Corporate liability claim against former administrator fails; appeal quashed and damages rejected

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 09.01.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 3.000.000 RON, cu titlu de daune cauzate prin modul defectuos prin care acesta a administrat societatea în perioada 2010-2013 şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 şi urm. C. proc. civ., coroborat cu art. 72, art. 73 alin. (1) lit. d) şi art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, precum şi art. 1536-1540 din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa nr. 677/09.06.2016, Tribunalul Iaşi, secţia II civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, precum şi cererea pârâtului privind amendarea reclamantei, conform dispoziţiilor art. 12 alin. (2) şi art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. A obligat reclamanta să plătească suma de 100 RON către S.C. C. S.R.L., pentru traducătorul autorizat D.. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 650/24.09.2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar E.., a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivarea recursului, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a învederat următoarele:

Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 72 şi 73, coroborat cu art. 1536-1540 din C. civ. de la 1864, întrucât nu a dat eficienţă acestor norme, conform cărora în speţă sunt aplicabile regulile referitoare la mandat, apreciind în mod eronat că faptele imputate pârâtului nu pot atrage răspunderea acestuia şi că acesta nu se face vinovat de daunele cauzate recurentei prin nerespectarea Hotărârii A.G.E.A nr. 3/23.11.2010.

A arătat recurenta că prin Hotărârea A.G.O.A. nr. 1/24.05.2012 şi procesul-verbal nr. x/24.05.2012, asociaţii au stabilit că pârâtul nu a respectat şi nu a îndeplinit atribuţiile şi obligaţiile stabilite prin Hotărârea A.G.E.A nr. 3/2010, acesta aflându-se şi într-un conflict de interese, în sensul că a abuzat de propria calitate de administrator şi a favorizat alte societăţi pe care le administra.

O altă critică formulată de recurentă vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 209 şi urm., art. 1295 şi urm., art. 1.309 şi art. 1.784 alin. (3) C. civ.

Potrivit autoarei căii de atac, instanţa de apel a apreciat în mod eronat că aceste norme legale nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte analiza răspunderii administratorului.

În acest sens, a susţinut că aceste norme legale privesc faptele şi actele săvârşite sau încheiate de către intimat după intrarea în vigoare a noului C. civ. şi se aplică în mod automat, iar dispoziţiile legale incidente din C. civ. de la 1864 privesc actele săvârşite de intimat sub imperiul acestora. Or, instanţa de apel a ignorat acest aspect, apreciind în mod nejustificat că dispoziţiile noului C. civ. nu sunt aplicabile în speţă.

Cea de-a treia critică vizează interpretarea greşită a prevederilor art. 358 C. proc. civ.

În opinia autoarei căii de atac, în condiţiile în care intimatul a refuzat să se prezinte la interogatoriul încuviinţat de tribunal, instanţa putea socoti această împrejurare drept o mărturisire deplină ori cel puţin un început de dovadă în folosul părţii care a propus interogatoriul.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la omisiunea tribunalului de a se pronunţa asupra unei probe admise în cauză, respectiv interogatoriul intimatului, şi, pe cale de consecinţă, nu a luat în considerare această probă la rejudecarea fondului, contrar dispoziţiilor art. 476 C. proc. civ.

În final, a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, precum şi obligarea intimatului la plata sumei de 103.685,85 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Intimatul nu a formulat întâmpinare.

Prin încheierea din 11.11.2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, instanţa supremă reţine următoarele:

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecăţii are caracter extraordinar şi este lipsită de valenţe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greşită aplicare a legii, recurenta solicită reevaluarea materialului probator şi a situaţiei de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanţa supremă.

Autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 72 şi 73, coroborate cu cele ale art. 1536-1540 din C. civ. de la 1864, întrucât nu a dat eficienţă acestor norme, conform cărora în speţă sunt aplicabile regulile referitoare la mandat, apreciind în mod eronat că faptele imputate intimatului nu pot atrage răspunderea acestuia şi că acesta nu se face vinovat de daunele cauzate recurentei prin nerespectarea Hotărârii A.G.E.A nr. 3/23.11.2010.

Înalta Curte constată însă că, prin criticile formulate, recurenta urmăreşte, în realitate, să provoace un control de fond, de netemeinicie, atât timp cât analiza de detaliu a deciziei atacate relevă că instanţa de apel a analizat faptele imputate pârâtului, reţinând, în baza probatoriului administrat, precum şi a propriului raţionament juridic, că acestea nu pot constitui temei al angajării răspunderii.

Astfel, în faţa instanţei de apel au fost administrate probe, cu privire la care s-a reţinut fie că nu au aptitudinea de a dovedi faptele imputate pârâtului, fie că au fost prezentate trunchiat de reclamantă. În acest context, curtea de apel a făcut referire la probe incorect utilizate şi a prezentat o argumentare vastă asupra stării de fapt reţinute.

Analiza deciziei atacate şi a memoriului de recurs relevă că, în calea extraordinară de atac, autoarea acesteia susţine doar un punct de vedere diferit asupra stării de fapt, iar nu o încălcare concretă a legii.

Instanţa supremă subliniază că suita textelor de lege prezentate de recurentă nu are relevanţă în această etapă procesuală, decât în măsura în care aceasta precizează în ce a constat încălcarea lor în apel.

Astfel, simpla enunţare şi citare a unor dispoziţii legale nu echivalează cu încălcarea normelor de drept material în apel, atât timp cât recurenta nu demonstrează modul greşit în care acestea au fost aplicate ori interpretate de instanţa de prim control judiciar.

O altă critică formulată de recurentă vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 209 şi urm., art. 1295 şi urm., art. 1.309 şi art. 1.784 alin. (3) C. civ.

Potrivit autoarei căii de atac, instanţa de apel nu a avut în vedere că aceste norme legale privesc faptele şi actele săvârşite sau încheiate de către intimat după intrarea în vigoare a noului C. civ. şi se aplică în mod automat, iar dispoziţiile legale incidente din C. civ. de la 1864 privesc actele săvârşite de intimat sub imperiul acestora.

Nici această critică nu este aptă să conducă la casarea deciziei atacate.

Aceasta, întrucât instanţa de apel a respins apelul nu pentru că a apreciat că sunt incidente anumite dispoziţii legale, în raport cu data săvârşirii pretinselor fapte, ci pentru că a reţinut că faptele imputate nu depăşesc obligaţiile legale ale pârâtului, în calitatea sa de administrator al societăţii.

Critica vizând faptul că instanţa de apel nu a făcut nicio referire cu privire la omisiunea tribunalului de a se pronunţa asupra unei probe admise în cauză, respectiv interogatoriul intimatului, şi, pe cale de consecinţă, nu a luat în considerare această probă la rejudecarea fondului, nu poate face obiectul examinării instanţei de recurs, a cărei analiză este limitată de partea introductivă a art. 488 C. proc. civ. doar la analiza de nelegalitate a deciziei atacate.

Mai mult, dispoziţiile art. 358 C. proc. civ. nu instituie, pentru instanţa devolutivă, obligaţia de a da valenţă de recunoaştere, neprezentării părţii la interogatoriu. Aprecierea greutăţii probatorii a acestei împrejurări se realizează în întregul context al dovezilor administrate în cauză, iar instanţa de apel a apreciat că interogatoriul a vizat elemente de fapt excedentare în raport cu tezele doveditoare considerate, analizând, aşadar, toate elementele probatorii ale dosarului.

Astfel, critica este nefondată, în măsura în care instanţa de apel a avut în vedere toate probele cauzei, cu privire la interpretarea cărora are o marjă de apreciere în stabilirea stării de fapt.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedeşte legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În ceea ce priveşte solicitarea intimatului de aplicare a unei amenzi judiciare în sarcina recurentei, Înalta Curte reţine că sancţiunea prevăzută de art. 187 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. vizează formularea cu rea-credinţă a unei căi de atac.

Se reţine că legea a creat posibilitatea exercitării recursului împotriva deciziilor pronunţate în apel, autoarea căii de atac manifestând folosinţa, în aceste condiţii, a unui drept recunoscut de lege, a cărui exercitare cu rea-credinţă nu a fost dovedită.

În aceste condiţii, instanţa supremă va respinge cererea intimatului de aplicare în sarcina recurentei a sancţiunii amenzii judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar E.., împotriva deciziei nr. 650/24.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Respinge ca nefondată cererea intimatei de aplicare în sarcina recurentei-reclamante a sancţiunii amenzii judiciare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 martie 2021.