Jurisdictional conflict over salary claims against a defendant court: applicability of statutory exclusion of local jurisdiction when the court is a party

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la 4 februarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată Tribunalul Dâmboviţa, Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se dispună:

1. Recalcularea indemnizaţiei de încadrare ce i s-ar fi cuvenit reclamantei ca judecător în activitate, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.02.2017 şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. O.U.G. nr. 27/2006);

2. Obligarea pârâtului Tribunalul Dâmboviţa la emiterea adeverinţei de salariu conform celor precizate în primul capăt de cerere pentru a putea fi calculată pensia de serviciu, în conformitate cu Legea nr. 303/2004;

3. Obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa la emiterea unei noi decizii de pensionare şi recalcularea pensiei de serviciu ce i s-ar fi cuvenit reclamantei de la 01.02.2017 şi în continuare, până la plata efectivă a noii pensii de serviciu în cuantum actualizat faţă de noua indemnizaţie de încadrare care va rezulta din adeverinţa emisă conform pct. 2;

4. Repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa de pensie rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare a unui judecător în activitate şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 01.02.2017 şi în continuare, până la plata efectivă a noii pensii de serviciu (prin obligarea pârâţilor la plata diferenţelor băneşti corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Legea nr. 293/2015, Legea nr. 71/2015, art. 253 alin. (1) - (2), art. 266, art. 270, art. 272 şi art. 275 din Codul muncii, art. 208, art. 210, art. 216 din Legea nr. 62/2011, art. 2517, art. 2526, art. 1535 şi art. 6 alin. (4) din C. civ., precum şi prevederile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la posibilitatea solicitării dobânzii penalizatoare pentru un interval de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată; Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin sentinţa civilă nr. 235 din 9 iulie 2020, Tribunalul Teleorman, secţia Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale şi contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Teleorman a reţinut că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi plata diferenţelor salariale pentru perioada în care a avut funcţia de judecător la Judecătoria Răcari.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) coroborate cu prevederile art. 266 din Codul muncii, competenţa de soluţionare a cererilor având ca obiect executarea contractelor de muncă aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului.

Invocând Decizia 290/2018 a Curţii Constituţionale, instanţa a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. privind competenţa facultativă întrucât dispoziţiile legale sunt aplicabile numai în situaţia unui judecător în funcţie, situaţie pe care reclamata nu o mai avea la momentul la care a fost sesizată instanţa cu prezenta cerere de chemare în judecată, motiv pentru care, a constatat că devin incidente dispoziţiile art. 266 din Codul muncii, potrivit cărora competenţa aparţine instanţei de la domiciliul reclamantului, în speţă Tribunalul Dâmboviţa.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, instanţa a apreciat că se impune admiterea excepţiei de necompetenţă teritorială, urmând ca, în baza art. 132 din C. proc. civ., să decline competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Pentru aceste motive, Tribunalul Teleorman a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Dâmboviţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, la 05 octombrie 2020, sub număr de dosar x/2020

Prin sentinţa civilă nr. 150 din 26 ianuarie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa, Tribunalul Dâmboviţa şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Teleorman. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmboviţa a statuat că raţiunea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ. rezidă în înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei prin prisma calităţii părţii.

Totodată, arată că, din modul în care este redactat textul de lege, condiţiile care se cer a fi îndeplinite pentru aplicabilitatea lui sunt următoarele: existenţa unei cauze în curs de soluţionare pe rolul unei instanţe, reclamantul sau pârâtul să fie judecător, procuror, asistent judiciar, grefier şi să-şi desfăşoare activitatea profesională la instanţa competentă să judece cauza.

Aşadar, faţă de prevederile art. 54 C. proc. civ. coroborat cu art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., care prevede drept caz de incompatibilitate a judecătorului (aplicabil şi procurorilor) situaţia în care "există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa", art. 127 C. proc. civ. instituie o prezumţie legală de lipsă de aparenţă a imparţialităţii peste care nu se poate trece prin actul de voinţă al reclamantului.

Astfel, norma de competenţă este de ordine publică, de strictă interpretare şi limitată aplicare (excepţia de necompetenţă poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe), iar nu de ordine privată (cu precizarea faptului că doar alegerea instanţei este facultativă).

Pe de altă parte, instanţa de conflict arată că alin. (1) al art. 127 C. proc. civ. foloseşte imperativul "va sesiza", în timp ce alin. (2) al aceluiaşi articol arată că "poate sesiza", de unde rezultă o obligaţie a reclamantului în prima ipoteză şi o facultate a acestuia în cea de-a doua (putându-se prevala sau nu de acest beneficiu legal). În altă ordine de idei, arată că, fiind o normă de strictă interpretare, prescripţiile acesteia se aplică numai magistraţilor (judecători şi procurori), grefierilor şi asistenţilor judiciari, nu şi altor categorii de personal din cadrul instanţelor şi parchetelor.

Evocând considerentele deciziei nr. 290/26.04.2018 prin care Curtea Constituţională, cu unanimitate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă, instanţa de conflict a reţinut că, în speţa de faţă, Tribunalul Dâmboviţa are calitatea de pârât, astfel încât sunt incidente dispoziţiile deciziei citate anterior.

Faţă de aceste argumente, Tribunalul Dâmboviţa a constatat că nu este competent să soluţioneze cauza, motiv pentru care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui regulator de competenţă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17 februarie 2021, sub acelaşi număr de dosar, x/2020

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Teleorman şi Tribunalul Dâmboviţa - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Acţiunea are ca obiect obligarea pârâtului Tribunalul Dâmboviţa la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi plata diferenţelor salariale pentru perioada în care reclamanta a avut funcţia de judecător la Judecătoria Răcari, precum şi obligarea pârâtei Casa Judeţeană de Pensii Dâmboviţa la emiterea unei noi decizii de pensionare şi recalcularea pensiei de serviciu care i s-ar fi cuvenit de la 01.02.2017 şi în continuare, până la plata efectivă a noii pensii de serviciu în cuantum actualizat faţă de noua indemnizaţie de încadrare care va rezulta din adeverinţa emisă de Tribunalul Dâmboviţa.

Aşadar, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune întemeiată pe obligaţia de a face, având ca obiect drepturi salariale.

Potrivit art. 127 alin. (2) C. proc. civ., "în cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii".

Totodată, conform art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 310/2018 "dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Având în vedere că modificarea legislativă a art. 127 C. proc. civ. a survenit în urma pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 290/2018 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., se cuvine amintit faptul că, prin considerentul 47 al deciziei Curţii Constituţionale mai sus amintite, Curtea a reţinut că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, şi nu şi la ipoteza la care instanţa de judecată ar avea această calitate, dispoziţiile legale nu îşi ating scopul pentru care au fost reglementate. Totodată, Curtea a statuat că legea ar trebui să acorde dreptul de opţiune părţii reclamante, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanţa de judecată.

Pornind de la aceste considerente, instanţa supremă reţine că reclamanta a activat în calitate de judecător în cadrul Judecătoriei Răcari judeţul Dâmboviţa, iar pârâtul chemat în judecată este Tribunalul Dâmboviţa, instanţă care, de altfel, ar fi fost competentă să soluţioneze acţiunea formulată de reclamantă.

Având în vedere că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. sunt aplicabile şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz, rezultă că, atunci când instanţa competentă, potrivit legii, are calitatea de parte în proces, devine incident unul dintre cazurile de competenţă teritorială facultativă.

Astfel, în speţă, calitatea de pârât al Tribunalului Dâmboviţa atrage aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ., reclamanta putând sesiza una din instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia din curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Astfel, în considerarea dispoziţiilor alin. (2) al art. 127 C. proc. civ., raportat la alin. (2)1 al aceluiaşi articol, calitatea de pârât a Tribunalului Dâmboviţa exclude competenţa de soluţionare a cauzei de către această instanţă.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a cauzei revine uneia dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi competentă, potrivit legii.

De vreme ce Curtea de Apel Bucureşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Teleorman, este una dintre curţile de apel aflate în vecinătatea Curţii de Apel Ploieşti, în circumscripţia căreia se află Tribunalul Dâmboviţa, rezultă că Tribunalul Teleorman este competent teritorial să soluţioneze cauza dedusă judecăţii.

Pentru aceste motive, în aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) şi (2)1, raportat la art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.