Abusiveness of bank commission clauses under Law 193/2000: scope of "principal object" exemption and transparency requirements for administrative and fund transfer fees.

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 iunie 2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi C. S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.1, lit. b), art. 5.1. lit. d) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x, încheiat cu pârâta B. S.A., la 1 septembrie 2008 privind aplicarea "comision de administrare lunar, reprezentând 0,15%, aplicat la soldul creditului, plătibil începând cu rata a 13-a" şi "orice alte costuri, comisioane sau taxe ce au legătură cu prezentul Credit şi/sau cu operaţiunile bancare efectuate de către împrumutat, incluzând dar nelimitându-se la: i. Costurile necesare pentru transferul fondurilor" reprezentând 2.5% din suma împrumutată echivalentul a 5.225,00 Euro;

- să se constate ca fiind plăţi nedatorate suma percepută lunar de pârâtă cu titlu de comision de administrare începând cu scadenţa a 13-a şi suma plătită cu titlu de comision de încasare în procent de 2,5% din totalul creditului şi, în consecinţă, să fie obligate pârâtele la restituirea sumei încasate în temeiul clauzelor cu caracter abuziv, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând comisionul de încasare în cuantum de 5.225,00 euro şi a sumelor reprezentând comision de administrare achitate începând cu 21 septembrie 2009, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, începând cu data plăţii până la restituirea integrală a sumelor;

- să fie obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare care să reflecte eliminarea sumelor ce izvorăsc din clauzele contractuale constatate ca fiind abuzive şi nule;

- cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost indicate prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 9/2000, O.G. nr. 13/2011 şi O.G. nr. 21/1992, art. 5, art. 14-15, art. 1237 -1238, ari. 1266 şi art. 1270 C. civ., art. 983, art. 969 din C. civ. de la 1864, precum şi art. 192 şi art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 986 din 29 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei B. S.A. suma de 3.281,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva hotărârii sus-menţionate, au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtele, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia civilă nr. 503/A din 19 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate atât apelul declarat de reclamanţi, cât şi pe cel declarat de pârâte.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, la 19 aprilie 2019, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu cheltuieli de judecată.

În memoriul de recurs depus la dosar, recurenta-reclamantă a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Deşi a indicat doar cazul de casare mai sus menţionat, recurenta a dezvoltat şi critici în sensul nemotivării deciziei atacate, care pot fi subsumate cazului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că instanţa de prim control judiciar a analizat cererea sa doar din perspectiva calculului comisionului de administrare prin aplicarea unei valori comerciale la soldul creditului şi nu la valoarea iniţială a creditului, ignorând că, în primul rând, s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al acestei clauze.

Circumscris aceluiaşi motiv, a susţinut că instanţa de apel nu a cenzurat criticile sale vizând aplicarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 referitoare la existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, notând inutilitatea unui atare demers, în contextul în care nu a constatat existenţa unei încălcări a cerinţelor de limbaj impuse de art. 4 alin. (6) din aceeaşi Lege.

Similar, recurenta a susţinut că, deşi prin înscrisul cu nr. 400/2017 intimata-pârâtă C. S.A. a recunoscut că suma de 5.225,00 Euro reprezintă comision de încasare în cuantum de 2,5 % din creditul acordat, adică încasat în baza clauzei stipulate la art. 5 pct. lit. d) din contract, instanţa de apel nu a analizat această clauză, aşa cum i s-a solicitat, din perspectivă art. 4 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000.

Din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4, alin. (1), (2), (3), (5) şi (6) din Legea nr. 193/2000.

Concretizând, a susţinut că în mod greşit curtea de apel a consemnat în considerentele deciziei atacate că acele clauzele inserate la art. 5.1, lit. b), art. 5.1. lit. d) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x, încheiat cu pârâta B. S.A. la 1 septembrie 2008, nu pot face obiectul cenzurii instanţei din perspectiva caracterului lor abuziv, întrucât comisionul de administrare, pe care îl reglementează, face parte din preţul contractului.

În acest sens, recurenta a precizat că instanţa de apel trebuia să constate în prealabil că cele două clauze nu sunt redactate în maniera impusă de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv într-un limbaj uşor inteligibil, precum şi că au fost impuse de intimate în lipsa oricărei negocieri.

În continuare, recurenta a evocat hotărârile pronunţate de CJ.U.E. în cauzele C-484/08 şi C-241/98, susţinând că instanţa de prim control le-a nesocotit prin pronunţarea deciziei atacate, în condiţiile în care, potrivit acestora instanţele naţionale au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, acest drept fiind cu atât mai evident atunci când clauzele nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, conchizând că instanţele nu au doar dreptul, ci o obligaţie reală în acest sens.

A mai subliniat recurenta că instanţa de apel era datoare se analizeze din oficiu clauzele defăimate ca fiind abuzive referitoare la comisionul de administrare, conform jurisprudenţei C.J.U.E., în special în considerarea celor statuate prin hotărârile pronunţate în cauzele C-484/2008 Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociacion de Usuarios de Servicios Bancarios, C-76/2010 Pohotovost s.r.o. împotriva Iveta Korckovskâ şi C-26/13 Ârpâd Kâsler, Hajnalka Kaslerne Rabai împotriva OTP Jelzalogbank Zrt.

Cu referire la clauzele stipulate la art. 5.1, lit. b), art. 5.1. lit. d) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x, recurenta a arătat că instanţele de fond nu au avut în vedere în analiza caracterului abuziv faptul ca intimata-pârâtă percepe pentru acelaşi serviciu două costuri, respectiv dobânda şi comisionul de administrare, faţă de lipsa contraprestaţiei, aspect ce trebuia avut în vedere şi la examinarea bunei-credinţe a băncii în stipularea acestei clauze.

O altă încălcare a unui text legal semnalată de recurentă vizează aprecierea instanţei de apel în sensul legalităţii perceperii comisionului de administrare din perspectiva dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010. Eroarea acestei concluzii rezidă, în opinia recurentei, în ignorarea principiului neretroactivităţii legii civile consfiintit de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, de art. 1 din C. civ. din 1864 şi art. 6 din C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, faţă de data încheierii contractului 2008 şi data emiterii ordonanţei de guvern în 2010.

Pentru toate cele anterior expuse, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata-pârâtă D. S.A., prin care a invocat, în baza art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, susţinând, în esenţă, că criticile formulate nu se încadrează în cazul de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, acestea vizând aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate şi a solicitat anularea recursului potrivit art. 493 alin. (5) C. proc. civ.. De asemenea, în baza art. 431 alin. (2) C. proc. civ., această intimată a invocat excepţia puterii de lucru judecat cu privire la comisionul de administrare raportat la decizia civilă nr. 38/A/2017 din 12 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

În subsidiar, această intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare. Recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Recursul declarat de reclamantă este fondat pentru considerentele şi în limitele ce se vor arăta în continuare:

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel, susţinând că nu au fost negociate cele două clauze pe care le conţin prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) şi d) din contractul de credit, că aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj uşor inteligibil şi nu conţin nicio justificare în privinţa contraprestaţiilor pe care le efectuează banca în schimbul sumelor percepute în temeiul lor, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, a invocat aplicarea greşită a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în privinţa statuării potrivit căreia nu se poate face o analiză a clauzelor pretins abuzive deoarece criticile vizează în realitate preţul contractului, iar clauzele sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Instanţa de recurs reţine că în privinţa negocierii acestor clauze, critica recurentei-reclamante apare lipsită de interes, deoarece prima instanţă a reţinut incidenţa prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a fost răsturnată prezumţia relativă a lipsei de negociere a clauzelor standard, preformulate cuprinse în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, iar această statuare a primei instanţe a intrat în puterea de lucru judecat potrivit art. 430 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., câtă vreme pârâta nu a formulat apel împotriva considerentelor hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Prin urmare, lipsa unei negocieri individuale în privinţa celor două clauze contestate este pe deplin stabilită, dar această statuare nu conduce în mod automat la constatarea caracterului lor abuziv, aşa cum pretinde recurenta, ci reprezintă doar o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Cu privire la aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, recurenta a susţinut că nu este îndeplinită cerinţa privind redactarea celor două clauze într-un limbaj clar şi inteligibil.

Din această perspectivă, instanţa de recurs notează că prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpun în dreptul naţional dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că pot fi circumscrise noţiunii de preţ al contractului clauzele contestate referitoare la comisionul de administrare şi la comisionul pentru transferul fondurilor. Aşa cum s-a statuat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea din data de 26 februarie 2015, pronunţată în cauza C-143/13 Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei împotriva României, domeniul de aplicare exact al noţiunilor de "obiect principal" şi "preţ", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii "costul total al creditului" pentru consumatori, "întrucât articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 prevede o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin această directivă, dispoziţiei respective trebuie să i se dea o interpretare strictă" (par. 49).

Totodată, instanţa europeană a statuat că acele clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului" (par. 54); că "cea de-a doua categorie de clauze al căror eventual caracter abuziv nu poate fi apreciat are un domeniu de aplicare restrâns, întrucât această apreciere nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, această excludere explicându-se prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra şi ghida controlul acestui caracter adecvat" (par. 55); "clauzele referitoare la contraprestaţia datorată de consumator creditorului sau care au un efect asupra preţului efectiv ce trebuie plătit acestuia din urmă de către consumator nu intră, aşadar, în principiu, în această a doua categorie de clauze, cu excepţia chestiunii dacă valoarea contraprestaţiei sau a preţului prevăzut în contract este adecvată faţă de serviciul furnizat în schimb de creditor" (par. 56).

Prin raportare la aceste interpretări obligatorii desprinse din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene rezultă că pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 trebuie să fie vorba de clauze contractuale care se asociază obiectului principal al contractului, în sensul de prestaţie esenţială care caracterizează contractul de credit ori de o clauză care vizează caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei stabilite faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

În privinţa clauzei care reglementează comisionul de administrare, deşi aceasta face parte din costul total al creditului, nu poate fi totuşi asimilată obiectului principal al contractului, nefiind vorba de prestaţia esenţială a convenţiei de credit, ci de o prestaţie cu caracter accesoriu. Prestaţia esenţială şi, consecutiv, obiectul principal al contractului de credit, este reprezentată de suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului. Comisioanele, deşi parte din costul total al creditului, nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nefiind vorba de prestaţii care caracterizează un contract de credit.

De asemenea, clauza privind comisionul de administrare nu poate fi inclusă nici în cea de a doua categorie de excluderi la care se referă a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, deoarece recurenta-reclamantă susţine că intimata-pârâtă nu furnizează nicio prestaţie efectivă care să poată constitui contrapartida acestui comision, aşa încât nu se pune problema caracterului adecvat al comisionului de administrare.

Instanţa de recurs reţine că prin art. 1 din Legea nr. 193/2000 care transpune în dreptul naţional prevederile art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE se instituie cerinţa de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale scrise, iar, sub acest aspect, verificarea efectuată de instanţa de apel în privinţa clauzei care reglementează comisionul de administrare este corectă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, această cerinţă de transparenţă impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci şi ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (în acest sens, a se vedea Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13).

Instanţa de recurs reţine, din analiza considerentelor care au fundamentat decizia pronunţată, că instanţa de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut, contrar susţinerii recurentei-reclamante, că există suficiente criterii care să confere consumatorului posibilitatea să prevadă consecinţele economice care rezultă din conţinutul clauzei contractuale contestate. Valoarea comisionului de administrare, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultă din stipulaţiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce o priveşte.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., emil Kiss, Gyulane Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu- se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

Aşa cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17, simpla împrejurare că o clauza contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanţa de apel a reţinut că perceperea comisionului de administrare are ca suport legal prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi a încălcat, astfel, principiul neretroactivităţii legii civile în condiţiile în care contractul a fost încheiat în anul 2008. În motivarea deciziei s-a reţinut că prin indicarea cuantumului comisionului de administrare încă de la începutul relaţiei contractuale, separat de dobândă, reclamanta a cunoscut în mod complet costurile finale pe care le suportă şi modul în care acestea sunt calculate. Referitor la O.U.G. nr. 50/2010, instanţa de apel a adus un argument suplimentar, arătând că prin acest act normativ s-a reglementat în mod expres perceperea unui astfel de comision, ceea ce nu semnifică aplicarea cu caracter retroactiv a acestui act normativ.

În raport de considerentele expuse, instanţa de recurs reţine că sunt nefondate criticile formulate referitoare la comisionul de administrare.

În ceea ce priveşte criticile privind caracterul abuziv al clauzei pe care o conţine art. 5.1 lit. d) privind costurile necesare pentru transferul fondurilor, prin decizia recurată s-a reţinut că recurenta-reclamanta a achitat suma 5.225 euro, cu chitanţa depusă la dosar, înscris care nu individualizează plata vreunui comision, iar intimata-pârâtă a recunoscut perceperea acestei sume prin adresa nr. x/2017, dar s-a apărat, susţinând că această sumă constituie un cost aferent unei alte taxe ce se regăseşte în lista anexă a contractului. Instanţa de apel s-a limitat să reţină susţinerile părţilor în legătură cu achitarea acestei sume, fără a stabili în mod neechivoc în temeiul cărei clauze contractuale a fost percepută suma de 5.225 euro.

În contextul dat, se constată că instanţa de apel nu a stabilit, în virtutea rolului activ conferit de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., toate elementele de fapt prin intermediul cărora să se determine în mod lămurit cu ce titlu a fost achitată suma de 5.225 euro la data încheierii contractului de credit. În situaţia în care instanţa de apel va ajunge la concluzia că suma a fost percepută în temeiul art. 5 pct. 1 lit. d) din contract, urmează a se verifica şi criticile care susţin lipsa de transparenţă şi, eventual, caracterul abuziv al acestei clauze, lăsate neanalizate de instanţa de apel întrucât nu a lămurit în prealabil cu ce titlu a fost percepută suma de 5.225 euro în data la care s-a încheiat contractul.

Din această perspectivă, se constată întemeiată critica privind nemotivarea hotărârii prin raportare la aspectele de netemeinicie şi nelegalitate invocate prin intermediul apelului în legătură cu clauza pe care o conţine art. 5 pct. 1 lit. d) din contractul de credit.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (2) raportat la art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă şi va casa în parte decizia atacată, numai cu privire la apelul declarat de reclamantă, în legătură cu criticile circumscrise soluţiei de respingere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei pe care o conţine art. 5.1 lit. d) din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din data de 1 septembrie 2008. Celelalte dispoziţii din decizia atacată rămân valabile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 503/A din 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 503/A din 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, numai în ceea ce priveşte apelul reclamantei. Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 9 martie 2021.