acestei autorităţi.

Or, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., " Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Aşadar, potrivit textului de lege sus-menţionat, autoritatea de lucru judecat operează şi atunci când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă într-un alt proces. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Din această perspectivă, nici critica recurentei conform căreia instanţa nu s-a pronunţat asupra principalului capăt de cerere, care viza stabilirea proprietarului imobilului, nu este aptă să conducă la admiterea recursului, în condiţiile în care s-a apreciat că acest aspect a fost dezlegat cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 1069/16.03.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar F.. şi prin administrator special G., împotriva deciziei civile nr. 1175/02.07.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2021.