Currency risk clauses in foreign currency loans: exclusion from abusive clause review as transposition of the mandatory monetary nominalism principle

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 14 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. în contradictoriu cu pârâta I. S.A., au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi eliminarea acesteia; obligarea pârâtei la îngheţarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat de la data încheierii contractelor; obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate de către pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 3351 din 1 iunie 2016 pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B., C., D., E., cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1282A din 18 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanţii A., B., C., D., E. împotriva sentinţei civile nr. 3351 din 1 iunie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 1282A din 18 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea încheierii atacate.

În motivarea recursului s-a susţinut că instanţa de apel a analizat formal apărările expuse de reclamanţi, rezumându-se doar la aspecte generale motivarea fiind succintă şi incompletă, lipsind analiza efectivă a clauzelor considerate abuzive din contractele de credit, respectiv cele referitoare la clauza de risc valutar. Instanţa de apel a invocat în mod greşit lipsa temeiului capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la clauza de risc valutar.

Recurenţii învederează argumentele privind caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi faptul că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 referitoare la lipsa negocierii contractului şi obligaţia de informare a pârâtei, dezechilibrul contractual creat şi reaua-credinţă a băncii.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit decizia CJUE pronunţată în Cauza C-186/16, întrucât, în cauză, se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractelor asumate prin îngheţarea ori stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractelor, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi, care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Totodată, se apreciază că, în cauză, se poate reţine incidenţa teoriei impreviziunii contractuale prevăzută de art. 970 C. civ., care se aplică şi în cazul contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 623/2016.

Intimata-pârâtă I. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care au fost invocate excepţiile netimbrării capătului de cerere vizând impreviziunea, în raport cu art. 24 alin. (2) şi art. 3 alin. (1) lit. f) din OUB nr. 80/2013 şi inadmisibilităţii recursului, în raport cu dispoziţiile art. XIII din Legea nr. 2/2013, art. 457 şi 483 alin. (2) din C. proc. civ. raportat la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, întrucât litigiul a fost pornit la data de 14 ianuarie 2016, anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei nr. 369/2017, în acest sens fiind interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea acestuia şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 septembrie 2019, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., acestea nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2020 au fost respinse excepţiile netimbrării şi inadmisibilităţii recursului, invocate de intimata I. S.A.. şi a fost admis în principiu recursul.

La 3 martie 2020, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte reţine că decizia instanţei de apel răspunde exigenţelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, hotărârea recurată se referă atât la împrejurările de fapt, cât şi la temeiurile de drept şi se înfăţişează într-o modalitate care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii sunt clare şi oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

În dezvoltarea criticilor întemeiate pe acest text de lege s-a susţinut că instanţa de apel a analizat doar formal şi succint apărările expuse de reclamanţi, fără a fi efectuată o analiză efectivă a clauzelor referitoare la clauza de risc valutar din perspectiva caracterului abuziv.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată, având în vedere că instanţa de apel a analizat clauza de risc valutar şi a validat raţionamentul primei instanţe că această clauză reflectă o normă legală şi anume, principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 C. civ.

Instanţa de apel a reţinut că acest principiu are o reglementare legală, astfel încât clauza contractuală privind rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat şi suportarea de împrumutaţi a eventualelor diferenţe de curs valutar, nu poate fi considerată ca afectând interesele economice legitime ale acestora.

Prin urmare, având în vedere că prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu, părţile nederogând de la această prevedere legală în cuprinsul contractului, instanţa de apel a reţinut că acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze.

Reţinând această excludere, instanţa de apel nu a mai analizat îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte obligaţia de informare, instanţa de apel a constatat faptul că Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2), interzice analiza unei clauze care nu face decât să reia o normă de drept şi, totodată, analiza unei clauze care stabileşte obiectul principal al contractului, adică prestaţiile esenţiale ale părţilor art. 4 alin. (6), în acest ultim caz, excluderea fiind condiţionată de exprimarea "într-un limbaj uşor inteligibil". Prin urmare, în considerarea situaţiilor de excludere, solicitarea de analiză a contractului din perspectiva acordării creditului într-o monedă străină întemeiată pe legislaţia clauzelor abuzive încalcă principiul nominalismului consacrat în dreptul pozitiv dar şi asocierea clauzei obiectului principal al contractului.

În analiza efectuată, instanţa de apel a reţinut prioritară stabilirea compatibilităţii obiectului cererii de chemare în judecată cu dispoziţiile legale aplicabile având în vedere că în contract s-a specificat în mod clar obligaţia reclamanţilor de plată a ratelor în moneda CHF, stipulându-se inclusiv deschiderea unui cont bancar în această valută, utilizat atât pentru efectuarea viramentului sumei împrumutate, cât şi pentru restituirea acesteia, împreună cu accesoriile.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că decizia recurată cuprinde motivarea în fapt şi în drept a motivelor invocate de către recurenţii-reclamanţi.

Din perspectiva reţinerii în cauză a aplicabilităţii dispoziţiei legale care consacră principiul nominalismului, sunt nefondate şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează faptul că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestei legi.

Textul de lege transpune prevederile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, conform cărora, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

În acord cu principiul interpretării conforme statuat la nivelul dreptului european, prevederile actului normativ naţional prin care sunt transpuse în dreptul intern, dispoziţiile dintr-o directivă trebuie interpretate potrivit prevederilor directivei transpuse.

Prin urmare, deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care interpretează art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului prezintă relevanţă pentru stabilirea sensului art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor-reclamanţi de stabilizare a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor, în temeiul convenţiei de credit bancar, la valoarea de la data încheierii contractului, instanţa de apel a constatat în mod corect că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispoziţiilor art. 1.578 C. civ. de la1864, care reglementează principiul nominalismului monetar.

Într-o atare situaţie, ambele părţi şi-au asumat riscul ca, pe parcursul executării contractului, suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, prin urmare Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanţi prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin îngheţarea cursului de schimb al francului elveţian la data încheierii contractului, întrucât urmăreşte înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenţii-reclamanţi s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-186/16 s-a reţinut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Prin hotărârea CJUE pronunţată la 9 iulie 2020 în cauza C-81/19, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, CJUE a reţinut că, din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ. că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea acesteia de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reţine că această clauză nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, prin urmare nu se mai impune analiza criticilor privind încălcarea cerinţelor de transparenţă sau de informare a consumatorului, ale dezechilibrului sau relei-credinţe.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenţii-reclamanţi nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reţine ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanţa de apel dar şi criticile care privesc incidenţa Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în cauză, se poate reţine incidenţa teoriei impreviziunii contractuale prevăzută de art. 970 C. civ., care se aplică şi în cazul contractelor încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, astfel cum a statuat şi Curtea Constituţională, prin decizia nr. 623/2016.

Şi această critică va fi înlăturată deoarece, în primul rând, nu vizează raaţionamentul logico-juridic pe baza căruia instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune adaptarea contractului şi nu este relevată modalitatea în care instanţa de apel a nesocotit dezlegările date de Curtea Constituţională, prin decizia nr. 623/2016. Apoi, analiza condiţiilor impreviziunii presupune evaluarea unor împrejurări de fapt pe baza cărora să se stabilească existenţa riscului supra-adăugat, iar acest lucru nu este compatibil cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate iar nu netemeinicie.

Pe de altă parte, se constată că recurenţii-reclamanţi nu au învestit instanţa de fond, în principal cu o acţiune vizând adaptarea contractului, ci cu o acţiune în nulitate întemeiată pe legislaţia privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit şi nu ulterioare acestei date, prin urmare cererea reclamanţilor de îngheţare a cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia pe instituţia juridică a impreviziunii.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C., E., D., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1282 A din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurenţilor, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii-reclamanţi să plătească intimatei-pârâte I. suma de 2212,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii C., E., D., B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1282 A din 18 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi să plătească intimatei-pârâte I. suma de 2212,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2021.