Contributory negligence claim in traffic accident dismissed as inadmissible due to improper cassation grounds

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2021

Analizând actele de la dosar, încheierea şi decizia atacată reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17.10.2017 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, precum şi la plata sumei de 3.705 RON, reprezentând daune materiale. A mai solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

În temeiul O.U.G. nr. 54/2016 a solicitat citarea numitului C., în calitate de intervenient-forţat.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1.349, art. 1.357, art. 1.382, art. 1.385, art. 1.386, art. 1.391 C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 1076/NLP/PI/21.12.2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 80.000 euro, reprezentând daune morale, a sumei de 3.638,72 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi a sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. şi pârâta B. S.A. au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin încheierea din 14.06.2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins cererile în probaţiune formulate de reprezentanţii convenţionali ai ambelor părţi, cu privire la efectuarea unei expertize medico-legale. A admis cererea în probaţiune privind acvirarea dosarului penal nr. x/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Lugoj, formulată de reprezentanta apelantei-pârâte.

Prin decizia civilă nr. 604/A/12.09.2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva încheierii din 14.06.2019 şi deciziei din apel, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, a invocat nemotivarea deciziei atacate şi pronunţarea acesteia cu încălcarea regulilor de procedură şi a normelor de drept material.

Recurenta a reclamat nelegalitatea hotărârii atacate raportat la culpa concurentă a intimatului-reclamant, aspect care a apreciat că produce consecinţe juridice atât în planul despăgubirilor pentru daunele morale, cât si în cel al despăgubirilor pentru daunele materiale.

În acest sens, a arătat că, în baza probelor administrate în faţa primei instanţe, s-a stabilit fără echivoc că intimatul-reclamant nu purta centura de siguranţă la momentul producerii accidentului, fapt recunoscut, de altfel, de către acesta prin declaraţia dată în faţa primei instanţe la termenul din data de 05.03.2018 şi reţinut prin încheierea de şedinţă.

În continuare, a evocat dispoziţiile art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016, art. 1.371 alin. (1) C. civ., art. 99 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 şi decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că "dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă."

A subliniat recurenta că, ignorând dispoziţiile legale mai sus arătate, deşi a reţinut că aspectul nepurtării centurii de siguranţă de către reclamant este relevant din punct de vedere al întinderii prejudiciului suferit de acesta şi că va avea în vedere la stabilirea despăgubirilor civile acest aspect, prima instanţă nu a indicat gradul culpei reclamantului în producerea/majorarea prejudiciului suferit, reţinând că "nu se poate susţine că faptul de a nu purta centura de siguranţă este cel care a provocat accidentul, a pus în mişcare sau a influenţat acţiunea intervenientului - respectiv cea de a nu se asigura corespunzător în momentul efectuării depăşirii" şi că "nici nu s-a dovedit că (reclamantul) putea evita apariţia traumatismelor dacă ar fi purtat centura de siguranţă".

Or, cu toate că a formulat critici în acest sens prin memoriul din apel, solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016, instanţa de prim control judiciar a apreciat în mod nelegal că tribunalul a procedat corect şi i-a respins apelul, reţinând că prima instanţă a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirii faptul că reclamantul nu a purtat centura de siguranţă, însă a reţinut că nu se poate stabili în ce procent purtarea centurii ar fi redus sau chiar înlăturat consecinţele vătămătoare.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a apreciat greşit faptul că nu este fundamentată solicitarea ei de diminuarea cu 50% a sumei acordate cu titlu de daune morale.

Potrivit recurentei, instanţa de apel trebuia să pornească şi să se raporteze la dispoziţiile legale invocate, să facă o analiză a acestora şi să expună argumentele pentru care, în accepţiunea sa, acestea sunt sau nu incidente sau supuse unei anumite interpretări, observând totodată şi dacă prima instanţă a purces la o astfel de analiză. Or, din această perspectivă, motivarea instanţei de apel lipseşte cu desăvârşire, ceea ce nu este permis, raportat la exigenţele art. 425 alin. (1) C. proc. civ., ale art. 6 din C.E.D.O. şi ale jurisprudenţei comunitare.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că argumentele curţii de apel sunt lipsite de fundament legal în ceea ce priveşte presupusa imposibilitate de cuantificare concretă a culpei reclamantului, în condiţiile în care aspectele reţinute în raportul de expertiză medico-legală, în sensul că "nu putem preciza ce leziuni ar fi suferit numitul A. în cadrul accidentului rutier din data de 13.07.2017 în situaţia în care ar fi purtat centura de siguranţă", impun aplicarea prevederilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2016, respectiv reţinerea unui procent de 50%.

De asemenea, a mai relevat că sunt lipsite de fundament legal şi argumentele referitoare la prezumţia de culpă invocată de pârâtă, pe care instanţa de apel o califică în mod nelegal ca fiind o critică pur interpretativă a situaţiei de fapt şi a dezlegării date de tribunal, cu toate că prin dispoziţiile legale care instituie obligativitatea purtării centurii de siguranţă şi care sancţionează situaţia de neconformare se instituie o prezumţie de culpă a persoanei care nu se conformează acestei obligaţii.

În continuare, recurenta a mai susţinut că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, instanţa de apel impunând aceleaşi exigenţe de probă atât pârâtei, cât şi reclamantului. Astfel, nu numai că a apreciat în mod nelegal că pârâta trebuia să facă dovada cu studii sau statistici a procentului în care purtarea centurii de siguranţă ar fi redus sau chiar înlăturat consecinţele vătămătoare, dar, în motivarea respingerii apelului reclamantului se arată, printre altele, că şi acestuia îi revenea sarcina acestei probe.

În final, recurenta a conchis că nepurtarea centurii de siguranţă de către reclamant are implicaţii juridice sub aspectul stabilirii despăgubirilor, motiv pentru care instanţa de apel ar fi trebuit să le reducă, în raport cu gradul culpei concurente a acestuia.

O altă critică formulată de recurentă vizează nelegalitatea hotărârii atacate, raportat la verificarea şi aplicarea de către instanţa de apel a criteriilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru daunele morale.

În acest context, a evocat jurisprudenţa C.E.D.O. şi a instanţei supreme şi a susţinut că un criteriu fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea.

În continuare, a reiterat situaţia de fapt, a prezentat succint evoluţia litigiului în etapele procesuale anterioare şi probatoriul administrat în cauză şi a subliniat că, reţinând că numărul de zile medicale la care s-a raportat tribunalul rezultă din expertiza depusă, din actele medicale şi din referatul medical, astfel că nu se poate stabili o altă perioadă, fără ca acest aspect să fi fost probat, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre profund nelegală, încălcându-i în mod evident dreptul la apărare şi la un proces echitabil.

În opinia recurentei, este inadmisibil ca instanţa de apel să îi impute, deşi şi-a formulat toate cererile în probaţiune întocmai şi la timp în faţa instanţelor de fond, că face simple observaţii nesusţinute cu probe, când chiar această instanţă a respins proba cu expertiza medico-legală, singura probă prin care putea dovedi un alt număr al zilelor de îngrijiri medicale necesare reclamantului pentru vindecare, respectiv singura probă care putea duce la aflarea adevărului.

Or, respingerea de către instanţa de apel a probei cu expertiza medico-legală, urmată de respingerea criticilor corespunzătoare, pe motivul că acestea sunt nedovedite, echivalează cu o denegare de dreptate.

Contrar celor reţinute prin încheierea din 14.06.2019, conform cărora ar fi suficiente expertizele efectuate în cauză, rezultă cu evidenţă din hotărârea recurată că instanţa de apel consideră că probatoriul este, de fapt, insuficient. În aceste condiţii, instanţa avea obligaţia repunerii cauzei pe rol, în vederea suplimentării probelor, neputând respinge apelul.

A mai susţinut recurenta că, după emiterea directivelor C.E. din 2009, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că principiile ce trebuie avute în vedere de instanţele naţionale în aprecierea daunelor morale sunt cele ale echităţii, evitării îmbogăţirii fără justă cauză şi cele ale nevoii sociale, principii ce trebuie corelate cu venitul lunar mediu pe cap de locuitor corespunzător fiecărei ţări membre a Uniunii Europene.

Cu toate acestea, deşi prin concluziile scrise depuse în apel s-a raportat nu numai la media generală a despăgubirilor acordate pentru daune morale pentru fiecare zi de îngrijire medicală din Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale întocmit pentru garantarea obiectivităţii şi tratamentului nediscriminatoriu prevăzut de art. 14 din C.E.D.O., elaborat în urma analizei a peste 2.600 de speţe la nivelul curţilor de apel din România de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, de 344 RON/zi de îngrijiri medicale, dar şi la salariul minim net pe economie şi la salariul mediul net pe economie, instanţa de apel în mod nelegal a evaluat superficial aceste repere financiare ale vieţii din România.

Instanţa de apel a reţinut că nu poate fi primită apărarea, conform căreia suma de 80.000 euro acordată reclamantului este exorbitantă în raport cu salariul minim pe economie, întrucât nu se are în vedere salariul minim actual.

Potrivit recurentei, aceasta reprezintă o aparentă motivare de respingere a apărării, fără a se expune pe larg care este relevanţa juridică a invocării acestui argument, demonstraţia logică nefiind finalizată.

Astfel, din aşa-zisa motivare rezultă că instanţa de apel nu a procedat de plano la o analiză a acestei critici, pornind pur şi simplu de la aspectul formal al neraportării la salariul minim actual, în condiţiile în care atât salariul minim net actual, cât şi cel mediu net sunt cvasi-cunoscute, cel minim fiind stabilit prin hotărâre de guvern, iar cel mediu fiind publicat de Institutul Naţional de Statistică.

Mai mult decât atât, diferenţa dintre salariul minim net invocat prin cererea de apel (1.162 RON) şi cel actual (1.263 RON) este una mică, astfel că prin raportare la salariul minim actual, suma de 80.000 euro reprezintă venitul pe 24-25 ani.

Recurenta a susţinut şi că instanţa de apel nu a răspuns criticilor vizând faptul că în situaţia în care se invocă prejudicii provocate de infecţiile nozocomiale, persoana prejudiciată nu se îndreaptă împotriva asigurătorului R.C.A., ci împotriva unităţii spitaliceşti.

A mai susţinut autoarea căii de atac că hotărârea este nelegală şi cu privire la daunele materiale, de vreme ce, deşi trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 22 alin. (1) lit. a) pct. 4 din Norma A.S.F. nr. 39/2016, conform cărora "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale (...), se au în vedere următoarele: a) în caz de vătămare corporală: 4. (iv) eventualele cheltuieli prilejuite de accident - cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, cu tratamentul, cu spitalizarea, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentaţie suplimentară, conform prescripţiilor medicale, probate cu documente justificative, şi care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările în vigoare", care reprezintă dreptul special în materia asigurărilor R.C.A., instanţa de apel s-a raportat la art. 1.378 alin. (1) şi (1).375 şi urm. C. civ.

În final, a reiterat criticile din apel cu privire la cheltuielile cu tratamentul medicamentos şi de transport şi a susţinut că ambele instanţe de fond au inversat în mod nepermis sarcina probei, subliniind că nu asigurătorul trebuie să dovedească că reclamantului nu i-au fost necesare medicamentele, ci reclamantul trebuie să dovedească faptul că i-au fost necesare.

Cu privire la cheltuielile de transport, a arătat că în condiţiile în care cele cu combustibilul nu pot fi puse în legătură cu documentele medicale depuse la dosar şi cu distanţele dintre localitatea de domiciliu şi localităţile unde intimatul-reclamant trebuie să dovedească că s-a deplasat, în mod nelegal prima instanţă le-a acordat, iar instanţa de apel le-a menţinut.

Totodată, instanţa de apel nu i-a analizat critica conform căreia trebuia să fie respinse acele cheltuieli care au fost achitate cu cardul şi în legătură cu care intimatul-reclamant nu a depus extrase de cont bancar din care să rezulte că plata s-a făcut din contul său bancar şi că prejudiciul s-a produs în propriul patrimoniu şi nu în cel al altei persoane.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 11.11.2020, constatând că nu s-a întrunit unanimitatea membrilor completului de judecată asupra soluţiei propuse prin raport în vederea soluţionării recursului în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică.

Înalta Curte a luat în examinare cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă că nu au fost formulate critici de nelegalitate împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise celor două motive de recurs invocate, recurenta urmărind să obţină o nouă evaluare a fondului pretenţiilor şi a materialului probator, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.

Astfel, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat ipotezele referitoare la motivarea contradictorie şi nemotivarea hotărârii. Or, sub aparenţa incidenţei acestui motiv de recurs şi invocarea formală se pun în discuţie chestiuni ce ţin de evaluarea situaţiei de fapt de către instanţa de apel, în raport cu probele administrate.

În acest sens, Înalta Curte constată că recurenta invocă lipsa motivării în ceea ce priveşte analiza incidenţei art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016, cu referire la faptul că reclamantul nu a purtat centura de siguranţă la momentul producerii evenimentului rutier şi că această împrejurare impunea diminuarea cu 50% a daunelor morale acordate în primă instanţă, precum şi neanalizarea unor critici expuse în apel privitoare la cheltuielile efectuate de reclamant şi persoana răspunzătoare de prejudiciul provocat de infecţiile nozocomiale.

Totodată, se invocă şi faptul că hotărârea cuprinde considerente contradictorii, deoarece instanţa de apel a impus aceleaşi exigenţe de probă atât recurentei, cât intimatului-reclamant sub aspectul consecinţelor vătămării datorate nepurtării centurii de siguranţă.

Toate aceste afirmaţii subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt critici de netemeinicie, prin prisma cărora recurenta tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la interpretarea probatoriului care să conducă la micşorarea cuantumului daunelor morale acordate reclamantului, care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Exigenţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. impun ca motivele oferite de instanţa de apel să fie în totalitate străine de natura pricinii ori să fie contradictorii dispozitivului ori dezlegările succesiv stabilite prin acestea să fie, consecutiv, incompatibile.

Or, recurenta nu subliniază aceste vicii de nelegalitate, ci impută instanţei de apel o motivare insuficientă, criticabilă din punctul de vedere al situaţiei de fapt statuate. Aceste elemente, însă nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor sau să sublinieze că instanţa de apel nu a dat un răspuns exhaustiv argumentelor părţii.

Înalta Curte constată că şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat în mod formal, deoarece recurenta deşi susţine că au fost ignorate prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 54/2016, art. 1.371 alin. (1) şi art. 99 din O.U.G. nr. 195/2002, în realitate criticile vizează modul în care a fost interpretat probatoriul administrat, fiind relevată greşita evaluare a situaţiei de fapt, cu referire la culpa reclamantului datorată nepurtării centurii de siguranţă.

Analiza deciziei recurate relevă că într-adevăr instanţa de apel nu face referire la dispoziţiile legale evocate de către pârâtă, însă raţionamentul instanţei de apel arătat în cuprinsul hotărârii este în sensul că nu s-a demonstrat culpa concurentă, rezultând că dispoziţiile evocate nu sunt aplicabile.

Astfel, în măsura în care s-a statuat că nu se poate stabili pe baza probatoriului administrat că nepurtarea centurii de siguranţă de către pasager a determinat sau a favorizat producerea accidentului sau mărirea prejudiciului, instanţa de apel a subliniat că sunt simple afirmaţii ale pârâtei.

De altfel, s-a avut în vedere că în dosarul primei instanţe a fost efectuată o expertiză medico-legală care arată că nu se poate determina dacă leziunile reclamantului au fost determinate sau agravate de nepurtarea centurii. În acest context, în lipsa unui probatoriu propus în acest scop de către pârâtă, curtea de apel a înlăturat acest motiv de apel.

Aspectele legate de poziţia pasagerului, dinamica accidentului şi vătămările suferite în lipsa purtării centurii de siguranţă, ce configurează o culpă concurentă a reclamantului în producerea consecinţelor negative în opinia recurentei sunt chestiuni de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuţie în această etapă procesuală.

Nepurtarea centurii de siguranţă, chiar dacă constituie contravenţie conform art. 99 alin. (1) O.U.G. nr. 195/2002, nu semnifică şi prezumţia că victima accidentului prin încălcarea acestei obligaţii a determinat producerea accidentului ori mărirea prejudiciului.

Sub acest aspect, se reţine că prezumţiile sunt fie legale, deci trebuie statuate în lege, fie judiciare, acestea din urmă fiind opinii întemeiate pe aparenţe, ipoteze sau deducţii logice de judecată. Or, recurenta nu a demonstrat aceste condiţii, deşi face vorbire despre încălcarea unei prezumţii.

Astfel, în condiţiile în care recurenta nu arată cum se reflectă aplicarea sau interpretarea greşită a legii, în raport cu considerentele instanţei de apel, ci doar propune o reconfigurare a concluziilor instanţei determinat de o eventuală suplimentare a probatoriului prin efectuarea unei expertize medico-legale, solicitare ce i-a fost respinsă prin încheierea din 14.06.2019, Înalta Curte urmează să aplice sancţiunea nulităţii prevăzută de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, criticile ce vizează încheierea din 14.06.2019 şi aspectele legate de utilitatea probei privind efectuarea unei expertize medico-legale sunt chestiuni de fapt, asupra cărora instanţa de apel are o marjă de apreciere, necenzurabilă în recurs.

Deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, motiv pentru care nu se poate reţine o eventuală lipsă a motivării sau contradictorie a deciziei în cazul în care partea obligată la plata acestora nu este mulţumită sub aspectul cuantumului stabilit.

Referitor la daunele materiale, recurenta critică hotărârea recurată susţinând că instanţa de apel deşi trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 22 alin. (1) lit. a) pct. 4 din Norma A.S.F. nr. 39/2006, s-a raportat la art. 1.378 alin. (1) şi art. 1.375 şi urm. C. civ., pentru ca ulterior să arate că sarcina probei a fost inversată cu privire la cheltuielile legate de tratament şi că celelalte cheltuieli nu au fost dovedite.

Toate aceste afirmaţii ale recurentei subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă aspecte de netemeinicie cu privire la suma acordată cu titlu de daune materiale, nefiind arătată în ce constă nelegalitatea hotărârii sub acest aspect.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată şi nu se dezvoltă motivele de nelegalitate.

Prin urmare, aceste aspecte de netemeinicie nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii din 14.06.2019 şi deciziei civile nr. 604/A/12.09.2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 ianuarie 2021.