Extraordinary appeal against service contract payment judgment dismissed for failure to establish omitted cassation grounds or material error

Şedinţa publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 august 2011 pe rolul Tribunalului Gorj, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 259.098 RON, contravaloarea facturii nr. x/4.04.2011, prestări servicii conform contractului nr. x/2.08.2010 şi contravaloarea penalităţilor calculate de la 15.04.2001, până la plata integrală a debitului.

Prin întâmpinare, pârâta B. a solicitat respingerea acţiunii, invocând în apărare excepţia de neexecutare de către reclamantă a contractului. Totodată, pârâta a formulat şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de prestări servicii nr. x/2.08.2011, întrucât perfectarea din partea societăţii pârâte s-a făcut de către o persoană fără capacitatea de a contracta.

Prin încheierea din 12 iunie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus strămutarea cauzei la Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 142/COM/2012, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea reconvenţională exercitată de pârâtă în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., şi, în consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a Contractului de prestări servicii nr. x/2.08.2010 încheiat între pârâtă, în calitate de beneficiar, şi reclamantă, în calitate de prestator de servicii. S-a respins ca rămasă fără obiect excepţia de neexecutare a contractului de prestări servicii nr. x/2.08.2010, invocată de pârâtă şi, totodată, s-a respins acţiunea exercitată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.. A fost respinsă cererea formulată de reclamantă pentru obligarea pârâtei la achitarea cheltuielilor de judecată şi s-a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 6.027,3 RON, cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei B..

Prin decizia civilă nr. 281/2015 din 10 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L., a schimbat parţial sentinţa atacată şi a admis în parte acţiunea precizată, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 259.098 RON reprezentând contravaloare servicii prestate, precum şi a penalităţilor de întârziere de 1% pe zi aplicate debitului, începând din data de 4 iulie 2011 şi până la achitarea integrală. S-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă şi s-a înlăturat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, pârâta B. a fost obligată să plătească apelantei S.C. A. S.R.L. suma de 13.538,43 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi suma de 4877,71 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin decizia civilă nr. 252 din 9 februarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâta B. împotriva Deciziei nr. 281/2015 din 10 iunie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. x/2011 şi prin decizia nr. 74 din 1 martie 2018, s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. Târgu Jiu împotriva sentinţei nr. 142/COM/2012, pronunţată de Tribunalul Alba, care a fost menţinută în totalitate, cu obligarea apelantei la plata sumei de 48968,7 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 74/2018 a Curţii de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta A. S.R.L..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 536/2019, a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 74/2018, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia a II-a civilă, pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare Curţii de Apel Cluj, spre o bună administrare a justiţiei.

Prin decizia civilă nr. 535 din 7 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei pe care Curtea a schimbat-o în tot; s-a admis acţiunea precizată şi a fost obligată pârâta B. să achite reclamantei suma de 259.098 RON şi penalităţi de întârziere de 1% pe zi de întârziere, începând cu data de 15.04.2011 şi până la achitarea integrală a debitului. S-a respins cererea reconvenţională. A fost obligată intimata să plătească apelantei A. S.R.L. suma de 68.508 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B..

Prin decizia nr. 1261 din 7 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta B. în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 535/2019 din 7 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi a fost obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 39.784,08 RON, către intimată.

Împotriva deciziei instanţei de recurs, B. a formulat contestaţie în anulare, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, anularea deciziei atacate şi rejudecarea recursului în sensul admiterii recursului declarat de pârâta B., împotriva deciziei civile nr. 535/2019 din 7 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi obligarea intimatei S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Contestatoarea a invocat incidenţa motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., susţinând că instanţa de recurs nu a efectuat o analiză reală a motivelor de recurs invocate, fapt ce echivalează cu omiterea cercetării motivelor de casare şi de modificare invocate.

Astfel, consideră că instanţa de recurs s-ar fi limitat la aprecieri cu caracter general, fără trimiteri la pasajele din decizia curţii de apel pe care le-a considerat relevante pentru dezlegările la care a ajuns şi fără trimiteri la probele administrate din care ar rezulta motivele pentru care i-a respins criticile de recurs.

În continuare, contestatoarea arată punctual motivele invocate prin cererea de recurs care, în opinia sa, nu au primit o dezlegare reală din partea Înaltei Curţi prin decizia atacată.

Referitor la motivul de recurs privind nelegalitatea deciziei prin raportare la prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciază că instanţele (inclusiv ÎCCJ), erau obligate să ţină cont de toate hotărârile de casare care au fost pronunţate în litigiul dedus judecăţii.

Drept urmare, în baza celor trei hotărâri de casare pronunţate de Înalta Curte în prezentul dosar (în special a deciziei intermediare nr. 252/9.02.2016), contestatoarea susţine că, atât ICCJ, cât şi Curtea de Apel Cluj erau ţinute să dea o dezlegare asupra: problemelor referitoare la lipsa totală a consimţământului său la încheierea contractului, aspectelor referitoare la lipsa totală a mandatului pentru angajarea valabilă a Asociaţiei (aspect care echivalează cu lipsa consimţământului), excepţiei de neexecutare invocate de pârâtă, aspectele referitoare la alte cauze de nulitate a contractului, celorlalte susţineri din primul recurs din dosar - susţineri reiterate, de altfel, în fiecare ciclu procesual şi flagrant ignorate de instanţă în (re)judecarea apelului, susţinerilor privind nulitatea procesului-verbal din 25.01.2009, prin includerea acestuia în probatoriu şi cu respectarea principiului contradictorialităţii, tuturor aspectelor relevante cu privire la (in)existenţa unui mandat şi la efectele juridice ale unei eventuale încheieri a unui act de dispoziţie de o persoană lipsită de puteri de reprezentare.

Contestatoarea consideră că, în ciuda instrucţiunilor exprese din partea instanţelor de casare care obligau la analiza tuturor aspectelor invocate de părţi referitoare la nulitatea contractului, Înalta Curte a omis să analizeze motivele de recurs invocate de pârâtă, reţinând că "prin cererea reconvenţională prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat cu reclamanta, nu s-au invocat între cauzele de nulitate incapacitatea specială impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, cauza ilicită ori frauda (pag. 2 din decizia atacată)", nearătând motivele care îi permiteau să omită să analizeze cauzele de nulitate invocate, în contra instrucţiunilor obligatorii ale instanţei de casare care obligau la analiza tuturor criticilor invocate de B..

Arată că acest motiv era determinant pentru soluţia pronunţată, întrucât în măsura în care ar fi fost analizate motivele de nulitate invocate de pârâtă ar fi condus la soluţia de constatare a lipsei consimţământului B. la încheierea contractului şi la respingerea pretenţiilor A. S.R.L..

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a arătat prin cererea de recurs că probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, iar judecătorul trebuie să se sprijine pe probe primare care implică un raport nemijlocit între probe şi fapte. Totodată, a susţinut că instanţa era ţinută să facă o verificare proprie a valabilităţii din punct de vedere civil a procesului-verbal din 25.01.2009 atât ca negotium cât şi ca instrumentam, precum şi să nu ia în seamă declaraţiile date de către semnatari în fata organului de cercetare penală, respectiv că nu putea să aibă în vedere probele administrate în dosarul de urmărire penală, ci era obligată să administreze propriile probe, doar în acest mod putând fi respectat principiul nemijlocirii.

Contestatoarea susţine că, prin decizia atacată, Înalta Curte a omis să analizeze în mod real acest motiv de recurs, reţinând în mod superficial că concluziile instanţei de apel privind calificarea juridică, valabilitatea şi efectele juridice produse de actul contestat s-ar fi întemeiat pe probele dosarului, fără a aduce atingere principiului nemijlocirii. Or, instanţa de recurs nu a explicat care erau probele şi nici nu a făcut trimitere la probele din dosar care ar fi fost administrate direct şi nemijlocit de instanţa civilă şi care ar fi sprijinit soluţia la care a ajuns Curtea de Apel Cluj.

Totodată, arată că Înalta Curte a mai reţinut că nu s-ar fi încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât pârâta ar fi putut administra dovezi în apărare în ciclurile procesuale anterioare. Or, încă o dată se relevă că analiza recursului nu a fost reală, întrucât a susţinut un fapt negativ, respectiv că A. nu şi-a executat obligaţiile contractuale, prin urmare sarcina probei revenea A., iar nu recurentei-pârâte, contestatoare în prezenta cauză.

Consideră că aceste motive erau determinante pentru soluţia pronunţată, întrucât în măsura în care s-ar fi observat că nu există dovezi ale executării contractuale de către A., atunci soluţia ar fi fost de admitere a excepţiei neexecutării invocate de pârâtă şi respingerea acţiunii reclamantei.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat prin cererea de recurs că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, fiind complet neanalizate o serie întreagă de apărări formulate de pârâtă (arătate pe larg în secţiunea 4 din recurs); de asemenea, a prezentat în mod comparativ motivarea Curţii de Apel Cluj din Decizia nr. 535/2019 faţă de cea a Curţii de Apel Alba Iulia din Decizia nr. 281/2015, comparaţie din care rezultă că cele două motivări erau cvasi-identice.

Contestatoarea susţine că, prin decizia atacată, Înalta Curte a respins aceste motive de recurs, reţinând la modul general că decizia Curţii de Apel Cluj era motivată şi cuprindea argumentele pe care se întemeia, fără a face o trimitere la pasajele din Decizia nr. 535/2019 din care ar fi rezultat că instanţa de apel ar fi motivat de ce a respins apărările sale, trimitere care ar fi fost esenţială pentru transparenţa raţionamentului la care a ajuns Înalta Curte.

Consideră că, prin decizia nr. 1261/7.07.2020, Înalta Curte, în realitate, a respins critica de recurs vizând nemotivarea hotărârii instanţei de apel, suplinind totodată motivarea inexistentă din Decizia nr. 535/2019 cu o motivare proprie. Or, este inadmisibil ca o instanţă de control judiciar, investită cu un recurs privind nemotivarea hotărârii criticate, să respingă recursul şi în acelaşi timp să motiveze pentru prima dată hotărârea recurată, întrucât o astfel de conduită conduce la privarea recurentului de un grad de jurisdicţie şi încălcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6 CEDO).

Contestatoarea susţine că instanţa de recurs nu a explicat într-un mod clar şi transparent de ce a considerat că Decizia nr. 535/2019 a Curţii de Apel Cluj, care copia considerentele Deciziei nr. 281/2015 a Curţii de Apel Alba Iulia (casată la rândul ei pentru nemotivare), ar fi o hotărâre motivată.

În plus, arată că acest motiv de recurs avea caracter determinant, întrucât în măsura în care ar fi fost cercetat de Înalta Curte în mod real şi ar fi fost admis, ar fi condus la casarea Deciziei nr. 535/2019 a Curţii de Apel Cluj pentru nemotivare.

În ceea ce priveşte motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., contestatoarea apreciază că Înalta Curte s-a limitat la a respinge aceste motive de recurs prin considerente generale, fără trimiteri la actele şi probele din dosar, fapt ce evidenţiază o lipsă reală de analizare a acestor motive de recurs, care echivalează cu omiterea analizării acestora.

Consideră că Înalta Curte nu a prezentat în mod clar şi cu trimiteri la actele din dosar argumentele pentru care a respins criticile de recurs invocate de pârâtă, privind schimbarea naturii vădit neîndoielnice a procesului-verbal din 25.01.2009, considerându-1 Hotărâre a Consiliului de Administraţie, nu a explicat de ce mandatul era special (iar nu general), de ce a înlăturat de la aplicare prevederile Codului silvic, ale Legii nr. 1/2000 şi ale art. 948 C. civ. invocate de pârâtă, de ce pretinsa hotărâre a CA ar fi fost legală în contextul neîndeplinirii condiţiilor de majoritate, a faptului că doar 5 din cele 11 persoane care au semnat PV aveau calitatea de membri ai CA, a existenţei unui conflict de interese în privinţa domnului C. care a participat la vot.

Contestatoarea susţine că aceste motive de recurs erau determinante pentru soluţie, întrucât în măsura în care ar fi fost analizate de Înalta Curte ar fi condus fie la constatarea neexecutării obligaţiilor de către A., fie la nulitatea contractului pe care reclamanta îşi întemeia pretenţiile, cu consecinţa respingerii pretenţiilor reclamantei.

În motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea invocă şi incidenţa motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865 - dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale.

Susţine că decizia atacată a fost pronunţată cu neobservarea la dosarul cauzei a Facturii de stornare nr. 06/30.06.2011, prin care a fost stornată Factura nr. x/04.04.2011, a cărei plată s-a pretins prin cererea de chemare în judecată şi la care sunt raportate toate penalităţile pretinse de către A. S.R.L..

Astfel, Factura nr. x/04.04.2011 a fost stornată prin Factura storno nr. 6/30.06.2011 aflată la dosarul ÎCCJ, al treilea recurs.

Drept urmare, cu toate că Înalta Curte a făcut referire la înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a omis să sesizeze Factura nr. x/30.06.2011, deşi pârâta a învederat existenţa acestei facturi de storno inclusiv prin răspunsul la întâmpinare depus în faţa ICCJ în ultimul ciclu procesual (secţiunea 1.1 din răspunsul la întâmpinare)

Această omisiune rezultă din faptul că instanţa de recurs nu face nicio referire la această factură în motivare.

Or, arată constestatoarea. existenţa acestei facturi, care este recunoscută de partea adversă, are drept efect stingerea obligaţiei de plată a debitului principal cât şi a penalităţilor care sunt raportate în mod direct, conform contractului, la existenţa facturii.

În consecinţă, contestatoarea apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea contestaţiei în anulare, întrucât această greşeală este evidentă, fiind efectul omiterii unui element material important.

Greşeala este de asemenea esenţială, întrucât în lipsa acesteia soluţia ar fi fost în mod evident alta. Din acest punct de vedere, emiterea unei facturi de însăşi reclamanta A. pentru stornarea facturii iniţiale în care era identificat debitul principal are ca efect renunţarea A. la existenţa creanţei sau admiterea inexistenţei acesteia. De asemenea, întrucât penalităţile se raportează la emiterea şi existenţa facturii, rezultă că stornarea facturii are efectul esenţial de a elimina curgerea penalităţilor, precum şi curgerea acestora anterior emiterii ei.

Drept urmare, contestatoarea susţine că observarea acestui înscris esenţial judecăţii ar fi avut efectul admiterii recursului formulat de B. şi respingerea apelului formulat de A. S.R.L..

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate ale contestaţiei în anulare speciale.

Analizând contestaţia în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, prin prisma următoarelor considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie, când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală sa cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

În raport de acest temei juridic, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs nu a analizat motivele invocate în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reluând, totodată, criticile formulate în recurs.

Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispoziţiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. a stabilit că esenţa acestui motiv al contestaţiei în anulare specială constă în aceea ca instanţa să nu fi făcut nicio discuţie referitoare la motivele de recurs invocate, să fi omis cercetarea acestora, iar omisiunea să se fi produs din eroare.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită.

În susţinerea criticilor, recurenta a formulat mai multe argumente, iar instanţa de recurs în mod legal a grupat aceste argumente şi a răspuns prin considerente comune, obligaţia care-i incumba, în baza art. 316 raportat la art. 295 C. proc. civ., fiind de a răspunde tuturor motivelor de recurs formulate, iar nu fiecărui argument folosit de recurentă, în parte.

Prin urmare, dispoz.art. 318 teza a II a C. proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unul din motivele de casare sau de modificare invocate, iar nu fiecărui argument invocat prin cererea de recurs.

Aceasta deoarece argumentele invocate prin cererea de recurs trebuie analizate printr-un raţionament juridic unitar, subsumat motivului de casare sau modificare.

În speţă, toate motivele de contestaţie în anulare reprezintă o reiterare a motivelor de recurs şi reflectă simple nemulţumiri ale părţii privind considerentele hotărârii atacate.

Contrar susţinerilor contestatoarei, instanţa de recurs a răspuns criticii prin care recurenta a susţinut că instanţa a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs a argumentat soluţia de respingere a acestui motiv de recurs, arătând de ce a apreciat că instanţa de apel, în acord cu prevederile art. 315 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., a soluţionat corect apelul în rejudecare, după casare, cu respectarea limitelor judecăţii şi a îndrumărilor stabilite prin cele trei decizii de casare date de instanţa supremă.

Totodată, instanţa de recurs a menţionat că acele cauze de nulitate, cu privire la care contestatoarea susţine că nu au fost analizate, vor fi analizate detaliat în cuprinsul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Contestatoarea a mai invocat şi necercetarea motivului întemeiat pe pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. în cadrul căruia recurenta a criticat soluţia instanţei de apel din perspectiva încălcării principiului nemijlocirii şi al contradictorialităţii.

Or, din considerentele deciziei rezultă că instanţa şi-a motivat hotărârea cu argumente pertinente şi a analizat această critică, reţinând că recurenta a avut posibilitatea reală de a-şi susţine cauza, prin administrarea de dovezi şi formularea concluziilor în apărare, nefiind nesocotit principiul contradictorialităţii. Totodată, instanţa de recurs a constatat că toate concluziile curţii de apel privind calificarea juridică, valabilitatea şi efectele juridice produse de actul contestat de recurentă, potrivit îndrumărilor instanţei de casare, s-au întemeiat pe probele dosarului, fără a se aduce atingere principiului nemijocirii.

În ceea ce priveşte motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia instanţei de recurs a arătat pe larg argumentele pentru care hotărârea instanţei de apel respectă exigenţele motivării hotărârii, răspunzând apărărilor prezentate de recurentă drept contraargumente la drepturile reclamantei izvorâte din contract. Prin urmare, nu se poate considera că hotărârea instanţei de recurs trebuie să conţină o analiză a tuturor înscrisurilor aflate la dosar.

De asemenea, instanţa de recurs a analizat, în mod detaliat, celelalte motive de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., răspunzând, pe larg, fiecărui argument invocat de către recurentă.

Astfel, în motivarea hotărârii, instanţa de recurs a arătat că nu se poate reţine o interpretare greşită a înţelesului vădit neîndoielnic al actului, din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ., deoarece a existat o manifestare de voinţă a organului colectiv de conducere a persoanei juridice, consemnată în cuprinsul procesului-verbal din 25.01.2009, interpretând acest act juridic ca având conţinutul unei hotărâri a Consiliului de Administraţie, prin care s-a stabilit modalitatea concretă de exercitare a unui atribuţii ce intrau, potrivit statutului, în sfera sa de activitate şi care a produs efecte juridice.

Totodată, instanţa de recurs a reţinut că nu pot fi valorificate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei asupra cvorumului şi majorităţii necesare pentru adoptarea hotărârii şi că efectele juridice urmărite prin adoptarea acestei hotărâri erau circumscrise unui mandat special redactat în termeni generali.

De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia s-a invocat greşita aplicare în cauză a art. 948 C. civ., prevederilor Codului silvic şi ale Legii nr. 1/2000 a fost înlăturat de instanţa de recurs printr-o analiză de fond a raporturilor existente între părţile contractante şi cauzelor de nulitate invocate.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut că, în legătură cu normele speciale care instituie obligativitatea unei autorizări prealabile, că administrarea şi exploatarea suprafeţelor forestiere presupun, în mod necesar, respectarea dispoziţiilor care configurează regimul silvic, desfăşurându-se, deci, în condiţii speciale reglementate prin norme imperative.

Totodată, a constatat că instanţa de apel nu a reţinut apărările pârâtei privind nulitatea şi ineficacitatea actului juridic contestat, întemeiate pe dispoziţiile normelor speciale şi de drept comun, care l-ar fi lipsit de efecte juridice şi a soluţionat corect acţiunea în temeiul dispoziţiilor art. 969 C. civ., nefiind cazul unei încălcări a principiului "specialia generalibus derogant".

Susţinerile contestatoarei nu pot constitui motiv de contestaţie în anulare, în condiţiile în care art. 318 teza a II-a C. proc. civ. se referă expres la motive de casare sau modificare, aşadar nu la "argumente" care, oricât de larg ar fi dezvoltate, ele sunt întotdeauna subsumate motivelor de recurs.

Instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivul de casare sau de modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a recurentei nu deschide calea contestaţiei în anulare.

În raport de motivele de contestaţie în anulare expres şi limitativ prevăzute de lege, nu se poate imputa Înaltei Curţi, care a judecat cauza în recurs, că nu a analizat probatoriul, în condiţiile în care această cale extraordinară de atac (recursul) permite exclusiv controlul de legalitate asupra hotărârii recurate, fără devoluarea pricinii.

În sensul prevederilor mai sus menţionate, condiţia pentru a se putea formula contestaţia în anulare este aceea ca instanţa să fi omis din greşeală să cerceteze unul dintre motivele de recurs, cerinţă neîndeplinită în cazul în care se invocă nepronunţarea asupra unei probe.

Prin urmare, instanţa învestită cu contestaţia în anulare nu este îndrituită să verifice corectitudinea argumentelor în baza cărora un anumit motiv de recurs a fost respins.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina motivele contestaţiei din perspectiva celor solicitate de contestatoare, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În acest sens, în mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv şi irevocabil, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "recurs deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

Totodată, în cadrul jurisprudenţei CEDO principiul supremaţiei dreptului reprezintă un element de patrimoniu comun al statelor semnatare ale convenţiei în ansamblul valorilor pe care le protejează, iar între acestea, din perspectiva art. 6 paragr. 1, securitatea rapturilor juridice este o dimensiune esenţială.

Acest concept presupune că o soluţie definitivă pronunţată de instanţe cu privire la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Cauza Brumărescu).

În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite controlul unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine reexaminarea cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să folosească puterea de control decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare şi nu pentru a proceda la o nouă examinare. Controlul nu trebuie să devină un apel mascat şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi probleme, nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză, principii reafirmate în numeroase cauze examinate de instanţa de contencios european (Cauza Stan şi Rosemberg, Belasin, Blidaru, S.C. Sefer S.A., Cornif, Cârstoiu, S.C. Editura Orizonturi S.R.L., Creţu, Caracaş, Ionescu, Puşcaş, Tripon II, Savu, etc.)

Cu toate acestea, examinând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte apreciază că instanţa de recurs a cercetat toate criticile formulate şi s-a pronunţat asupra tuturor chestiunilor supuse controlului de legalitate.

În cuprinsul cererii sale, contestatoarea a susţinut că dezlegarea recursului ar fi rezultatul unei greşeli materiale în sensul că instanţa ar fi omis să facă referire la Factura de stornare nr. 06/30.06.2011, prin care a fost stornată Factura nr. x/04.04.2011, a cărei plată s-a pretins prin cererea de chemare în judecată şi la care sunt raportate toate penalităţile pretinse de către A. S.R.L.

Analizând dacă această critică constituie o greşeală materială, în accepţiunea art. 318 teza I C. proc. civ., Înalta Curte observă că textul menţionat se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului şi care au drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. Greşeala pe care o comite instanţa trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunţarea soluţiei.

Art. 318 teza I C. proc. civ. vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanţei care a pronunţat hotărârea să i se solicite, ca instanţă de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele şi a stabilit raporturile dintre părţi.

În realitate, contestatoarea critică modalitatea de apreciere a probelor şi nicidecum o greşeală materială realizată de instanţa de recurs. Or, valoarea probatorie dată de instanţa de recurs unor înscrisuri nu poate fi criticată pe calea contestaţiei în anulare.

Faţă de considerentele expuse şi de condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată formulată de contestatoarea B. împotriva deciziei nr. 1261 din 7 iulie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În raport de prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., întrucât contestatoarea a căzut în pretenţii ca urmare a respingerii contestaţiei în anulare, aceasta a fost obligată la plata sumei de 17.396,61 RON cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocaţial, către intimata S.C. A. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare de la filele x.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B. împotriva deciziei nr. 1261 din 7 iulie 2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

Obligă contestatoarea B. la plata sumei de 17.396,61 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. A. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2021.