Extraordinary appeal quashed and remanded for failure to apply default notice requirement and properly assess penalty reduction in commercial advance payment dispute

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 29 mai 2017, reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 532.200,80 RON, din care 19.602 RON, reprezentând sumă restantă, iar 512.598,80 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la data transmiterii notificării prin executor judecătoresc, urmând ca acestea să fie calculate în continuare până la data plăţii sumei restante.

Totodată, a solicitat şi cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 969 şi următoarele, art. 1.073 şi următoarele din C. civ. de la 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 446 din 16 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind penalităţile de întârziere aferente perioadei 6 ianuarie 2012 - 30 mai 2014, şi a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A..

În consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 19.602 RON, reprezentând debit restant, şi 208.761,30 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente perioadei 30 mai 2014 - 30 mai 2017, precum şi în continuare până la plata integrală a debitului restant.

De asemenea, pârâta a fost obligată şi la plata către reclamantă a sumei de 5.672 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta a formulat apel care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 350 din 15 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017.

În motivarea soluţiei, instanţa de apel, referitor la critica potrivit căreia nu ar fi existat un termen asumat în contract pentru îndeplinirea obligaţiilor, a apreciat că nu poate fi primită, deoarece părţile şi-au asumat momentul curgerii penalităţilor după 6 luni de la data la care primind avansul, apelanta nu a început execuţia lucrărilor, şi anume, 5 ianuarie 2012, iar acest moment a declanşat clauză penală prevăzută la art. 22 din contract, sub forma pactului comisoriu expres de gr. III.

Instanţa de apel a apreciat că prin contractul încheiat se presupune că părţile şi-au asumat în deplină cunoştinţă fiecare clauză, care a fost negociată şi asumată, potrivit art. 969 C. civ., iar cu privire la clauza penală, prevăzută în art. 15 din contract, este activată fără vreo punere în întârziere şi durează până la restituirea integrală a avansului plătit.

Referitor la faptul că, timp de 6 ani, intimata-reclamantă a lăsat să curgă aceste penalităţi pentru a ajunge la o sumă disproporţionată, mai mare decât cea a avansului nerestituit, instanţa de apel a constatat că pretenţiile intimatei-reclamante au fost cenzurate prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de penalităţile de întârziere solicitate pentru perioada 6 ianuarie 2012 - 30 mai 2014.

În ceea ce priveşte motivul de apel legat de respingerea cererii de reducere a cuantumului penalităţilor de întârziere, în temeiul art. 1070 C. civ. de la 1864, instanţa de apel a reţinut că în mod temeinic prima instanţă nu a aplicat aceste prevederi, în condiţiile în care apelanta-pârâtă nu a executat obligaţia în parte, aşa cum cere articolul invocat şi este de rea-credinţă în restituirea avansului primit, la 7 ani de la data rezilierii contractului şi la 2 ani de la data acţionării sale în justiţie.

Mai departe, instanţa de apel a reţinut că nu pot fi primite nici apărările apelantei-pârâte cu referire la incidenţa art. 1521-1526 privind punerea în întârziere după intrarea în vigoare a C. civ., întrucât pactul comisoriu de gr. III conduce la rezilierea contractului şi stabileşte curgerea penalităţilor fără punere în întârziere şi nu ar fi operat, pentru fiecare prestaţie în parte, o punere în întârziere.

La 23 mai 2019, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 350 din 15 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a susţinut că în cauză nu a existat o punere în întârziere a debitorului.

Astfel, art. 114 din Legea nr. 71/2011 stabileşte faptul că dispoziţiile art. 1521-1526 din C. civ. sunt aplicabile în cazul obligaţiilor devenite scadente după data intrării sale în vigoare, indiferent de data naşterii obligaţiei. Or, în speţă, recurenta-pârâtă a precizat că data naşterii obligaţiei de plată a penalităţilor a avut loc la momentul perfectării contractului, adică 5 iulie 2011, şi au devenit scadente după şase luni de la această dată, adică 5 ianuarie 2012, conform art. 15 din contract, deci după data intrării în vigoare a C. civ.

Totodată, a menţionat că în contractul încheiat între părţi nu a existat o clauză de punere în întârziere de drept prevăzută expres, aşa cum prevede art. 1523 C. civ.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că expirarea termenului în care trebuia executată obligaţia nu-l punea pe debitor în întârziere - dies non interpellat pro hominem - punerea în întârziere fiind necesară pentru neexecutarea obligaţiei de restituire.

De asemenea, a mai precizat că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut faptul că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 43 din fostul Codul comercial, în condiţiile în care aceste prevederi vizează dobânda de drept a datoriilor comerciale lichide şi plătibile în bani.

În opinia recurentei-pârâte, pasivitatea creditoarei şi lipsa manifestării de voinţă pentru punerea în întârziere a creditorului prezumă acordarea unui termen tacit debitorului.

Recurenta-pârâtă a mai subliniat că, în fapt, creditorul a asigurat administratorul societăţii pârâte că nu reprezintă o urgenţă achitarea datoriei şi, manifestând înţelegere faţă de starea acestuia de sănătate, fără a întreprinde vreo măsură de recuperare a datoriei timp de 64 de luni, ulterior a solicitat penalităţi de peste 500.000 RON.

Raportat la această situaţie, coroborat cu comportamentul creditorului şi solicitarea unor penalităţi disproporţionat de mari faţă de datorie, recurenta-pârâtă a arătat că, în apel, a solicitat instanţei reducerea acestora, considerând că sunt aplicabile prevederile art. 1541 din C. civ., conform Legii nr. 71/2011 care a modificat art. 10 din O.G. nr. 9/2000 la 3 iunie 2011, anterior încheierii contractului.

Totodată, art. 1541 C. civ. permite instanţei restabilirea echilibrului contractual şi, prin urmare, în mod greşit, instanţa de apel a constatat ca fiind legală curgerea penalităţilor fără punerea în întârziere, neaplicând reductibilitatea clauzei penale conform art. 1541 C. civ. şi fără a se constata derogarea de la ordinea publică şi bunele moravuri.

La 29 iulie 2019, intimata-reclamantă A.. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală, raportat la faptul că instanţa de apel a soluţionat litigiul cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

La 14 august 2019, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, a fost analizat raportul întocmit în cauză şi s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 septembrie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat în cauză, fiind stabilit termen de judecată la 8 decembrie 2020, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să îl admită pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., privind "aplicarea greşită a normelor de drept material", îşi găseşte incidenţa în speţă, fiind cazul unei aplicări greşite a normelor corespunzătoare situaţiei de fapt prin decizia atacată cu recurs, cu privire la obligaţia recurentei-pârâte de plată a penalităţilor de întârziere.

O primă critică a recurentei-pârâte se referă la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1521-1526 din C. civ., care au fost înlăturate în mod greşit de instanţa de apel.

Astfel, instanţa de apel a confirmat, prin respingerea apelului pârâtei ca nefondat, hotărârea pronunţată de instanţa fondului, prin care se stabilise că raporturile convenţionale ale părţilor în litigiu se aflau sub imperiul dispoziţiilor din Codul comercial, contractul fiind încheiat la 5 iulie 2011. S-a motivat că a intervenit rezilierea de drept a contractului încheiat de părţile în litigiu pentru neexecutarea obligaţiilor pârâtei în termenul convenit, iar întârzierea în executarea acestei obligaţii, echivalentă culpei pârâtei-debitoare, justifica plata penalităţilor de întârziere.

Or, în raport cu data scadenţei - 5 ianuarie 2012 - privind obligaţia de restituire a avansului contractual, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, rationae temporae fiind incidente dispoziţiile art. 114 din Legea nr. 71/2011, în forma în vigoare înainte de modificările aduse prin Legea nr. 60/2012, prin care se prevedea că "dispoziţiile art. 1521-1526 din C. civ., privind punerea în întârziere a debitorului, sunt aplicabile în cazul obligaţiilor devenite scadente după data intrării sale în vigoare, indiferent de data naşterii obligaţiei", în aprecierea modalităţii de punere în întârziere a debitoarei-pârâte, instanţa ar fi trebuit să se raporteze la aceste dispoziţii legale.

În al doilea rând, hotarârea recurată este nelegală în privinţa obligaţiei instanţei de apel de a se pronunţa asupra punerii în întârziere a pârâtei în urma unei analize complete asupra modului de desfăşurare a raporturilor juridice dintre părţi.

Astfel, prin demersul judiciar al reclamantei, s-au solicitat atât restituirea de către pârâta-recurentă a avansului achitat în temeiul contractului, cât şi plata penalităţilor aferente, fără a se solicita şi constatarea intervenirii pactului comisoriu expres, stipulat de părţile contractante aflate în litigiu şi care, lipsind de cauză prestaţiile executate, constituia fundamentul pretenţiilor formulate, reclamanta prevalându-se direct, prin cererea de chemare în judecată, de efectele acestuia.

Instanţa de apel a reţinut că a intervenit rezilierea contractului în virtutea pactului comisoriu de gradul III, căruia, în virtutea raporturilor juridice deduse judecăţii stabilite între profesionişti, i s-au conferit efectele unei desfiinţări necondiţionate a convenţiei, de îndată ce a expirat termenul de executare a lucrărilor, de 6 luni de la plata avansului de către reclamantă, fără ca obligaţia pârâtei să fie adusă la îndeplinire.

Penalităţile de întârziere în litigiu erau stipulate printr-o clauză menită să îşi producă efectele în cazul rezoluţiunii contractului.

Prin această clauză, părţile au evaluat anticipat daunele-interese datorate creditorului pentru neexecutarea obligaţiei menite să repună părţile în situaţia anterioară, ceea ce presupunea verificarea, în cadrul controlului judiciar devolutiv, efectuat potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., a măsurii în care erau întrunite condiţiile acordării de despăgubiri, în temeiul art. 1066 şi art. 1069 alin. (2) din C. civ. de la 1864.

Punerea în întârziere a debitoarei este o condiţie distinctă de condiţia neexecutării, necesară pentru acordarea daunelor interese şi care marchează data de la care acestea se datorează, în temeiul dispoziţiilor legale incidente.

Natura juridică a penalităţilor deduse judecăţii nu era de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs reclamantei de neexecutarea lucrărilor, ci de daune moratorii, menite să asigure garanţia creditorului cu privire la repunerea în situaţia anterioară desfiinţării convenţiei prin restituirea avansului, instanţa de apel raportandu-se greşit la termenul esenţial de 6 luni, rezultat din voinţa părţilor contractante, care era stabilit pentru executarea lucrărilor contractate.

Singura în drept a aprecia dacă era cazul unei desfiinţări a contractului în virtutea pactului comisoriu şi, subsecvent, a naşterii obligaţiei de restituire a sumelor încasate de pârâtă, a cărei neexecutare la scadenţă era sancţionată prin plata penalităţilor, era creditoarea-reclamantă.

Chiar în situaţia în care pactul comisoriu conţinea clauza potrivit căreia contractul se desfiinţează de drept, instanţa de apel, în cadrul controlului judiciar devolutiv cu care era învestită, era chemată să verifice efectivitatea acestuia, prin existenţa unei manifestări neîndoielnice a voinţei creditorului de desfiinţare a contractului, indiferent de forma de exprimare a acestei voinţe, întrucât în masura în care creditorul nu cere executarea creanţei sale, nu este prejudiciat prin întârziere şi a acordat tacit prorogarea termenului de scadenţă.

Înalta Curte constată că nu au fost analizate motivele de apel privind pasivitatea reclamantei-creditoare şi evaluarea post factum a respectării pactului comisoriu şi nici efectele juridice ale notificării efectuate prin executorul judecătoresc la 13 aprilie 2017, în legătură cu debitul de 532.200,8 RON, dedus judecăţii prin acţiunea introductivă.

Totodată, soluţia instanţei de apel este criticată şi în legătură cu aplicarea dispoziţiilor legale privind reducerea cuantumului penalităţilor, fiind, de asemenea, incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă s-a prevalat, în subsidiar, în combaterea pretenţiilor reclamantei, de funcţia moderatoare a principiului bunei-credinţe în materie contractuală, care se poate valorifica, prin intervenţia instanţei, în condiţiile legii.

Pornind de la dispoziţiile privind aplicarea legii în timp, în cazul unei clauze penale stipulate înainte de intrarea în vigoare a C. civ. la 1 octombrie 2011, Înalta Curte constată că instanţa poate reduce clauza penală, în condiţiile prevăzute de art. 1070 C. civ. de la 1864, dispoziţii reluate şi în cadrul dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) lit. a) din C. civ. actual, la care se raportează în mod eronat recurenta.

Potrivit dispoziţiilor art. 1070 din C. civ. de la 1864, în cazul executării parţiale a obligaţiei, instanţa are facultatea de a micşora cuantumul clauzei penale proporţional cu ceea ce s-a executat.

Dispoziţiile art. 1070 C. civ. de la 1864 instituie o excepţie faţă de dispoziţiile generale ale art. 1087 C. civ. de la 1864, potrivit cu care instanţa nu poate reduce cuantumul clauzei penale şi se interpretează prin prisma dispoziţiilor art. 1101 C. civ. de la 1864, care condiţionează valabilitatea plăţii parţiale de acceptarea creditorului.

În legatură cu această normă, instanţa de apel a constatat în mod greşit absenţa premisei aplicării acesteia, prin lipsa executării obligaţiei principale. Or, pârâta a efectuat voluntar mai multe plăţi care, prin recunoaşterea dreptului reclamantei, au întrerupt termenul de prescripţie, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, iar acţiunea reclamantei a fost admisă în parte.

În final, recurenta îşi reiterează în calea extraordinară de atac apărările formulate în faţa instanţelor devolutive, privind necesitatea aplicării măsurilor legale, de restabilire a echilibrului contractual, prin invocarea derogării de la principiul bunei-credinţe şi de la ordinea publică a penalităţilor în litigiu, în absenţa limitării cuantumului acestora, prin raportare la obligaţia principală neexecutată, de restituire a avansului contractual.

Astfel, pârâta s-a adresat instanţelor de fond, în sensul constatării jurisdicţionale a caracterului abuziv al clauzei, prin distorsionarea caracterului accesoriu reglementat prin dispoziţiile art. 1067 C. civ. de la 1864, în modalitatea în care a fost concepută clauza, cu consecinţa atingerii aduse echilibrului prestaţiilor părţilor, solidarismului contractual, precum şi principiului bunei-credinţe, care trebuie să se manifeste atât la încheierea, cât şi în executarea contractului.

Posibilitatea reducerii clauzei penale, care presupune ipoteza existenţei unei clauze valabile, nu se putea confunda cu nulitatea clauzei penale, distincţie care nu se regăseşte în considerentele deciziei atacate.

Totodată, instanţa de apel, care a înlăturat criticile pârâtei şi a menţinut sentinţa primei instanţe, şi-a motivat soluţia doar prin cenzurarea pretenţiilor reclamantei pe calea prescrierii, pentru o parte din penalităţile deduse judecăţii.

Înalta Curte constată că, prin trimiterea exclusiv la funcţia sancţionatoare a prescripţiei pentru titularul nediligent al dreptului subiectiv, care era reclamanta, instanţa de apel a ignorat motivele pârâtei privind nulitatea clauzei, deşi această apărare fusese analizată de prima instanţă, raportându-se greşit la alte norme de drept material, hotărârea atacată fiind nelegală şi din această perspectivă.

Pentru considerentele reţinute, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului pârâtei, la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 350 din 15 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2021.