Fire indemnity and lost profit claims rejected for insured's failure to disclose missing fire safety permit; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 23 februarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 10.03.2014, sub nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 125.000 Euro, echivalentul a 557.000 RON la cursul din data de 04.02.2014, reprezentând contravaloarea daunelor conform contractului de asigurare, obligarea pârâtei la plata prejudiciului cauzat prin neacordarea contravalorii acestora, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate art. 2199, art. 2208 şi art. 2214 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3986/27.06.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. care a fost obligată să plătească reclamantei suma de 326.927,49 RON cu titlu de contravaloare daune, precum şi prejudiciul produs prin neachitarea acestei sume, respectiv suma de 643.673,45 RON. Prin aceeaşi sentinţă, pârâta a fost obligată la plata sumei de 6.560 RON către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Tribunalul a reţinut că, prin adresa din 11 iunie 2013, s-a comunicat către brokerul de asigurări că s-a aprobat nota referitoare la plata ex gratia a dosarelor de daune înregistrate de reclamantă la pârâtă iar din cuprinsul documentaţiei depuse la dosar de către pârâtă rezultă că la data de 30.05.2013 aceasta a aprobat nota de plată ex gratia pentru valoarea de 500.000 RON.

Conform adresei înregistrate la pârâtă, sub nr. x/22.07.2013 şi anexa nr. 1 la aceasta, reclamanta a acceptat oferta fermă a pârâtei de primire a sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea totală a despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a producerii evenimentului asigurat.

Faţă de întâlnirea ofertei pârâtei cu acceptarea de către reclamantă a valorii de despăgubire de 500.000 RON, prima instanţă a reţinut că pârâta nu mai poate invoca niciun motiv pentru neplata acestei despăgubiri, ci neachitarea acestei sume o obligă să suporte şi pierderile pe care le-a cauzat din neplata la termen a despăgubirilor, respectiv profitul nerealizat în valoare de 643.373,45 RON.

Prima instanţă a reţinut incidenţa în cauză a art. 1196 alin. (1) C. civ. în sensul că necontestarea sumei prin corespondenţa iniţială a părţilor, echivalează cu ceea ce textul legal indică prin formularea "orice act sau fapt al destinatarului" prin care s-a indicat "neîndoielnic", prin necontestare, acordul cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată. În cauză nu sunt aplicabile nici prevederile art. 1197 referitoare la situaţiile privind acceptarea necorespunzătoare a ofertei, sau prevederile art. 1198 sau următoarele C. civ., privind acceptarea tardivă a ofertei aceasta ajungând, procedural la destinatar conform art. 1200 C. civ.

În consecinţă, a fost admisă acţiunea reclamantei şi a fost obligată pârâta la acoperirea daunelor, în conformitate cu contractul părţilor şi în baza expertizei efectuate, în cuantum de 326.927,49 RON.

În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, solicitat de reclamantă, s-a constatat că prin contract părţile au consemnat obligaţia asigurătorului de a plăti despăgubirea într-un termen de cel mult 10 zile lucrătoare de la data la care asiguratul a furnizat documentele necesare asiguratorului pentru determinarea cauzelor producerii evenimentului şi a consumului acestuia, conform art. 56 din contract.

Tribunalul a reţinut că sunt îndeplinite în cauză prevederile art. 1533 C. civ. care statuează asupra previzibilităţii prejudiciului ca şi cele ale art. 1532 C. civ., prin contractul amintit fiind asigurată şi pierderea profitului ca urmare a întreruperii activităţii. Ca urmare, a fost admisă acţiunea şi privitor la prejudiciul produs prin neachitarea daunei, în cuantum de 643.673,45 RON, conform expertizei contabile şi aplicarea art. 453 C. proc. civ. privitor la expertiza contabilă, în cuantum de 6.560 RON, suportată în totalitate de reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâta B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 2098A din 25 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3986 din 27.06.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A., împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă, a fost schimbată sentinţa atacată în sensul că, a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta A. S.R.L. să plătească apelantei B. S.A. suma de 15.415,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru apel, onorariu avocat apel şi onorariu expert.

Instanţa de apel a reţinut că nu s-a realizat acordul de voinţă între cele două părţi cu privire la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubire de către asigurător către asiguratul său şi că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a convenţiei părţilor, deoarece oferta a fost supusă unor condiţii care nu s-au îndeplinit, astfel cum rezultă din corespondenţa electronică a părţilor.

În raport cu constatările expertizelor efectuate în cauză, instanţa de apel a reţinut că refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirea este justificat de prevederile art. 2203 C. civ., de prevederile art. 37 şi art. 63 din condiţiile la convenţia de asigurare, de lipsa avizului de securitate la incendiu deşi acesta era obligatoriu în raport de situaţia de fapt şi de normele în vigoare, în condiţiile în care asiguratul a confirmat că deţine avizul de incendiu la momentul încheierii poliţei de asigurare.

Solicitarea reclamantei de a pretinde plata despăgubirii în temeiul contractului de asigurare este nefondată deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile legale şi contractuale pentru acordarea despăgubirii. Omisiunea asiguratului de a aduce la cunoştinţa asigurătorului la momentul semnării contractului că nu deţine avizul de securitate la incendiu pentru bunul asigurat, deşi acesta era obligatoriu potrivit actelor normative în vigoare constituie un motiv temeinic justificat pentru respingerea cererii de plată a daunei produse în urma incendiului din 07.02.2013.

Reţinând netemeinicia primului capăt de cerere având ca obiect plata despăgubirii pentru riscul asigurat, a rezultat că este nefondat şi cel de al doilea capăt de cerere cu caracter accesoriu având ca obiect plata beneficiului nerealizat ca urmare a neacordării despăgubirii în termenul de 10 zile de la data avizării riscului asigurat, în conformitate cu clauzele poliţei de asigurare şi cu prevederile Legii nr. 136/95.

Nu sunt incidente prevederile art. 1531 alin. (2) C. civ. care reglementează condiţiile acordării beneficiului nerealizat, reţinute de instanţa de fond ca temei pentru acordarea acestuia.

Clauzele contractuale de excludere a răspunderii asigurătorului se coroborează cu dispoziţiile art. 1533 C. civ. potrivit cărora, debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contratului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei. În mod evident beneficiul nerealizat pretins de reclamantă nu reprezintă un prejudiciu previzibil în situaţia unui contract de asigurare care se referă doar la riscurile asigurate.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs la 28 februarie 2019 reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului şi art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilităţii. În acest sens se arată că, prin cererea de apel formulată, pârâta a criticat doar faptul că propunerea de plată ex gratia nu produce efectele unei oferte de despăgubire deoarece aceasta reprezintă o favoare. Cu toate acestea, instanţa de apel a extins analiza şi asupra unor aspecte reţinute de prima instanţă în legătură cu procedura de ofertare şi acceptare a plăţii, care nu a fost contestată, şi a stabilit greşit că nu a avut loc acordul de voinţă al părţilor.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susţine aplicarea greşită a art. 1188 C. civ., deoarece instanţa de apel a reţinut că nu a avut loc o întâlnire a acordului de voinţă privind oferta de despăgubire. Astfel, arată recurenta, deşi plata ex gratia reprezintă o facultate a asigurătorului, odată transmisă, aceasta are natura juridică a unei oferte în sensul art. 1188 C. civ., nefiind condiţionată, cum greşit s-a reţinut prin decizia atacată. Întrucât oferta de despăgubire a fost acceptată, devin incidente dispoziţiile art. 1196 alin. (1) şi art. 1200 alin. (1) C. civ.

Recurenta susţine că este eronată reţinerea instanţei de apel că oferta de despăgubire are regimul juridic al donaţiei având în vedere că scopul ofertei este acela de a evita pierderi mai mari de către societatea de asigurare, fiind aplicate greşit dispoziţiile art. 1014, art. 1196 şi 2200 C. civ.

Printr-o altă critică se arată că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 37 din condiţiile la contractul de asigurare încheiat de părţile litigante, fără a le corobora cu prevederile art. 40 din contract. Recurenta învederează că potrivit acestor prevederi, în cazul în care s-ar aprecia că nu şi-a îndeplinit obligaţiile invocate de asigurător, respectiv ar fi făcut declaraţii inexacte privind existenţa avizelor, acesta ar avea dreptul să refuze plata despăgubirii numai în situaţia în care, ca urmare a neonorării obligaţiilor de către recurentă, nu s-a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat şi nici întinderea pagubei. Această condiţie nu e îndeplinită, deoarece cauza producerii evenimentului asigurat a fost determinată atât de către expertul desemnat cât şi de către expertul parte al pârâtei, aceasta necontestând valoarea prejudiciului.

Instanţa de apel a reţinut culpa recurentei, contrar concluziilor expertizei administrate în cauză din care a reieşit că incendiul nu este rezultatul culpei acesteia. Aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor contractuale a fost generată şi de examinarea incorectă a argumentelor şi probelor aflate la dosar, fiind încălcat astfel dreptul la un proces echitabil.

Recurenta susţine că au fost aplicate greşit şi prevederile art. 63 din condiţiile de asigurare întrucât nu s-a făcut dovada că, în condiţiile în care s-ar fi declarat eronat existenţa avizului pentru bunul în discuţie, contractul nu s-ar fi încheiat.

În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, au fost aplicate greşit prevederile art. 12 lit. n) şi s) din Condiţiile de asigurare aferente Convenţiei de asigurare, acestea stabilind că nu se acordă despăgubiri pentru pagubele indirecte sau pentru pagubele rezultate din întreruperea folosirii bunurilor asigurate ori din întreruperea activităţii, chiar ca urmare a unor riscuri cuprinse în asigurare. Instanţa de apel a considerat că valoarea beneficiului nerealizat ar reprezenta o despăgubire aferentă contractului de asigurare, adică a riscului asigurat, desi beneficiul nerealizat, în sensul de pierdere suferită de recurentă ca urmare a întreruperii activităţii, nu intră în noţiunea de indemnizaţie de asigurare şi are ca izvor legea, respectiv art. 1531-1533 C. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 aprilie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., recurenta depunând puncte de vedere prin care arată că este de acord cu concluziile raportorului.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 au fost respinse excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului şi a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

Motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ..şi art. 9 C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilităţii, întrucât instanţa de apel a extins analiza şi asupra unor aspecte reţinute de prima instanţă în legătură cu procedura de ofertare şi acceptare a plăţii, care nu au fost contestate, şi a stabilind greşit, peste limitele devoluţiunii că nu a avut loc acordul de voinţă al părţilor cu privire la oferta de despăgubire.

Dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevăd faptul că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, această reglementare dând expresie principiului tantum devolutum quantum appellatum, adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat.

În cauză au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâta, prin urmare devoluţiunea a operat cu privire la întreaga cerere de chemare în judecată, însă din perspectiva intereselor contrare ale părţilor, respectiv ale criticilor formulate prin apel şi apărările intimatei.

Astfel, prima instanţă, în motivarea soluţiei de admitere a acţiunii, a reţinut că, în ceea ce priveşte oferta de despăgubire de 500.000 RON, a avut loc întâlnirea ofertei pârâtei cu acceptarea de către reclamantă a acestei valori de despăgubire iar, prin apelul formulat de pârâtă, s-a susţinut greşita interpretare a probelor şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 1196 C. civ. şi art. 1270 C. civ. în sensul admiterii de către prima instanţă a întrunirii acordului de voinţă al părţilor cu privire la cuantumul despăgubirii de 500.000 RON.

Or, instanţa de apel a analizat această critică şi a reţinut-o ca întemeiată cu argumentarea că acordul de voinţă al părţilor nu s-a realizat întrucât din corespondenţa părţilor rezultă că nu au fost îndeplinite cerinţele ataşate ofertei.

Aşadar, existenţa acordului de voinţă al părţilor cu privire la oferta de despăgubire a făcut obiectul analizei primei instanţe iar în apel această chestiune a fost supusă controlului judiciar prin cererea de apel a pârâtei.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a depăşit efectul devolutiv al apelului prin argumentele de fapt şi de drept reţinute referitor la inexistenţa acordului de voinţă privind oferta de despăgubire, hotărârea respectând cadrul prevăzut de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin urmare această critică va fi înlăturată.

Recurenta a invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care a susţinut aplicarea greşită a art. 1188 C. civ. arătând că, deşi plata ex gratia reprezintă o facultate a asigurătorului, odată transmisă, aceasta are natura juridică a unei oferte în sensul art. 1188 C. civ., nefiind condiţionată, cum greşit s-a reţinut prin decizia atacată.

Conform acestui text de lege, o propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.

Din situaţia de fapt stabilită în urma probelor administrate, respectiv corespondenţa părţilor, instanţa de apel a constatat existenţa unor condiţii de a căror îndeplinire depindea formarea acordului de voinţă privind oferta de despăgubire, condiţii care nu au fost îndeplinite în cauză.

În consecinţă, reţinând elemente condiţionale în realizarea acordului de voinţe, instanţa de apel nu a aplicat greşit dispoziţiile art. 1188 C. civ. ci a avut în vedere voinţa părţilor care au înţeles să prevadă condiţii suplimentare de îndeplinit, faţă de cele prevăzute de lege.

Considerentele deciziei recurate privind asimilarea ofertei de despăgubire cu regimul juridic al donaţiei nu au caracter decizoriu în raport cu chestiunea de fond care vizează neîndeplinirea cerinţelor pentru realizarea acordului de voinţă privitor la oferta de despăgubire, prin urmare nu au avut rol determinant în pronunţarea soluţiei, astfel că şi această critică va fi înlăturată.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile sau dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, criticile recurentei privind aplicarea greşită a prevederilor contractuale respectiv a art. 63, art. 12 lit. n) şi s) din Condiţiile de asigurare nu intră sub incidenţa motivului de nelegalitate invocat întrucât nu vizează încălcarea unor norme de drept material.

Criticile care se referă la administrarea şi interpretarea probelor cu expertiză în privinţa stabilirii culpei recurentei în producerea cazului asigurat, nu reprezintă critici de nelegalitate, ci de netemeinicie a hotărârii atacate, acestea fiind contrare dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Sunt nefondate şi criticile referitoare la neacordarea beneficiul nerealizat deoarece, chiar dacă are ca izvor legea, respectiv art. 1531-1533 C. civ., acesta nu poate fi acordat în lipsa îndeplinirii condiţiilor privind producerea cazului asigurat. Or, în cauză s-a reţinut că acţiunea reclamantei de a pretinde plata despăgubirii în temeiul contractului de asigurare este nefondată deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile legale şi contractuale pentru acordarea acesteia.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut instanţa de apel că solicitarea acordării beneficiului nerealizat este nefondată întrucât reprezintă o despăgubire aferentă contractului de asigurare, adică a riscului asigurat, aşadar are caracter accesoriu faţă de creanţa principală, respectiv indemnizaţia de asigurare, regula accesorium sequitur principale fiind aplicabilă.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2098A din 25 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2098A din 25 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 februarie 2021.