Contractor upheld on €806k addendum claim; appeal on evidence, res judicata, and peremption grounds rejected.

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 3 iunie 2013, sub dosar nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar B. - Filiala Timiş S.P.R.L., a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 806.000 euro (reprezentând 650.000 euro + TVA), respectiv suma de 3.526.088,8 RON, actualizată la data plăţii efective, datorată reclamantei în temeiul actului adiţional nr. x din 20 septembrie 2011 la contractul cadru de execuţie lucrări nr. x din 25 mai 2011 şi la plata penalităţilor de întârziere pentru neplata sumei de 806.000 euro, care la data formulării cererii erau în sumă de 189.813 euro, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 6369 din 28 noiembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea reclamantei A. S.R.L., a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 806.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloare lucrări suplimentare şi suma de 189.813 euro reprezentând penalităţi, calculate până la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 31 mai 2012.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea apelului, apelanta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit probatoriul şi a făcut o eronată aplicare a legii, prin aceea că a prezumat lucrările suplimentare a fi fost efectuate de către intimată în temeiul actului adiţional nr. x din 29 septembrie 2011.

Prin decizia civilă nr. 1972 din 23 noiembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul pârâtei S.C. C. S.R.L. şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a avut în vedere că Tribunalul a interpretat greşit probatoriul şi a făcut o aplicare eronată a legii, constatând, în esenţă, că actul adiţional nu dovedeşte prin el însuşi executarea lucrărilor suplimentare iar alte probe nu au fost administrate de reclamantă.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii de şedinţă din data de 2 noiembrie 2015, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. - Filiala Timiş, care a fost admis prin decizia nr. 469 din 21 martie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2016. Prin aceeaşi decizie s-au casat decizia nr. 1972 din 23 noiembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi încheierea din 2 noiembrie 2015, iar cauza a fost trimisă spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 9 iunie 2017, sub nr. x/2016.

Prin decizia nr. 1436 din 3 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a constatat perimat apelul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 6369 din 28 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, iar prin decizia civilă nr. 2 din 15 ianuarie 2019, pronunţată în dosar nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1436 din 3 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată, apreciind că a fost aplicată greşit sancţiunea perimării.

Pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă cauza a fost reînregistrată la data de 24 aprilie 2019, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 1233 din 9 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosar nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 6369 din 28 octombrie 2013, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

La 15 noiembrie 2019, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1233 din 9 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel, pentru o nouă judecată.

În drept, recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de casare, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel, în rejudecare, a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin încălcarea dreptului la apărare ocrotit de art. 24 din Constituţia României, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu înfrângerea principiului egalităţii armelor, principiului nemijlocirii prevăzut de art. 16 din C. proc. civ., toate aceste încălcări conducând la încălcarea art. 20 din C. proc. civ.

În susţinere, recurenta învederează că deşi intimata-reclamantă a renunţat la refacerea raportului sau la susţinerea obiecţiunilor formulate împotriva singurului raport de expertiză administrat în prezenta cauză, raportul fiind astfel o probă câştigată cauzei, rămânând singurul raport de expertiză judiciară întocmit în regim de contradictorialitate între părţi, instanţa de apel a acordat o atenţie deosebită documentelor din dosarul penal, în care recurenta-pârâtă nu a fost parte, în detrimentul probelor din dosarul civil pe care urma să îl judece, depăşindu-şi practic puterile judecătoreşti.

Mai susţine recurenta că, prin ignorarea unui raport de expertiză favorabil recurentei-pârâte, întocmit cu toate garanţiile procesuale prevăzute de lege în dosarul de faţă, pentru a da prioritate unui raport de expertiză şi unui referat întocmit de organul de urmărire penală prin intermediul poliţistului de caz, efectuate într-un dosar penal în care recurenta nu a fost parte, nu a fost citată şi nu a avut posibilitatea să se apere, instanţa a încălcat toate principiile şi garanţiile menţionate mai sus, deşi legea impune ca probele să fie administrate în procesul în care urmează să se pronunţe, cu respectarea principiului nemijlocirii.

Arată recurenta că, din punct de vedere al dreptului penal, actele din dosarul penal depuse la dosarul cauzei, sunt doar acte premergătoare, nu au nicio putere probatorie în procesul civil, aşa cum momentan nu au nicio putere probatorie absolută nici măcar în dosarul penal, dosar în care nu a fost pronunţată o soluţie de trimitere în judecată. Aşa cum se poate observa şi din procesul-verbal din 14.06.2017, întocmit de poliţistul de caz în dosarul penal, depus la dosar chiar de intimată, niciun reprezentant al recurentei nu a fost chemat să formuleze vreun obiectiv sau să participe la expertiza extrajudiciară, fiind invitat doar administratorul special al intimatei (societate în faliment) şi expertul desemnat de organul de urmărire penală.

Pe lângă principiile amintite mai sus, prin luarea în considerare a concluziilor raportului de expertiză din dosarul penal, recurenta susţine că a fost încălcat şi principiul contradictorialităţii care presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, iar fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, cât şi principiul nemijlocirii, dar şi al dreptului la apărare.

În opinia recurentei, este abuzivă şi reprezintă un exces de putere afirmaţia instanţei din pagina 10 par. 5 a hotărârii recurate, prin care susţine că "raportul de expertiză nu doar că este nerelevant, ci este întocmit de un expert cu privire la a cărui obiectivitate şi imparţialitate există un semn de întrebare", în condiţiile în care nu există o hotărâre definitivă de condamnare a expertului cu privire la raportul întocmit şi nici măcar o trimitere în judecată dispusă de procuror.

Mai arată recurenta că excesul de putere al instanţei de apel este dovedit şi prin afirmaţia din pagina 11 par. 1 teza a II-a din hotărârea recurată, prin care instanţa, în mod abuziv, susţine că reprezentanţii ambelor părţi din cauză au fost prezenţi la expertiza din dosarul penal şi prin urmare aceasta a fost întocmită în condiţii de contradictorialitate, în condiţiile în care instanţa cunoştea faptul că recurenta a participat la expertiză în calitate de proprietar al imobilului ce era inspectat de expert, fiind citată să pună la dispoziţie documente expertului şi să permită acestuia accesul în imobil, nefiind convocată la efectuarea expertizei, în conformitate cu dispoziţiile art. 177 alin. (2) C. proc. pen.

În continuare, recurenta arată că abuzul de putere rezultă şi din faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare şi/sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, înlăturând în mod nelegal raportul de expertiză efectuat de expertul D..

Apreciază recurenta că argumentele învederate se circumscriu atât dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cât şi pct. 5 al aceluiaşi articol, instanţa încălcând normele de procedură prevăzute de art. 261 alin. (1), art. 330, 331 şi 338 C. proc. civ., art. 177 C. proc. pen.

Cu privire la ce-a de-a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe excepţia autorităţii de lucru judecat cu referire la decizia civilă nr. 269 din 23 mai 2015, cu privire la forţa probantă a actului adiţional nr. x în ceea ce priveşte executarea lucrărilor suplimentare, prin urmare certitudinea şi exigibilitatea creanţei solicitate de intimată.

Decizia civilă nr. 269 din 23 februarie 2015 a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, având ca obiect cererea de deschidere a procedurii insolvenţei recurentei, formulată de intimată, în baza aceleiaşi hotărâri atacate în prezenţa cauză, respectiv sentinţa nr. 6369 din 28 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. Instanţa a respins definitiv cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, constatând că suma solicitată de intimată nu este o creanţă certă şi exigibilă, deoarece actul adiţional nr. x, singura probă scrisă a intimatei, nu face dovada prin sine însuşi a îndeplinirii acestor cerinţe impuse în mod expres de Legea nr. 85/2006 a insolvenţei, pentru admiterea cererii şi deschiderea procedurii de insolvenţă.

Subliniază recurenta că puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 269 din 23 februarie 2015 a fost reţinută iniţial de prima instanţă de apel în hotărârea pronunţată cu nr. 1972/2015 (pag. 14 par. 4). Deşi a invocat această excepţie, a doua instanţă de apel a ignorat-o.

Concluzionând, recurenta solicită instanţei de recurs să reţină argumentele de mai sus şi în cazul analizării motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

O altă critică a recurentei constă în aceea că a doua instanţă de apel a respins excepţia de neexecutare a contractului, deşi în prima fază de apel a admis-o.

Astfel, recurenta învederează că a invocat în primă instanţă excepţia neexecutării contractului care avea să paralizeze acţiunea reclamantei în ceea ce priveşte solicitarea oricărei sume de bani în baza contractului nr. x din 25 mai 2011, având în vedere că aceasta nu îşi executase obligaţiile din contract, o serie de lucrări rămânând neefectuate sau fiind executate necorespunzător, fapt consemnat expres atât în procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 26 octombrie 2011, cât şi în procesul-verbal de recepţie finală din 10 aprilie 2013. În primul ciclu procesual în faţa instanţei de apel, s-a admis excepţia neexecutării contractului şi astfel a fost admis apelul recurentei-pârâte, reţinându-se că există suficiente probe la dosar care atestă faptul că lucrările principale nu au fost executate.

Însă, susţine recurenta, a doua instanţă de apel face o gravă eroare prin separarea actului adiţional de contractul principal, deoarece orice act adiţional semnat la contract face parte integrantă din acesta. Arată recurenta că a ridicat excepţia de neexecutare a contractului atât prin raportare la actul adiţional a cărui contravaloare este solicitată în speţă, însă şi raportat la faptul că A. nu a executat lucrările din contract (neexecutare integrală, parţială sau corespunzătoare).

Susţine recurenta că instanţa de apel ar fi reţinut în mod eronat, la pag. 9 par. 5, faptul că lucrările erau efectuate la data semnării actului adiţional, 29 septembrie 2011, în condiţiile în care lucrările suplimentare nu se regăsesc în cuprinsul procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor din 26 octombrie 2011 şi nici în cuprinsul procesului-verbal de recepţie finală din 19 aprilie 2013.

Prin respingerea excepţiei de neexecutare, după ce iniţial a fost admisă, recurenta-pârâtă susţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă apreciază că aceste argumente ar trebui avute în vedere ca fiind relevante şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 ale aceluiaşi cod, deoarece instanţa a aplicat greşit normele de drept material referitoare la excepţia de neexecutare a contractului, respectiv art. 1556 din noul C. civ.

O altă critică a deciziei recurate constă în aceea că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe excepţia perimării, care trebuia respinsă conform hotărârii instanţei de recurs, urmând a continua judecata cauzei, fiind încălcate dispoziţiile art. 501 şi 502 C. proc. civ.

Recurenta arată că a atacat hotărârea instanţei de apel, exclusiv în ceea ce priveşte perimarea constatată de instanţa de fond, prin urmare, nu a atacat şi alte soluţii ale instanţei de apel. Mai arată că, în primul recurs, instanţa s-a pronunţat exclusiv în ceea ce priveşte nesoluţionarea excepţiei perimării, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5, fără a intra pe fondul discuţiei. Prin urmare, în virtutea hotărârii primei instanţe de apel, cea de-a doua instanţă de apel, care în mod evident se identifică cu prima, nu avea niciun motiv să îşi reia propria soluţie şi să o contrazică, ci trebuia doar să respingă excepţia perimării şi să menţină actele înfăptuite.

O altă critică a deciziei recurate priveşte faptul că motivarea celei de-a doua instanţe de apel care a respins apelul, intră în contradicţie cu hotărârea primei instanţe de apel care a admis apelul recurentei-pârâte, fiind incident inclusiv art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., aceasta fiind pronunţată sub semnul contradicţiei continue în raport cu prima hotărâre de apel.

În continuare, recurenta, prezentând reţinerile instanţei de apel de la pag. 10 par. 3 şi 4, susţine că acestea sunt contradictorii, instanţa susţinând pe de o parte că nu s-a examinat efectiv imobilul şi că nu s-au făcut verificări directe la faţa locului, şi pe de altă parte că părţile au fost convocate la faţa locului, ceea ce ar însemna că părţile au mers până la Botoşani fără să examineze imobilul. Susţine recurenta că, în realitate, constatarea în teren nu s-a reuşit deoarece lucrările efectiv nu existau.

Concluzionează recurenta că subzistă contradictorialitatea şi între hotărârea primei instanţe de apel şi hotărârea recurată, aceeaşi instanţă punând în oglindă argumente exact diferite, total contrare, existând contradictorialitate pe parcursul întregii deliberări ale celor două complete.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi ignorarea normelor de drept material în ce priveşte recepţia lucrărilor în construcţii conform H.G. nr. 273/1994 şi C. civ.

Susţine recurenta că, potrivit prevederilor legale în domeniul construcţiilor, dovada executării lucrărilor este constituită de procesul-verbal de recepţie, norme ce au fost ignorate de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată.

Recurenta învederează că instanţa de apel a adăugat la contract şi a susţinut că nu are relevanţă că nu există proces-verbal de recepţie conform prevederilor normative din domeniul construcţiilor sau că factura nu este acceptată la plată, atâta timp cât recurenta şi-a asumat obligaţia de plată a contravalorii lucrărilor "efectuate de partea adversă". Recurenta apreciază că, întrucât nu a declarat niciodată că lucrările au fost efectuate în actul adiţional nr. x la contract şi nici intimata nu a făcut vreo dovadă în acest sens, această reţinere a instanţei de apel este o adăugare la actul adiţional.

Susţine recurenta că au fost ignorate dispoziţiile art. 1864 din noul C. civ. şi ale art. 1, 3 şi 6 din H.G. nr. 273/1994, precum şi că au fost ignorate sau interpretate greşit atât normele de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 (convenţiile au putere de lege între părţile contractante) şi art. 970 (convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa) nesocotind prevederile contractului încheiat între părţi, care la art. 2.4 prevede că:

"lucrările suplimentare executate de executant fără o dispoziţie scrisă, aprobare sau în lipsa unui act adiţional semnat de ambele părţi, sunt pe cheltuiala executantului".

Aşadar, recurenta susţine că lucrările trebuiau efectuate după încheierea actului adiţional, şi nu cum greşit susţine instanţa de apel, în sensul că lucrările erau efectuate la momentul semnării actului adiţional.

Recurenta-pârâtă a precizat că este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 22 ianuarie 2020 .

Intimata-reclamantă A. S.R.L. prin B. S.P.R.L. - Filiala Timiş a depus întâmpinare la 24 februarie 2020, cu depăşirea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-reclamantă nu a menţionat în cuprinsul întâmpinării dacă este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 3 martie 2020 .

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 10 noiembrie 2020, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În ce priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., constată că acestea vizează, în esenţă, acordarea de către instanţa de apel de valoare probatorie unui raport de expertiză întocmit în cadrul unui proces penal, al cărui obiect era reprezentat de plângerea formulată de reprezentanţii intimatei împotriva expertului tehnic D., referitoare la săvârşirea infracţiunilor de uz de fals şi mărturie mincinoasă, presupus comise cu ocazia efectuării unei lucrări în prezenta cauză.

În opinia recurentei-pârâte, ignorarea de către instanţa de apel a raportului de expertiză întocmit în cauza de faţă şi acordarea de prevalenţă unei probe dintr-un dosar penal aflat în fază incipientă, probă administrată cu încălcarea principiilor dreptului la apărare, a egalităţii armelor, principiului nemijlocirii, reprezintă un exces de putere şi o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Instanţa reţine însă că depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activităţii executive sau legislative. Excesul de putere derivă din trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin autorităţilor publice, partajate la nivelul sistemului etatic, un exces faţă de limitele fixate prin norme constituţionale sau prin legi organice.

În speţă, însă, ceea ce impută recurenta-pârâtă instanţei de apel este modalitatea de apreciere a probelor, operaţiune inerentă pentru realizarea scopului final al judecăţii, anume stabilirea elementelor de fapt şi, în final, determinarea adevărului în cauză.

Aşadar, încălcarea regulilor de procedură privind administrarea probelor, a principiilor procesului civil sau a normelor legale care restrâng sau limitează sfera de acţiune a liberei aprecieri a probelor de către judecător nu constituie o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti şi nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. În consecinţă, aceste critici vor fi analizate, în continuare, în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este adevărat că, potrivit art. 16 C. proc. civ., nemijlocirea constă în obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct întreg materialul probatoriu. De aceea, în principiu, instanţa nu ar putea să acorde prevalenţă unei expertize extra judiciare, întocmite în cadrul unui proces penal, în detrimentul unui raport de expertiză administrat în cauza pendinte. În egală măsură, principiul contradictorialităţii nu se limitează doar la prerogativele procesuale acordate sau impuse părţilor litigante, ci şi la o obligaţie corespunzătoare a instanţei, aceea de a-şi întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii a părţilor (art. 14 alin. (6) C. proc. civ.).

În cauză, însă, instanţa de apel nu a încălcat principiile sus menţionate, şi nici normele procedurale care transpun, în concret, aceste principii, aşa cum susţine recurenta. Este necontestat faptul că administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată sesizată (art. 261 alin. (1) C. proc. civ.) sau că expertiza se încuviinţează în condiţiile art. 330 C. proc. civ., iar expertul se numeşte potrivit regulilor instituite de art. 331 C. proc. civ.

De asemenea, este o împrejurare necontestată de părţi că reclamanta (intimată în etapa procesuală a apelului), nemulţumită fiind de raportul de expertiză efectuat în apel, nu a uzat de dreptul de a solicita efectuarea unei noi expertize de către alt expert, în condiţiile art. 338 C. proc. civ.

De altfel, recurenta, deşi invocă încălcarea sau greşita aplicare a normelor de procedură sus arătate, nu arată, în concret, în ce au constat neregularităţile procedurale invocate. Dimpotrivă, ceea ce susţine este doar faptul că expertiza efectuată în cauză, într-o fază procesuală anterioară, a fost realizată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale, cu participarea tuturor părţilor, a consilierilor părţilor, că părţile au avut posibilitatea de a formula obiecţiuni, drept de care reclamanta nu a uzat. Aşa fiind, raportul de expertiză efectuat în dosarul penal nr. x/2016, nu putea constitui probă în cauza de faţă, câtă vreme recurenta, nefiind parte în procesul penal, nu putea uza de drepturile conferite de art. 177 alin. (2) C. proc. pen. şi astfel, conferirea de valoare probatorie acestui raport a fost de natură să îi încalce dreptul la apărare.

Contrar celor susţinute de către recurentă, constată că instanţa de apel, examinând probele administrate în cauză, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor, nu a acordat raportului de expertiză tehnică extrajudiciară valoarea probantă pretinsă prin prezenta cale de atac.

Dimpotrivă, soluţia instanţei de apel s-a întemeiat, în mod exclusiv, pe conţinutul unui înscris sub semnătură privată, anume actul adiţional la contractul de antrepriză nr. 11 din 25 mai 2011, perfectat de părţi la data de 29 septembrie 2011. Faptul că, în cursul procesului, s-a administrat o expertiză tehnică, nu obligă instanţa să îşi întemeieze soluţia pe acea probă, întrucât art. 264 alin. (2) C. proc. civ. instituie libera apreciere a judecătorului, ce se raportează la convingerile pe care acesta şi le formează cu privire la valoarea probantă a dovezilor administrate. În ce priveşte libera apreciere a probelor, trebuie consemnat că nu există nicio prevedere legală care să restrângă acest drept cu privire la expertiza tehnică.

Trimiterile pe care considerentele deciziei recurate le face la conţinutul raportului de expertiză extrajudiciară, întocmit în cursul unei proceduri penale, nu au semnificaţia acordării vreunei relevanţe probatorii acestei lucrări. Dimpotrivă, instanţa de apel explică motivul pentru care nu poate să acorde valoare probantă constatărilor tehnico-ştiinţifice ale expertului desemnat în prezenta cauză, câtă vreme buna-credinţă a specialistului nu era încă pe deplin stabilită.

Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea vreunei norme de procedură civilă, câtă vreme expertiza este un mijloc de probă lăsat la libera apreciere a judecătorului, iar activitatea expertului încetează acolo unde începe opera de valorizare de către judecător a constatărilor de fapt ale cauzei.

Tot subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 263 din 23 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti şi pe excepţia perimării.

Contrar celor afirmate de recurentă, instanţa de apel s-a pronunţat asupra efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 269 din 23 februarie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, aşa cum rezultă din pagina 11 a deciziei atacate (paragrafele 3 şi 4). Totodată, soluţia dată acestei critici formulate prin cererea de apel este corectă.

Este adevărat că, prin decizia sus arătată, s-a admis apelul formulat de debitoarea C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 4269 din 17 aprilie 2011 a Tribunalului Bucureşti şi a fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea A. S.R.L., prin lichidator judiciar. Considerentele decisive pe care s-a întemeiat această hotărâre au fost însă altele, nu cele arătate de recurentă, respectiv că suma pretinsă de reclamantă atât în prezenta cauză, cât şi pe calea cererii de deschidere a procedurii nu reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, întrucât actul adiţional nr. x nu face dovada, prin el însuşi, a îndeplinirii acestor cerinţe.

În realitate, s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei întrucât patrimoniul debitoarei nu se află în stare de insolvenţă (fondurile băneşti disponibile sunt suficiente pentru plata datoriilor exigibile). S-a mai reţinut că, potrivit art. 662 alin. (2) C. proc. civ., creanţa este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu, iar creditoarea nu deţine un astfel de titlu, întrucât sentinţa civilă nr. 6369 din 28 octombrie 2013 a Tribunalului Bucureşti este apelată, deci creanţa pretinsă este supusă "analizei procedurii de drept comun". Or, puterea de lucru judecat este restrânsă doar la acele puncte litigioase care au format obiectul litigiului şi care au fost rezolvate prin dispozitiv, adică acea parte a hotărârii care determină dreptul recunoscut sau tăgăduit de hotărârea pronunţată. Altfel spus, considerentele unei hotărâri nu participă la autoritatea de lucru judecat, decât în măsura în care ele conţin sau lămuresc declaraţii de drepturi provocate de părţi şi lămuresc şi explicitează dispozitivul. Aşadar, orice alte aprecieri ar fi făcut instanţa de apel asupra raportului juridic dintre părţi, altele decât cele care justificau respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, sus-arătate, sunt considerente supraabundente, irelevante în raport cu raţionamentul logico-juridic ce fundamentează soluţia şi care, prin urmare, nu pot fi opuse în litigiul de faţă, în condiţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la nepronunţarea instanţei de apel asupra excepţiei perimării şi încălcarea, de către aceasta, a prevederilor art. 501 şi art. 502 C. proc. civ., constată că sunt critici vădit nefondate.

Prin ultima decizie de casare, nr. 2 din 15 ianuarie 2015, instanţa de recurs a statuat că în mod greşit judecătorii din apel au admis o excepţie peremptorie şi au aplicat sancţiunea perimării. Ca atare, s-a dispus trimiterea cauzei în apel pentru cercetarea fondului, astfel că nu mai puteau fi repuse în discuţie aceleaşi aspecte, relative la incidenţa perimării. În mod evident, era vorba de o casare totală, nefiind statuate limitele în care urma să se facă rejudecarea. De altfel, recurenta nu explicitează în ce constă înrăutăţirea situaţiei sale în propria cale de atac, deşi invocă încălcarea art. 502 C. proc. civ.

În realitate, invocând interdicţia instanţei care rejudecă fondul de a repune în discuţie acea parte din hotărâre care nu a fost casată şi care, prin urmare, beneficiază de autoritate de lucru judecat, recurenta invocă decizia pronunţată în apel într-o etapă procesuală anterioară, respectiv decizia nr. 1972 din 23 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti. Ceea ce ignoră însă titulara prezentei căi de atac este faptul că şi acea decizie a fost casată în totalitate, ca urmare a admiterii recursului declarat de partea adversă, prin decizia nr. 469 din 21 martie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, ceea ce înseamnă că, atunci când s-a dispus casarea totală a hotărârii, părţile sunt repuse în situaţia anterioară hotărârea nedobândind autoritate de lucru judecat, în privinţa problemelor dezlegate prin hotărârea atacată. Aşa cum s-a mai arătat, nu a fost vorba nici de o casare parţială, astfel ca hotărârea atacată să îşi menţină toate efectele sale în privinţa chestiunilor litigioase ce au fost soluţionate de instanţa de fond, dar care n-au format obiectul recursului şi nici de anumite chestiuni litigioase care să fi format obiectul recursului declarat de A. S.R.L. şi cu privire la care motivele de recurs să fi fost respinse.

Nici criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Astfel, recurenta invocă contradicţiile dintre considerentele deciziei ce face obiectul prezentei căi de atac, pe de o parte, şi considerentele deciziei nr. 1972 din 23 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti.

Fără a mai relua precedentele considerente, din care rezultă că decizia pronunţată într-o fază procesuală anterioară a fost casată în totalitate, instanţa reţine că acest motiv de nelegalitate sancţionează doar contrarietatea între considerentele aceleiaşi hotărâri. O eventuală contrarietate între considerentele hotărârii atacate şi cele dintr-o altă hotărâre ar putea fi analizate doar prin prisma efectelor autorităţii de lucru judecat, însă, în speţă, o atare analiză a fost deja realizată.

Constată, de asemenea, că nu există nicio contradicţie între aspectele reţinute de instanţa de apel, potrivit cărora, pe de o parte, expertul tehnic nu a examinat efectiv obiectivul E. şi nu a efectuat verificări directe ale situaţiei de la faţa locului, iar, pe de altă parte, părţile au fost convocate la faţa locului. Aceste constatări nu se exclud reciproc, din moment ce instanţa a explicitat că scopul exclusiv al convocării părţilor a fost acela de a fi predate înscrisuri relative la executarea contractului de antrepriză.

În sfârşit, nici criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel, respingând excepţia de neexecutare a contractului, ar fi făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1556 C. civ.. În primul rând, constată că atât contractul de execuţie lucrări, cât şi actul adiţional nr. x, au fost perfectate anterior intrării în vigoare a noului C. civ., la 25 mai 2011 şi, respectiv 29 septembrie 2011. Or, Legea nr. 287/2009 (noul C. civ.), a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, aşa cum rezultă din prevederile art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Aşadar, constată că potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, contractele în discuţie sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când au fost încheiate, în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea lor, respectiv prevederilor C. civ. din 1864.

Deşi în vechiul C. civ. nu exista un text general privitor la excepţia de neexecutare a contractului, existenţa acestui mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce îi incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii, era unanim recunoscută de jurisprudenţă şi doctrină. Însă, ceea ce solicită recurenta, pe calea prezentei căi extraordinare de atac, limitată doar la aspecte de nelegalitate, este reeavaluarea elementelor de fapt ale cauzei, prin care să se stabilească că reclamanta, ce pretinde plata preţului unor lucrări executate, nu a executat acele lucrări. Or, o atare reevaluare este incompatibilă cu scopul recursului, ce constă în stabilirea conformităţii hotărârii cu normele de drept aplicabile.

Constată, de asemenea, că nu au fost încălcate sau greşit aplicate nici prevederile art. 1864 din Noul C. civ. sau dispoziţiile art. 1, 3 şi 6 din H.G. nr. 273/1994, potrivit cărora, în opinia recurentei, executarea unor lucrări de construcţii nu poate fi dovedită decât prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Fără a reveni asupra considerentelor anterioare, prin care s-a arătat că raportului juridic în litigiu nu îi sunt aplicabile prevederile noului C. civ., ci ale C. civ. din 1864, instanţa notează că textul de lege invocat nu instituie regula pretinsă de recurentă, anume aceea că efectuarea unor lucrări de construcţii este o împrejurare de fapt ce poate fi dovedită, în mod exclusiv, prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor. Dimpotrivă, art. 1864 alin. (1) din Noul C. civ. instituie o normă supletivă, referitoare la data exigibilităţii preţului datorat de beneficiarul unei lucrări antreprenorului, anume "la data şi locul recepţiei întregii lucrări", dar doar în situaţia în care părţile nu au derogat, prin convenţie, de la această regulă ("dacă prin contract nu se prevede altfel").

Nici normele instituite prin H.G. nr. 273/1994 nu instituie vreo regulă derogatorie de la dreptul comun în materie de probaţiune, anume aceea că o împrejurare de fapt (edificarea unor lucrări) poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Recepţia lucrărilor constituie o componentă a sistemului calităţii în construcţii şi este actul prin care se certifică finalizarea lucrărilor executate în conformitate cu prevederile proiectului tehnic şi cu detaliile de execuţie, iar neîntocmirea acestuia atrage consecinţe în planul dreptului administrativ, considerarea lucrării ca nefinalizată ş.a.m.d. În nici un caz, neîntocmirea acestui act nu are consecinţa imposibilităţii stabilirii executării unor lucrări de antrepriză prin alte mijloace de probă sau, ca în speţa de faţă, a exonerării beneficiarului acestor lucrări de la plata preţului acestora, în condiţiile în care a recunoscut, prin act adiţional la contractul de antrepriză, atât executarea (anterior întocmirii înscrisului) cât şi preţul acestor lucrări suplimentare.

În esenţă, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1864 C. civ. din 1864, constatând că, deşi contractul de antrepriză de lucrări de construcţii a stipulat, iniţial, un preţ forfetar, părţile au statuat, prin actul adiţional în litigiu, că au fost efectuate lucrări suplimentare, iar preţul acestor lucrări a fost "defipt cu comitentul". Practic, instanţele de fond au fost învestite să stabilească dacă, prin actul adiţional nr. x din 29 septembrie 2011, părţile au recunoscut necesitatea efectuării unor lucrări suplimentare şi au convenit asupra preţului acestora, iar executarea lor urma a se realiza în viitor sau, dimpotrivă lucrările erau deja executate la data perfectării actului. Or, din această perspectivă, o operaţiune de interpretare a contractului nu s-a dovedit necesară, întrucât acesta nu cuprinde o folosire greşită, improprie a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual. Dimpotrivă, părţile contractante au stipulat, în mod explicit care este valoarea lucrărilor suplimentare şi natura acestora, însă nu s-au stabilit alte obligaţii în sarcina antreprenorului (de a executa, într-un anumit termen şi în anumite condiţii, aceste lucrări). Beneficiarul este singura parte în sarcina căreia au fost stabilite obligaţii, anume aceea de a plăti preţul convenit, care reprezenta "o creanţă certă, lichidă şi exigibilă", pentru plata căreia executantul a acordat doar "un termen de garanţie". Aşadar, doar interpretarea acestei convenţii a format obiectul disputei litigioase, iar instanţele de fond au statuat, în mod corect, că nu există nicio contradicţie între manifestarea expresă de voinţă şi voinţa internă, reală a părţilor.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1233 din 9 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 9 martie 2021.