Currency risk clauses in CHF mortgage upheld under monetary nominalism; appeal dismissed and partial recovery of illegal origination commission affirmed

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 3 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând următoarele: -să se constate nulitatea absolută a clauzelor 9.1, 9.2, 9.3, 9.4 din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x din data de 06.03.2008 şi să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia (2,3383 RON/CHF), respectiv calcularea şi plata ratelor şi a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elveţian de la data semnării contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul CHF- LEU de la data semnării contractului, şi la restituirea tuturor sumelor plătite în plus rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plaţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâtă; - să se constate nulitatea absolută a clauzei 6.1 lit. b) din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice Nr. x din data de 06.03.2008 şi să oblige pârâta la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, la care se aplică dobânda legală de la data achitării şi până la data restituirii integrale a debitului de către pârâte; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 2518 din 15 februarie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub dosarul nr. x/2016, la 7 martie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 4248 din 11 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, cererea reclamantului A. a fost admisă în parte, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x cuprinse în art. 6.1 lit. b). A fost obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamant a sumei încasate cu titlu de comision de acordare, şi la plata dobânzii legale de la data achitării sumei şi până la restituirea integrală a debitului. S-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei civile nr. 4248 din 11 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat apeluri atât reclamantul A. cât şi pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 1773 din 24 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4248 din 11 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, ca nefondate.

Împotriva deciziei civile nr. 1773 din 24 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului s-a susţinut, în principal că, instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material ale Legii nr. 193/2000 şi cele ale art. 1578 C. civ., fără a avea în vedere excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Instanţa de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei prevederile de drept de comun deşi, aceasta a fost învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit formulată în baza Legii nr. 193/2000.

Aplicarea greşită a normelor de drept material rezultă şi din faptul că, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 a CJUE face distincţie clară între normele obligatorii din dreptul naţional şi cele supletive, în sensul că sunt excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflectă acte cu putere de lege.

Aşadar, instanţa de apel a aplicat în mod greşit această normă de drept, în sensul că a statuat indirect excluderea de la analiză, inclusiv a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF prin raportare la o normă supletivă.

Totodată, instanţa de apel a aplicat în mod greşit norma de drept material reprezentată de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16.

În opinia recurentului-reclamant, instanţa de apel trebuia să aplice cu prioritate excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ., care, în viziunea legiuitorului, reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a constat că intimatele-pârâte şi-au îndeplinit obligaţia de informare sau avertizare şi consiliere a consumatorilor, aplicând şi interpretând greşit dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13.

Cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la riscul valutar s-a solicitat instanţei de recurs să fie avute în vedere punctele 44-49 ale Hotărârii CJUE pronunţată în cauza C-186/16, iar referitor la cerinţele bunei-credinţe să fie avute în vedere punctele de la 55-57.

În final, s-a mai susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 6 din Legea nr. 193/2000 considerând că este corectă soluţia primei instanţe în sensul că nu poate interveni în contractul de credit prin modificarea monedei creditului, întrucât aceasta ar reprezenta o novaţie prin schimbarea obiectului acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 noiembrie 2018, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 02.04.2019, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1773 din 24 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin încheierea din 17.09.2019 a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1773 din 24 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

La termenul de judecată din 23 februarie 2021, Înalta Curte, după repunerea pe rol a cauzei, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurentul-reclamant a susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1578-1579 C. civ.. şi Legea nr. 193/2000, arătând că instanţa de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deşi era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000, lege specială în raport cu C. civ.

Această critică nu este fondată având în vedere că legea generală se aplică în toate cazurile, cu excepţia celor pentru care legiuitorul a stabilit un regim special, derogatoriu.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia, o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Acest text de lege reprezintă o dispoziţie cu caracter general care nu conţine o reglementare diferită în legea specială, respectiv Legea nr. 193/2000, în sensul că legiuitorul nu a stabilit prin această lege că principiul nominalismului monetar ar fi reglementat derogatoriu, în situaţia contractelor încheiate de consumatori cu profesioniştii.

Cum în legea specială nu sunt reglementate dispoziţii derogatorii de la acest principiu, rezultă că, între prevederile art. 1578-1579 din C. civ. şi Legea nr. 193/2000, nu există un raport de tipul lege generală-lege specială, prin urmare sunt aplicabile dispoziţiile art. 1578 C. civ.

Această ipoteză este confirmată şi de decizia pronunţată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 de către CJUE în care s-a reţinut, cu referire la principiul nominalismului, că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ci dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi cazul analizei cerinţelor cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii sau deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Recurentul a mai susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 C. civ.. care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere art. 1579 alin. (3) C. civ., care trebuia să fie aplicat cu prioritate, deoarece reprezintă excepţia de la principiul edictat de art. 1578 C. civ.

Nici această critică nu poate fi primită, dispoziţiile art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864 nefiind aplicabile contractului de credit.

În cazul art. 1578 C. civ. din 1864, în situaţia împrumutului în bani, aceeaşi sumă numerică arătată în contract trebuie întotdeauna restituită la scadenţă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutaţi, în timp ce dispoziţiile art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864 nu sunt aplicabile, întrucât se referă la împrumutul în monede de aur sau argint.

Nu este fondată nici critica prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, în sensul că a statuat excluderea de la analiză a clauzei referitoare la obligaţia reclamantului de a restitui creditul în CHF prin raportare la o norma supletivă (art. 1578 C. civ.), iar nu imperativă cum rezultă din textul de lege.

Relativ la această critică este relevantă interpretarea dată de CJUE în cauza C81/19, respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că normele din C. civ., respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ca atare, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora este exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, privind paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C186/16, instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită prin decizia CJUE dată la 9 iulie 2020, în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că, din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit, atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv invocată în litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Din aceste considerente, rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative deoarece, dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Concluzia care se impune este aceea că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse, doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Raportat la aceste considerente, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui alt acord al părţilor în această privinţă.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurentul-reclamant nu are deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel, dar şi criticile care privesc incidenţa Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

În raport de considerentele reţinute, Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1773 din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1773 din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,23 februarie 2021.