Road accident victim's appeal annulled as inadmissible for challenging fact-finding, not legal grounds; claimant ordered to pay costs

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16.05.2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din Romania, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâtul la plata către reclamant a următoarelor sume: 20.000 euro (90.000 RON), cu titlu de daune materiale; 500 RON, reprezentând prestaţie periodică, calculată de la data depunerii cererii de chemare în judecată până la împlinirea vârstei legale de pensionare şi 200.000 euro (900.000 RON), cu titlu de daune morale. A mai solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 1.381 şi urm. C. civ., Ordinul nr. 14/2011, art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 136/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 625/12.03.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1820/A/05.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, a admis apelul formulat de pârât şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 25.000 euro, cu titlu de daune morale.

Împotriva deciziei din apel, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, a arătat că decizia atacată este nemotivată şi că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Concretizând, a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 potrivit cărora, la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale se au în vedere daunele morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România; art. 1.391 alin. (1) C. civ. conform căruia "în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială" şi art. 1.385 alin. (1) C. civ. care prevede obligaţia reparării integrale a prejudiciului.

A arătat recurentul că instanţa de apel a admis apelul pârâtului şi a diminuat daunele morale de la suma de 50.000 euro, acordată de tribunal, la suma de 25.000 euro, reţinând culpa comună în producerea accidentului, precum şi că reclamantul nu a rămas cu o infirmitate fizică, fără a arăta însă motivul respingerii apelului său şi nici motivele pentru care suma de 200.000 euro, solicitată prin cererea de chemare în judecată cu titlu de daune morale, ar fi nejustificat de mare în raport cu consecinţele accidentului.

În continuare, a reiterat împrejurările producerii accidentului şi a arătat că în dosarul penal nr. x/2014 s-a pronunţat o ordonanţă de clasare, întrucât lipseşte culpa lui în producerea accidentului, aspect care apreciază că reiese şi din coroborarea tuturor actelor şi dovezilor strânse în cadrul dosarului penal.

Cu toate acestea, fără o motivare corespunzătoare, instanţa de apel a reţinut culpa sa de cel mult 10%, deşi a constatat că nu putea estima viteza excesivă a conducătorului vinovat de producerea accidentului, precum şi faptul că în cadrul dosarului penal se arată că nu s-a putut face dovada că ar fi virat la stânga.

În acest context, a solicitat instanţei de recurs să constate că în raportul de expertiză întocmit în cadrul dosarului penal s-a precizat că viteza autoturismului x era atât de mare încât accidentul nu ar fi putut fi evitat, deoarece nu se putea estima viteza cu care acesta circula; au fost audiaţi martori, s-a făcut cercetare la faţa locului şi s-a ajuns la concluzia finală că singurul vinovat de producerea accidentului a fost conducătorul decedat.

Cu toate acestea, reţinând culpa reclamantului de 10% în producerea accidentului, curtea de apel a redus la jumătate daunele morale acordate de prima instanţă, ceea ce reprezintă o fisură a continuităţii raţionamentului judiciar.

Or, în măsura în care a reţinut în sarcina lui o vină de cel mult 10% în producerea accidentului, daunele morale acordate de prima instanţă ar fi trebuit reduse cu cel mult 10%, iar nu la jumătate, acest fapt reprezentând o motivare contradictorie.

A mai arătat recurentul că instanţa de apel a reţinut că, potrivit raportului medico-legal nu a rămas cu o infirmitate fizică, fără a avea însă în vedere consecinţele deosebit de grave ale accidentului în urma căruia are probleme grave de sănătate, constând în imposibilitatea corelării membrelor, de a sta mult în picioare, de concentrare şi adaptare, probleme de vorbire etc., motiv pentru care a fost pensionat pentru handicap de gradul II.

Astfel, a arătat că, deşi a reţinut şi enumerat înscrisurile de la dosar din care rezultă aceste aspecte, curtea de apel a micşorat nejustificat daunele morale, raportat la gravitatea urmărilor accidentului şi întinderea acestora pe o perioadă mare de timp după producerea lor, fără nişte explicaţii necesare, motivarea lipsind cu privire la aceste aspecte.

În continuare, a evocat jurisprudenţa pe care o apreciază ca fiind relevantă în materie şi a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în vigoare la data producerii evenimentului rutier, subliniind că suma acordată cu titlu de daune morale de către curtea de apel constituie o limitare disproporţionată şi nejustificată a dreptului de despăgubire, prin raportare la jurisprudenţă şi la criteriile stabilite în practică.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că este suficientă o apreciere cu caracter estimativ, considerând că "jurisprudenţa nu este încă stabilizată astfel încât să poată asigura şi garanta repararea echitabilă şi unitară a tuturor victimelor", nesocotind în mod flagrant dispoziţiile legale incidente în materie.

De asemenea, recurentul a prezentat pe larg consecinţele pe care accidentul rutier le-a avut asupra lui, arătând că sunt individualizate în numeroasele înscrisuri aflate la dosarul cauzei, precum şi în declaraţia martorei audiată în cauză, însă aceste probe nu au fost avute în vedere, fiind total ignorate la cuantificarea sumei acordate cu titlu de daune morale, instanţa de apel mulţumindu-se să afirme că "suma acordată este rezultatul aprecierii tuturor circumstanţelor reţinute anterior în cauză", motivare prea generală, care echivalează cu lipsa acesteia.

A conchis recurentul că aspectele care determină trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel vizează măsura în care aceasta putea să reţină culpa sa, în contra considerentelor pentru care dosarul penal a fost finalizat cu o ordonanţă de clasare, precum şi în ce măsură certificatul medico-legal are o valoarea probantă mai mare decât celelalte înscrisuri aflate la dosar, în condiţiile în care creierul uman nu poate face obiectul unei astfel de expertize.

De asemenea, a mai susţinut că regulile în materie impun repararea integrală a prejudiciului moral reprezentat de consecinţele negative suferite în plan fizic şi moral, având în vedere importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost afectate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Or, instanţa de apel nu s-a raportat la criteriul echităţii, nici la principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată consacrate pe cale jurisprudenţială în materia stabilirii daunelor morale.

Potrivit recurentului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., instanţa de apel nu a stabilit în mod clar situaţia de fapt, nu s-a raportat la totalitatea repercusiunilor evenimentului rutier şi nu a determinat criteriile pentru acordarea daunelor morale, rezumându-se la a reţine că suma de 25.000 euro este suficientă, deşi urmările accidentului au fost, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, grave, atât psihic cât şi fizic, întinse pe o perioadă lungă, care persistă încă sau sunt iremediabile. Această motivare nu răspunde exigenţei prezentării unor explicaţii apte de a prezenta un raţionament juridic propriu al instanţei de apel, chemate să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei tribunalului.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât în aproape toată motivarea se regăsesc susţineri cel puţin contradictorii, arătându-se, pe de o parte, că infirmitatea, imposibilitatea de muncă şi problemele psihice sunt reale şi dovedite, că instanţa de fond a analizat şi a reţinut corect toate aceste aspecte, iar pe de altă parte că au fost necesare doar 70 zile de îngrijiri medicale şi nu i-a fost produsă vreo infirmitate.

În final, a susţinut că motivarea instanţei de apel este una superficială şi că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, cauzându-i-se o vătămare procesuală, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 11.11.2020, constatând că nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată în vederea soluţionării recursului în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică.

Înalta Curte a luat în examinare cu prioritate excepţia nulităţii recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, simpla relatare a situaţiei de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părţi nu este suficientă pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situaţia de fapt şi nu are caracter devolutiv, astfel că recurentul trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, aşa cum nu este suficientă indicarea unuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece dezvoltările părţii recurente nu corespund sensului acestora, astfel încât să constituie veritabile critici de nelegalitate.

În cauză, recurentul a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă că nu au fost formulate critici concrete împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise celor două motive de recurs invocate, recurentul urmărind să obţină o nouă evaluare a fondului pretenţiilor şi a materialului probator, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat ipotezele referitoare la motivarea contradictorie şi lipsa ori generalitatea hotărârii. Or, sub aparenţa incidenţei acestui motiv de recurs şi invocare sa în mod formal se pun în discuţie chestiuni ce ţin de evaluarea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, în raport cu probele administrate.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurentul invocă reţinerea eronată de către instanţa de apel a situaţiei de fapt, ca urmare a ignorării probatoriului existent la dosar cu privire la lipsa culpei lui în producerea accidentului, ce rezultă din ordonanţa de clasare şi raportul de expertiză întocmit în dosarul penal, la starea de sănătate precară şi repercusiunile suferite în urma evenimentului rutier, apreciind că aspectele reţinute sub acest aspect fie lipsesc, fie sunt contradictorii, context în care oferă, prin motivele de recurs, o interpretare proprie a stării de fapt din cauză.

Toate aceste afirmaţii subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt critici de netemeinicie, prin prisma cărora recurentul repune în discuţie analizarea probatoriilor administrate în stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de către instanţa de apel, chestiuni ce vizează nemulţumirea sub aspectul diminuării daunelor morale de la 50.000 euro la 25.000 euro, precum şi neacordarea lor în cuantumul solicitat de 200.000 euro.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, motiv pentru care nu se poate reţine o eventuală lipsă a motivării sau contradictorie a deciziei în cazul în care partea solicitantă nu este mulţumită de rezultatul final determinat de constatările instanţei de apel.

Totodată, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, deoarece recurentul deşi face trimiteri la mai multe norme de drept material încălcate sau aplicate greşit, respectiv art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul A.S.F. nr. 14/2011, art. 1.391 alin. (1) şi art. 1.385 alin. (1) C. civ., în realitate criticile vizează modul în care au fost interpretate probele, fiind arătată greşita evaluare a înscrisurilor, tot cu referire la ordonanţa de clasare şi declaraţia martorei audiată, precum şi greşita evaluare a stării de sănătate.

Instanţa de recurs subliniază că, deşi s-a invocat aplicarea greşită, în apel, a acestor dispoziţii legale, recurentul nu demonstrează această susţinere sub aspectul relevării greşelii comise de instanţa de apel în interpretarea ori aplicarea respectivelor dispoziţii.

Susţinerile care vizează greşita reţinere a unei culpe în sarcina recurentului într-un procent de 10% şi care au condus la o diminuare a daunelor morale acordate în primă instanţă, precum şi cele referitoare la interpretarea raportului medico-legal şi starea de infirmitate rezultată din alte înscrisuri nu pot reprezenta ciritici veritabile de nelegalitate, în măsura în care recurentul nu arată cum se reflectă aplicarea sau interpretarea greşită a legii în raport cu considerentele instanţei de apel.

Aşadar, recurentul propune în recurs stabilirea unei alte stări de fapt, prin reevaluarea probatoriului administrat, care să conducă la majorarea cuantumului daunelor morale acordate, aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuţie în această etapă procesuală.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată şi nu se dezvoltă motivele de nelegalitate. Aceasta este situaţia în speţă, din moment ce susţinerile recurentului vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate şi de interpretare a probatorului administrat, sub aspectul cuantumului daunelor morale diminuate în apel, deşi recursul nu are caracter devolutiv, cele două motive de recurs evocate, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fiind invocate în mod formal.

Prin urmare, aceste aspecte de netemeinicie nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

În baza art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl oblige pe recurentul-reclamant la plata sumei de 4.000 RON către intimata-pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1820/A/05.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurentul la plata către intimată a sumei de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2021.