Civil liability for unfair competition and client diversion upheld; appeals dismissed and solidary damages and costs confirmed

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamanţii S.C. A. S.R.L., B., C. au chemat în judecată pe pârâtele S.C. D. S.R.L., E., F., G., solicitând ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

1. Obligarea pârâtelor, în solidar, la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 50.000 Euro, reprezentând prejudiciu material ocazionat de faptele ilicite săvârşite de către pârâte;

2. Obligarea pârâtelor, în solidar, la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. a sumei de 80.000 Euro, reprezentând prejudiciu moral ocazionat de faptele ilicite săvârşite de către pârâte;

3. Obligarea pârâtelor, în solidar, la plata către reclamanţii B., respectiv, C., a sumei de 9.852 Euro, reprezentând prejudiciu material ocazionat de faptele ilicite săvârşite de către pârâte;

4. Obligarea pârâtelor, în solidar, la plata către reclamanţii B., respectiv, C., a sumei de 61.000 Euro, reprezentând prejudiciu moral ocazionat de faptele ilicite săvârşite de către pârâte;

5. Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxe judiciare de timbru, onorariu experţi, onorariu avocaţial.

Prin sentinţa civilă nr. 6389 din 11 mai 2015 Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

B.Hotărârea instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 2083 din 25 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanţii S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, B. şi C. în contradictoriu cu pârâtele E., F. şi G.; a obligat pârâtele în solidar să plătească reclamantei persoană juridică suma de 123.406,98 RON cu titlu de despăgubiri materiale; a obligat în solidar pârâtele să plătească reclamanţilor persoane fizice suma de 18.000 RON cu titlu de daune morale; a respins celelalte capete de cerere ce neîntemeiate; a luat act că reclamanţii solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de fond.

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti, precum şi a încheierilor din 3 decembrie 2015 şi 13 aprilie 2017 a declarat apel pârâta E., criticându-le pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Pârâta G. a declarat apel împotriva sentinţei şi a încheierii din 13 aprilie 2017, criticându-le ca fiind netemeinicie şi nelegale.

D.Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 645/A din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelurile formulate de apelantele E. împotriva sentinţei civile nr. 2083 din 25 mai 2017 şi a încheierilor din 3 decembrie 2015 şi 13 aprilie 2017 şi G. împotriva sentinţei civile nr. 2083 din 25 mai 2017 şi a încheierii din 13 aprilie 2017, în contradictoriu cu intimaţii S.C. A. S.R.L., B., C. şi F..

E.Considerentele hotărârii instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

Cu privire la criticile formulate de apelanta E. împotriva încheierii din 3 decembrie 2015:

Pentru determinarea calităţii procesuale pasive se impunea examinarea cererii de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea delictuală, chestiunile invocate de pârâte în susţinerea excepţiei fiind aspecte care ţin de fondul cererii, respectiv de îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi hotărârile judecătoreşti pronunţate cu privire la plângerea contravenţională se impun instanţei în ceea ce priveşte constatările de fapt din cuprinsul lor, intrate în puterea lucrului judecat, însă nu sunt de natură să împiedice instanţa să verifice condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cu privire la criticile aduse de ambele apelante încheierii din 13 aprilie 2017, acestea sunt nefondate.

Nelegala citare a pârâtei D. nu poate fi invocată decât de aceasta şi nu de apelante.

Cererea de refacere a raportului de expertiză a fost respinsă pentru faptul că expertul a răspuns obiectivelor stabilite de instanţă.

Criticile aduse sentinţei sunt nefondate.

Prin sentinţa civilă nr. 14208 din 26 noiembrie 2013 s-a reţinut şi fapta de deturnare a clientelei s-a săvârşit de către D. prin asociatele G. şi E.. Au fost detaliate faptele proprii ale celor două persoane fizice, iar aceste constatări de fapt se impun în prezentul proces cu putere de lucru judecat.

Răspunderea contravenţională este distinctă de cea civilă delictuală, astfel că nu se impunea ca faptele săvârşite de apelante să fi fost deopotrivă sancţionate contravenţional.

Fapta contravenţională, odată săvârşită, a avut efecte patrimoniale persistente în timp asupra patrimoniului intimatei-reclamante, aceasta fiind lipsită şi ulterior de câştigul pe care l-ar fi putut realiza din contractele cu clienţii deturnaţi ca urmare a faptelor ilicite ale apelantelor.

Faţă de situaţia de fapt din speţă, în mod corect instanţa a validat calculul expertului care s-a raportat la cifra de afaceri cu clienţii comuni obţinută de D., la care s-a aplicat adaosul comercial practicat în mod obişnuit de societatea reclamantă, deoarece aceasta este suma pe care se poate presupune că ar fi obţinut-o reclamanta, iar nu societatea concurentă, în măsura în care clienţii nu ar fi fost deturnaţi, iar restul activităţii sale s-ar fi desfăşurat în aceleaşi condiţii.

Pentru determinarea prejudiciului reclamantei, expertul a avut în vedere profitul operaţional, determinat prin aplicarea, la cifra de afaceri cu clienţii comuni, a procentului adaosului comercial de 10% practicat de societatea reclamantă.

Cheltuielile intimatei-reclamante pe perioada august- decembrie pot fi determinate în mod concret pe temeiul evidenţelor contabile, neputând fi avute în vedere cheltuielile totale diferite dintr-o perioadă anterioară.

Probele administrate în cauză atestă o activitate ilicită a pârâtelor de deturnare a clienţilor reclamantei, iar în raportul de expertiză s-a reţinut că un număr de 46 de clienţi ai reclamantei au devenit clienţi ai pârâtei în perioada de referinţă. Activitatea complexă de deturnare a clientelei a inclus oferirea de preţuri mai avantajoase decât cele practicate de reclamantă, pe temeiul informaţiilor interne de care dispuneau apelantele-pârâte.

Daunele morale au fost acordate reclamanţilor, persoane fizice, în considerarea pierderii societăţii şi a efortului depus de către aceştia pentru redresarea ei.

În raportul administratorului judiciar întocmit în procedura insolvenţei, se menţionează drept cauză a prejudiciului produs societăţii A. S.R.L. şi înfiinţarea societăţii concurente. Or, înfiinţarea societăţii concurente s-a realizat şi cu participarea apelantelor.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâtele G. şi E.. Deşi au formulat recurs prin cereri separate, cele două pârâte au invocat aceleaşi motive de nelegalitate.

Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti - art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. - atunci când a respins motivele inserate în Cap. II.3 lit. a) din apel. Prin procesul-verbal de contravenţie se reţine că de săvârşirea acestor fapte se face vinovată persoana juridică S.C. D. S.R.L., constatare la care instanţa nu poate aduce nicio modificare. Rolul judecătorului în acest raport juridic contravenţional este doar de a stabili dacă prejudiciul pretins de reclamanţi este localizat în patrimoniul subiectului pasiv al contravenţiei şi care este acest cuantum, fără a putea să constate existenţa unui alt autor al faptei ilicite decât cel menţionat în procesul-verbal de contravenţie, decât cu depăşirea competenţei sale legale. Instanţa de fond fiind sesizată cu stabilirea unui prejudiciu produs prin săvârşirea unei fapte ilicite contravenţionale de concurenţă neloială, prin deturnarea clientelei, nu poate identifica şi alţi autori ai acestei fapte pentru că va încălca competenţa specială a organelor Consiliului Concurenţei.

Un alt motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că decizia recurată nu cuprinde şi motivele pentru care a respins motivul de apel legat de nemotivarea hotărârii instanţei de fond cu privire la extinderea prejudiciului pe o perioadă de timp mai mare decât a durat acţiunea ilicită 1 - 31 august 2012.

Procesul-verbal de contravenţie nr. x din 6 decembrie 2012 menţionează că fapta de concurenţă neloială a fost săvârşită de D. S.R.L. în perioada 1 august - 31 august 2012 se consideră că prejudiciul trebuia determinat expres numai pentru acea perioadă.

În cazul în care hotărârea judecătorească nu răspunde cerinţelor de motivare impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea hotărârii. Curtea a respins apelul, însă a complinit lipsa motivării hotărârii instanţei de fond, expunând un raţionament care să combată apărările aduse la fond.

Al treilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

În alin. (3) pag. 12 din hotărârea recurată se arată, "În prezenta speţă, ceea ce s-a urmărit a fi determinat a fost venitul nerealizat, reprezentat de suma de bani pe care reclamanta ar fi încasat-o de la clienţii deturnaţi în perioada august - decembrie 2012…".

Recurentele susţin că acest considerent este în contradicţie cu ultimul alineat pagina 11 din hotărârea recurată: "În speţă, fapta contravenţională, odată săvârşită, a avut efecte patrimoniale persistente în timp asupra patrimoniului intimatei-reclamante, aceasta fiind lipsită şi ulterior de câştigul pe care l-ar fi putut realiza din contractele cu clienţii deturnaţi ca urmare a faptelor ilicite săvârşite ale apelantelor."

Conform procesului-verbal de contradicţie nu sunt clienţi deturnaţi decât în luna august 2012 pentru că acţiunea de deturnare s-a petrecut numai în această lună.

Ultimul motiv de nelegalitate se întemeiază pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea recurată fiind pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Hotărârea recurată încalcă prevederile art. 9 din Legea nr. 11/1991 întrucât angajarea răspunderii persoanelor fizice este întemeiată pe aceste dispoziţii, în realitate art. 9 din Legea nr. 11/1991 instituie răspunderea persoanei juridice în cazul în care fapta ilicită contravenţională este săvârşită de persoana fizică, angajatul său, ca un gen particular de răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, reglementată de prevederile art. 1373 C. civ.

S-a reţinut în mod greşit autoritatea de lucru judecat al sentinţei civile nr. 14208/2013 întrucât prin dispozitivul acesteia se respinge ca nefondată plângerea prin care se solicită anularea procesului-verbal de contravenţie. Autorul faptei ilicite este persoana juridică, iar menţiunea din considerentele sentinţei menţionate că deturnarea clientelei s-a făcut de persoana juridică prin asociaţii săi nu sprijină dispozitivul.

Hotărârea recurată încalcă prevederile art. 1385 C. civ. întrucât întinderea reparaţiei s-a stabilit în mod contrar normelor prevăzute prin această normă juridică.

În realitate, după modul în care s-a determinat prejudiciul, efectele din luna septembrie - decembrie 2012 asupra patrimoniului reclamantei se produc ca urmare a pretinsei deturnări a clienţilor în această perioadă, însemnând de fapt o prelungire a acţiunii ilicite după luna august 2012.

Hotărârea încalcă prevederile art. 1357 C. civ., întrucât prejudiciul material determinat în faza de fond şi contestat în faţa instanţei de apel nu este rezultatul cauzal al acţiunii ilicite.

Întinderea prejudiciului s-a stabilit fără existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Daunele morale la care au fost obligate recurentele nu sunt rezultatul cauzal al acţiunii ilicite de deturnare a clientelei săvârşită în luna august 2012.

Nu există o probă care să demonstreze raportul de cauzalitate dintre intrarea în insolvenţă a reclamantei A. S.R.L. şi fapta de deturnare a clientelei pretinsă a fi săvârşită de recurente în luna august 2012.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

G. Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este de reţinut faptul că prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Acest motiv de casare este incident atunci când instanţa judecătorească se pronunţă pe cale de dispoziţii generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speţă.

Prin acest motiv de casare se asigură respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (4) C. proc. civ. care interzic judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii, dar şi a dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi art. 148 alin. (2) din Constituţie.

În cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanţa judecătorească nu a identificat şi alţi autori ai faptei ilicite contravenţionale de concurenţă neloială, prin deturnarea clientelei şi nu a încălcat competenţa specială a organelor Consiliului Concurenţei.

În realitate, instanţa s-a pronunţat asupra unei acţiuni privind răspunderea civilă delictuală şi a analizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.

Instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 9 alin. (1)-(3) din Legea nr. 11/1991 potrivit cărora:

"(1) Dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4 sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă corespunzătoare.

(2) dacă fapta prevăzută de această lege a fost săvârşită de un salariat în cursul exercitării atribuţiilor sale de serviciu, comerciantul va răspunde solidar cu salariatul pentru pagubele pricinuite, afară de cazul în care va putea dovedi că, potrivit uzanţelor, nu era în măsură să prevină comiterea faptei.

(3) Persoanele care au creat împreună prejudiciul răspund solidar pentru actele sau faptele de concurenţă neloială săvârşite".

Aşa fiind, instanţa nu a încălcat competenţa specială a organelor Consiliului Concurenţei, care potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, în calitate de autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei, asigură protecţia întreprinderilor împotriva practicilor de concurenţă neloială în limita competenţelor încredinţate prin lege.

În cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Aceste dispoziţii constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură, adică acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Recurentele susţin că prin decizia recurată nu s-a răspuns motivului de apel privind nemotivarea hotărârii instanţei de fond referitor la limitarea în timp a prejudiciului produs doar la perioada în care a fost săvârşită fapta.

În realitate, în decizia recurată se arată că perioada săvârşirii faptei contravenţionale nu se confundă cu durata în timp a consecinţelor acesteia, iar fapta contravenţională, odată săvârşită a avut efecte patrimoniale persistente în timp asupra patrimoniului intimatei-reclamante, aceasta fiind lipsită şi ulterior de câştigul pe care l-ar fi putut realiza din contractele cu clienţii deturnaţi ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâte.

Este adevărat că instanţa are obligaţia de a proceda la un examen efectiv al motivelor şi argumentelor prezentate de părţi, însă această exigenţă, care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei, nu poate fi înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Se susţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii şi se arată că se apreciază că venitul nerealizat s-ar fi putut obţine de la clienţii deturnaţi în perioada august - decembrie 2012, or conform procesului-verbal de contravenţie nr. x din 6 decembrie 2012 nu puteau avea clienţi deturnaţi decât în luna august 2012 pentru că acţiunea de deturnare s-a petrecut numai în această lună.

În realitate, cele două citate invocate de recurente nu sunt contradictorii, instanţa de apel referindu-se la venitul nerealizat în perioada august- decembrie 2012 de la clienţii deturnaţi, ca urmare a faptelor ilicite săvârşite în luna august 2012.

Motivarea hotărârii recurate se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Astfel, motivele invocate în hotărâre nu sunt dubitative şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În această situaţie, hotărârea nu cuprinde motive contradictorii şi în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este nefondat.

Motivul arătat presupune că instanţa a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greşit.

Recurentele consideră că aserţiunile din sentinţa civilă nr. 14208/2013 nu pot fi reţinute în prezenta cauză ca autoritate de lucru judecat pentru că nu se respectă dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, fără niciun dubiu, autorul faptei ilicite contravenţionale este persoana juridică D. S.R.L..

Autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat. Cu alte cuvinte, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

În actuala reglementare, respectiv din perspectiva dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., solicitarea de a nu se contrazice considerentele hotărârilor anterioare sau soluţiile date excepţiilor sau incidentelor procedurale în alt litigiu, fac în prezent obiectul excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În speţă, prin procesul-verbal nr. x din 6 decembrie 2012 Consiliul Concurenţei a sancţionat societatea D. S.R.L. cu amendă în valoare de 3000 RON, constatând că "în perioada 1 august 2012 - 31 august 2012, în localitatea Bucureşti, G. şi E. (asociate la D. SRL) au procedat la deturnarea clientelei S.C. A. S.R.L., ca urmare a folosirii legături lor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiilor deţinute anterior la S.C. A. SRL" şi că această faptă constituie contravenţie potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1991.

Plângerea formulată de societatea D. S.R.L. împotriva procesului-verbal sus-menţionat a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. x din 26 noiembrie 2013 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3, definitivă prin decizia civilă nr. 1775 din 4 septembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Instanţa a reţinut că "petenta se face vinovată de săvârşirea cu intenţie a acestei contravenţii prin asociaţii săi F., G. şi E., care deşi erau încă angajaţi, inclusiv cu funcţii de conducere la societatea intervenientă, şi-au premeditat acţiunile de constituire a unei alte societăţi comerciale cu acelaşi obiect de activitate la 2 iulie 2012, ca al intervenientei, sens în care s-au asociat la o societate comercială existentă din 2003, i-au modificat obiectul de activitate, au închiriat pentru punctul de lucru imobilul din str. x, la data de 17 iulie 2012, şi abia apoi la 25 iulie 2012 şi-au dat demisia din cadrul S.C. A. S.R.L., iar la 1 august 2012 au obţinut licenţa din partea ARR, evident în baza unei solicitări anterioare".

Potrivit dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă". Textul statuează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar condiţia impusă de text este aceea ca lucrul judecat să aibă legătură cu litigiul respectiv, ceea ce înseamnă că scopul acestei prevederi este acela de a evita contrazicerea între hotărârile judecătoreşti.

Aşa fiind, în considerentele sentinţei nr. 14208 din 26 noiembrie 2013 a Judecătoriei Sectorului 3 s-a reţinut că fostele angajate ale A., G. şi E. au transmis e-mail-uri cu noile lor coordonate de contact către clienţii cu care lucraseră în trecut la această societate şi că "numitele F., G. şi E., în virtutea funcţiilor pe care le-au avut la S.C. A. S.R.L. administrator, director comercial şi respectiv reprezentant comercial, au cunoscut datele de contact, necesităţile de transport, respectiv destinaţii de interes, tipul mărfurilor transportate, frecvenţa transporturilor, ale clienţilor, precum şi preţurile reale acceptate de aceştia, respectiv tarifele practicate de S.C. A. S.R.L. şi care era adaosul comercial aplicat de aceasta şi de asemenea toate aceste date referitoare la transportatorii cu care au lucrat la S.C. A. SRL".

Faţă de aceste considerente, în mod corect s-au reţinut aserţiunile referitoare la faptele ilicite săvârşite de recurente, reţinându-se efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În cauză nu s-au încălcat prevederile art. 1385 C. civ. potrivit cărora:

"(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă procedura lui este neîndoielnică.

(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

(4) Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei".

Instanţa de apel a răspuns criticilor referitoare la întinderea reparaţiei în cazul răspunderii delictuale, arătând în mod corect că perioada săvârşirii faptei contravenţionale nu se confundă cu durata în timp a consecinţelor acesteia. Fapta contravenţională, odată săvârşită, a avut efecte patrimoniale persistente în timp asupra patrimoniului intimatei-reclamante, aceasta fiind lipsită şi ulterior de câştigul pe care l-ar fi putut realiza din contractele cu clienţii deturnaţi ca urmare a faptelor ilicite ale recurentelor.

În ceea ce priveşte concluzia raportului de expertiză în determinarea prejudiciului, pe care instanţa a reţinut-o ca fiind o probă concludentă, aceasta nu poate constitui un motiv de nelegalitate şi nu se circumscrie dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., interpretarea şi aprecierea probelor fiind în exclusivitate atributul instanţei de fond.

În cauză nu au fost încălcate prevederile art. 1357 C. civ. potrivit cărora:

"(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă".

S-a reţinut în mod corect existenţa faptei ilicite precum şi legătura de cauzalitate cu prejudiciul produs reclamantei-intimate, recurentele făcând referire la probele administrate în cauză, care în opinia lor nu demonstrează acest raport de cauzalitate. Situaţia de fapt reţinută cu putere de lucru judecat în sentinţa Judecătoriei Sectorului 3 a relevat că activitatea complexă de deturnare a clientelei a inclus oferirea de preţuri mai avantajoase decât cele practicate de reclamanta-intimată, pe temeiul informaţiilor interne de care dispuneau recurentele.

Referitor la daunele morale, s-a reţinut în mod corect faptul că acestea au fost acordate reclamanţilor-persoane fizice în considerarea pierderii societăţii şi a efortului depus de aceştia pentru redresarea ei. În raportul administratorului judiciar întocmit în procedura insolvenţei, pe lângă activitatea pretins infracţională a fostului administrator F. se menţionează drept cauză a prejudiciului produs societăţii A. S.R.L. şi înfiinţarea societăţii concurente, iar înfiinţarea acesteia s-a realizat şi cu participarea recurentelor.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, recursurile declarate de pârâte urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentele-pârâte G. şi E. împotriva deciziei civile nr. 645A/2019 din 10 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Obligă recurentele-pârâte G. şi E., în solidar, la plata sumei de 3.645 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii-reclamanţi B. şi C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 25 februarie 2021.