Abusive Clauses in Banking Contracts: Distinction Between Unpredictable Variable Interest Formulas and Transparent Fee Structures Under Consumer Protection Law

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la 20 noiembrie 2017, sub dosar nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei declararea ca abuzive şi nule absolut a următoarelor clauze inserate unilateral şi nenegociat, de către bancă, în contractul de credit nr. x, precum şi în actele adiţionale din 2009 şi 2012;

1. subpct. 1 şi 2 de la pct. 4.1 integral din art. 4 "Dobânda", reprezentând dobânda fixă doar pentru primul an de creditare şi dobânda revizuibilă începând cu al doilea an de creditare;

2. fraza a doua de la subpct. 2 al art. 4;

3. subpct. 5.4. de la pct. 5 "Rambursarea";

4. prima fază de la pct. 6.1 de la art. 6 "Comisioane", referitor la comisionul de procesare cerere credit de 1,9% din valoarea creditului;

5. pct. 6.2 de la art. 6, referitor la comisionul de administrare credit de 0,15% aplicat la soldul creditului;

6. pct. 11.1 de la art. 11 "Scadenţa anticipată";

7. pct. 11.2 de la art. 11 "Scadenţa anticipată";

8. pct. 14.3 de la art. 14 "Alte clauze";

9. constatarea faptului că, în contractul de credit, nu este indicată nici o formulă de calcul al dobânzii percepute de bancă şi nici valoarea marjei;

10. constatarea faptului că, prin neindicarea valorii marjei, aceasta urmează a fi apreciată ca având valoarea 0;

11. fraza a doua de la art. 2 referitoare la dobânda variabilă, din actul adiţional semnat la 11.11.2009, ce urmează a fi suportată de consumator;

12. pct. 2.2 referitor la valoarea marjei de la art. 2 din actul adiţional semnat la 11.11.2009;

13. pct. 2.3 referitor la rata dobânzii de la art. 2 din acelaşi act adiţional;

14. ultima frază de la pct. 2.4 referitoare la rata dobânzii curente de la art. 2 din actul adiţional semnat la 11.11.2009;

15. pct. 2.5 referitor la nivelul ratei de la art. 2 din acelaşi act adiţional;

16. pct. 2.10 de la art. 2 din acelaşi act adiţional;

17. pct. 2.14 de la art. 2 din acelaşi act adiţional;

18. punerea la dispoziţia reclamanţilor a formulei de calcul utilizate în actul adiţional din 11.11.2009;

19. pct. 2.5 integral din actul adiţional semnat la 05.12.2012;

20. pct. 3.3 integral de la art. 3 "Rambursarea" din acelaşi act adiţional;

21. pct. 3.4 integral de la art. 3 din acelaşi act adiţional;

22. prima frază de la pct. 3.9 art. 3 "Costuri" din acelaşi act adiţional;

23. subpct. 4.1 de la art. 4 din actul adiţional semnat la 05.12.2012;

24. desfiinţarea tuturor actelor adiţionale la contractul de credit, inclusiv a celor privind restructurarea şi calcularea dobânzii în funcţie de EURIBOR 6L + marja prevăzută în contractul iniţial, faţă de marjele fixe calculate de bancă, deoarece aceasta ar fi mărit abuziv marjele de dobândă, atât cu ocazia O.U.G. nr. 50, cât şi cu ocazia actelor adiţionale subsecvente.

La solicitarea instanţei, reclamanţii au precizat în scris, la 15 mai 2018, faptul că, prin punctul 24 al cererii de chemare în judecată, solicită să se constate nulitatea actelor adiţionale nr. x/11.11.2009 şi nr. y/05.12.2012, cu derularea în continuare a contractului fără incidenţa clauzelor cuprinse în acestea şi modificarea corespunzătoare a clauzelor contractuale referitoare la dobândă, ce au fost stipulate în mod abuziv, în vederea restabilirii echilibrului contractual, precum şi înlăturarea clauzelor abuzive privind comisioanele.

Prin sentinţa nr. 630/2018/CA din 15 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia II civilă - contencios administrativ şi fiscal a fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în art. 4.3 teza a doua (în ceea ce priveşte sintagma "dobândă ce va fi afişată la sediile băncii"), art. 6.1 (referitor la comisionul de procesare de 1,9%) şi art. 6.2 (referitor la comisionul de administrare de 0,15%) din contractul de credit nr. x, încheiat la data de 23.06.2008, precum şi în art. 3.9 din actul adiţional la contractul de credit nr. x, act încheiat la data de 05.12.2012 (referitor la comisionul unic de 90 EUR sau echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii/serviciu).

A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 703/2019 din 2 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei nr. 630/2018/CA din 15 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia II civilă - contencios administrativ şi fiscal, fiind obligată apelanta C. S.A. să achite intimaţilor A. şi B. suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurenta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi în consecinţă, admiterea apelului pârâtei, în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere privind: dobânda variabilă (art. 4.3 teza a doua referitoare la sintagma "dobânda ce va fi afişată la sediile băncii); comisionul de procesare (art. 6.1), comisionul de administrare (art. 6.2) si comisionul unic pentru servicii prestate de bancă la cererea împrumutatului (art. 3.9 ultimul act adiţional la contractul de credit).

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în privinţa cererii de constatare nulitate absolută a clauzelor de comision de procesare, comision de administrare şi comisionul unic pentru servicii prestate de banca la cererea împrumutatului, precum şi a clauzei de dobândă variabilă referitor la sintagma "dobânda ce va fi afişată la sediile băncii", prin încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 969, 970 C. civ. de la 1864.

Astfel, prin decizia recurată, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 4.3 teza a II-a contract de credit - sintagma "dobânda ce va fi afişată la sediile băncii", recurenta susţine că, criteriul de modificare a dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare este prevăzut pentru cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, aşa cum în mod expres prevede art. 4.7 teza a doua din contract de credit". ...Rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opţiunii va putea fi modificată de către Bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare (...)".

În acest context, se arată că, împrumutatul nu şi-a exercitat însă opţiunea pentru un anumit tip de dobândă, caz în care articolele 4.1, 4.2 si 4.3 din contractul de credit prevăd foarte clar că împrumutatul va datora dobândă aniversară revizuibilă pentru un an de creditare şi care va fi cea în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, respectiv dobânda percepută de bancă pentru acest tip de produs bancar.

La 23 iunie 2009, prima aniversare a creditului, întrucât împrumutatul nu a optat pentru un anumit tip de dobândă, aceasta a devenit revizuibilă în procent de 6,9% conform prevederilor art. 4.2 contract de credit.

Cât priveşte sintagma "dobânda ce va fi afişată la sediile băncii" nu se poate reţine cu temei faptul că astfel de dobândă, în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, ar avea un caracter imprevizibil; acest tip de dobânda a fost asumat în mod real de către împrumutaţi.

Necunoaşterea valorii variabile a unei obligaţii contractuale, astfel asumate, nu se confundă cu necunoaşterea obligaţiei contractuale însăşi. În speţă, valoarea unei dobânzi variabile nu poate fi cunoscută, în mod obiectiv, de niciuna dintre părţi la momentul încheierii contractului de credit, însă la momentul semnării contractului obligaţia de plată a unei astfel de dobânzi variabile a fost cunoscută în mod real de reclamanţi, fiind consecinţa directă a opţiunii acestora pentru un astfel de produs bancar.

Pentru aceste motive, recurenta consideră nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de legea specială, nefiind dovedite în cauză nici faptul că această clauză este contrară cerinţei bunei-credinţe şi nici dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai susţine recurenta că, prevederile clauzei de la art. 6.1 din contractul de credit sunt cât se poate de clare, redactate fără echivoc, astfel că, la momentul acordului de voinţă, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea acestora în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea comisionului sunt pe deplin inteligibili, clari, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice.

Comisionul de procesare a creditului este preţul unui serviciu ce nu poate fi negat că a fost prestat de bancă; acordarea creditului presupune operaţiuni de evaluare a cererii de credit şi a documentaţiei depuse în susţinerea cererii, de verificare a bonităţii clienţilor, consultarea unor baze de date pentru riscuri etc.

Astfel, numai în urma verificărilor efectuate banca poate ajunge la concluzia că viitorul împrumutat îndeplineşte toate condiţiile referitoare la venituri, bonitate şi poate trece la încheierea contractului de credit.

Preţul acestui serviciu de procesare a fost clar exprimat, nefiind necesare (unui consumator cu un bagaj mediu de cunoştinţe generale), cunoştinţe de specialitate pentru a înţelege natura sa ori modul în care se va achita.

De asemenea, clauza de la art. 6.2 din contractul de credit, comision de administrate este circumscris unor activităţi reale şi concrete, desfăşurate cu prilejul derulării fiecărui contract de credit.

În acest context, recurenta consideră că, în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile caracterului abuziv al clauzelor de comisioane - motivând că "banca a urmărit să obţină un avantaj disproporţionat în detrimentul reclamanţilor, astfel încât, echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerinţa bunei-credinţe" şi că "odată ce funcţia şi destinaţia comisioanelor nu au fost evidenţiate în convenţia de credit, consumatorii s-au aflat (...) într-o imposibilitate reală de a le negocia {...}".

Mai susţine recurenta că, clauzele de la art. 6.1 şi 6.2 din contractul de credit, precum şi clauza de comision unic de la art. 3.9 din ultimul act adiţional la contractul de credit, răspund exigentelor de claritate şi transparenţă, astfel că orice client suficient de atent avea reprezentarea comisionului de procesare şi a comisionului de administrare, precum şi consecinţele economice ale acestor costuri.

De asemenea, nu exista nicio dispoziţie legală care să oblige banca să detalieze, în raporturile cu clienţii săi, motivele pentru care percepe comisionul de procesare, iar lipsa unei enumerări sau prezentări exhaustive în cuprinsul clauzei a operaţiunilor subsumate activităţilor de analiză acordare credit şi de administrare credit nu afectează întinderea obligaţiei de plata a împrumutatului şi nu contribuie la generarea sau amplificarea dezechilibrului dintre drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de credit.

Fiind clauze ce privesc preţul unor servicii bancare, clar exprimate în contract, ele nu ar putea fi considerate ca inducând un dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii.

Astfel, în temeiul Legii nr. 193/2000 nu poate fi pusă în discuţie valoarea reală a serviciilor astfel comisionate, cum a procedat instanţa de apel care a reţinut dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor litigante şi pentru faptul că banca "nu a dovedit îndeplinirea unui serviciu care să justifice real plata comisioanelor".

În acest context, se susţine că o clauză care priveşte obiectul principal al contractului sau remuneraţia ori preţul unui serviciu nu ar putea fi considerate ca inducând un dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii dacă este clar exprimată în contract cu bună-credinţă, iar aceasta indiferent dacă între cuantumul acestui preţ şi valoarea reală a serviciului sau produsului ar fi vreo discrepanţă.

Cu referire la comisionul de procesare şi comisionul de administrare, care sunt elemente constitutive ale preţului contractului de credit, recurenta susţine că reclamanţii au valorificat o oferta a Băncii care le-a fost favorabilă, raportată intereselor momentului solicitării creditului.

În acest sens, se arată că Legea 193/2000 vorbeşte despre un dezechilibru semnificativ, iar nu despre o simplă nemulţumire a consumatorului în ceea ce priveşte preţul creditului - "nu orice inegalitate prezintă relevanţă şi nu orice clauză care are efecte negative asupra consumatorului creează şi un dezechilibru semnificativ în raportul contractual.

Astfel, analiza clauzelor criticate sub aspectul valoric al prestaţiilor, astfel cum a procedat instanţa de apel, excede sferei de aplicare a Legii nr. 193/2000, întrucât scopul acestei legi speciale nu este de a cerceta exclusiv onerozitatea clauzelor denunţate ca abuzive, cu ignorarea aspectelor ce ţin de voinţa contractuală şi poziţia subiectivă a părţilor la momentul încheierii contractului de credit.

Pentru toate aceste motive, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale care impun îndeplinirea cumulativă a condiţiilor ce concură la declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

De asemenea, mai susţine recurenta că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969 C. civ. de la 1864, intervenind în convenţia părţilor în sensul modificării preţului contractului de credit prin eliminarea comisioanelor, doar ca rezultat al manifestării exclusive de voinţă a uneia din părţi - a reclamanţilor, manifestare de voinţă neagreată însă de cealaltă parte - Banca, aducând astfel atingere principiului efectelor obligatorii ale contractului şi principiului autonomiei de voinţă în materie contractuală.

Astfel, comisioanele împreună cu dobânda se constituie în preţul contractului de credit, preţ care nu poate fi determinat în mod arbitrar de un terţ, fie el şi instanţă de judecată.

Până la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului nu s-a depus întâmpinare în cauză de către intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 octombrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 4 noiembrie 2020, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 17 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 703/2019 din 2 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă şi a acordat termen la data de 18 februarie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în privinţa cererii de constatare nulitate absolută a clauzelor de comision de procesare, comision de administrare şi comisionul unic pentru servicii prestate de bancă la cererea împrumutatului, precum şi a clauzei de dobândă variabilă referitor la sintagma "dobânda ce va fi afişată la sediile băncii", prin încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 969,970 C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 4.3 teza a II-a contract de credit - sintagma "dobânda ce va fi afişată la sediile băncii", recurenta susţine că, criteriul de modificare a dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare este prevăzut pentru cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, aşa cum în mod expres prevede art. 4.7 teza a doua din contract de credit". ...Rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opţiunii va putea fi modificată de către Bancă în funcţie de evoluţia pieţei financiare (...)".

Cât priveşte sintagma "dobânda ce va fi afişată la sediile băncii", recurenta arată că nu se poate reţine cu temei faptul că astfel de dobândă, în vigoare la momentul datei de aniversare a creditului, ar avea un caracter imprevizibil, întrucât acest tip de dobândă a fost asumat în mod real de către împrumutaţi, context în care apreciază că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de legea specială, nefiind dovedite în cauză nici faptul că această clauză este contrară cerinţei bunei-credinţe şi nici dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la critica ce vizează clauza de la art. 4.3 teza a II-a contract de credit - sintagma "dobânda ce va fi afişată la sediile băncii", instanţa de recurs constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă.

Aceasta deoarece, clauzele contractuale privind dobânda nu conţin indici de referinţă clar precizaţi, nefiind circumstanţiate în mod clar şi fără dubiu elementele de fapt care ar permite modificarea unilaterală a dobânzii contractuale, aspect de natură a-i situa pe consumatori într-o situaţie dezavantajată, în beneficiul băncii, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, această clauză privind afişarea dobânzii la sediile băncii, fără a se evidenţia factorii obiectivi de care a depins, în perioada 23 iunie 2008-11 noiembrie 2009, schimbarea ratei dobânzii, se constată că a fost lăsată la aprecierea exclusivă a băncii, referindu-se la noţiuni care au o sferă de interpretare extinsă şi echivocă, prin urmare, din perspectiva consumatorului, aceasta este lipsită de previzibilitate (fiind incidentă ipoteza prevăzută de art. 1 lit. g) din anexa la Legea nr. 193/2000).

Astfel, imposibilitatea de interpretare a clauzei, de stabilire a sferei de aplicare, pe baza unor elemente neechivoce oferă băncii dreptul exclusiv de a modifica rata dobânzii, dar şi din perspectiva lipsei de previzibilitate, aspect ce produce lezarea intereselor patrimoniale ale reclamanţilor, fără ca instanţa învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să aibă criterii concrete pentru analizarea acestei clauze.

Potrivit anexei din lege sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

"a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul."

În acest sens, se constată pârâta şi-a rezervat dreptul de a modifica unilateral nivelul dobânzii în raport cu evoluţia pieţei financiare sau de politica sa de credite, cu afişarea dobânzii la sediile sale, fără măcar ca aceste noţiuni să fie definite în mod clar, fără echivoc. Or, în condiţiile în care clauzele contractuale trebuie formulate într-un mod care să ofere posibilitatea unui observator obiectiv de a aprecia asupra temeiniciei motivelor de modificare unilaterală a contractului, astfel cum este formulat, art. 4.3 teza a doua oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a modifica dobânda, iar clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect că sintagma "dobândă ce va fi afişată la sediile băncii" este abuzivă, întrucât nu au fost menţionate criterii clare şi neechivoce de modificare a dobânzii, fără a fi notificat şi fără a da dreptul celui împrumutat de a rezilia contractul.

Referitor la critica recurentei ce vizează clauza privind comisionul de procesare din contractul de credit de la art. 6.1, aceasta susţine că a fost clar exprimată, fiind redactată fără echivoc la momentul acordului de voinţă, iar termenii utilizaţi pentru stipularea comisionului sunt pe deplin inteligibili, clari şi accesibili pentru a fi înţeleşi.

De asemenea, clauza de la art. 6.2 din contractul de credit, ce viza comisionul de administrate este circumscris unor activităţi reale şi concrete, desfăşurate cu prilejul derulării fiecărui contract de credit, aspect ce le conferă un caracter neabuziv.

În acest context, recurenta susţine că, clauzele de la art. 6.1 şi 6.2 din contractul de credit, precum şi clauza de comision unic de la art. 3.9 din ultimul act adiţional la contractul de credit, răspund exigentelor de claritate şi transparenţă, astfel că, orice client suficient de informat şi avizat avea reprezentarea comisionului de procesare şi a comisionului de administrare, precum şi consecinţele economice ale acestor costuri.

În acest context, susţinerea recurentei, potrivit căreia, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material în privinţa cererii de constatare nulitate absolută a clauzelor de comision de procesare, comision de administrare şi comisionul unic pentru servicii prestate de banca la cererea împrumutatului, se constată a fi întemeiată.

Totodată, susţinerea recurentei referitoare la includerea comisioanelor în obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv nu poate fi reţinută, partea interpretând într-o manieră neadecvată jurisprudenţa CJUE. Dimpotrivă, chiar din hotărârile CJUE invocate de recurentă rezultă că interpretarea dată de Curtea Europeană este în sensul că, de principiu, clauzele ce reglementează comisioanele percepute de instituţia bancară nu fac parte din obiectul principal al contractului.

Criticile recurentei vizând neîndeplinirea condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de acordare credit - art. 6.1, comisionul de administrare - art. 6.2, precum şi clauza de comision unic de la art. 3.9 din ultimul act adiţional la contractul de credit sunt apreciate ca întemeiate de Înalta Curte pentru următoarele considerente:

Aşadar, în raport de conţinutul clauzelor evocate transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Astfel, din lecturarea clauzelor menţionate, acestea conţin modalitatea în care comisioanele vor fi calculate, periodicitatea cu care acestea vor fi percepute şi momentele la care trebuie plătite, neimpunându-se niciun fel de clarificări suplimentare.

În speţă, faţă de conţinutul clauzelor evocate şi chiar faţă de denumirea comisionului, se constată că împrumutaţii au fost în măsură să prevadă, la data încheierii convenţiei de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică respectivul comision.

Aceasta deoarece, clauzele au fost exprimate în contractul de credit în termeni clari şi inteligibili, nefiind clauze complexe sau care să folosească un limbaj pentru înţelegerea căruia ar fi nevoie de cunoştinţe de specialitate. Această concluzie se desprinde din analiza clauzelor contestate, cu atât mai mult cu cât în conţinutul acestora se prezintă modul de calcul al acestora, prin raportare la valoarea creditului acordat.

Totodată, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, rezultă că analiza clauzei privind comisionul de administrare se face prin raportare la dovedirea serviciilor prestate, nefiind necesară indicarea expresă a acestor servicii în cuprinsul contractului.

Astfel, în ceea ce priveşte reţinerea instanţei de apel, potrivit căreia, contractul de credit nu ar cuprinde detalierea motivelor pentru care se percep comisioanele, se constată că nu există nicio prevedere legală care să oblige recurenta la detalierea motivelor perceperii unor costuri, iar legislaţia din materia drepturilor consumatorilor nu impune profesionistului să procedeze în acest sens cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat.

De asemenea, se reţine că instanţa de apel nu a arătat prin ce anume clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere că doctrina este unanimă în a considera existenţa unui "dezechilibrul semnificativ" numai în situaţia absenţei unor prestaţii echivalente ca urmare a executării obligaţiilor contractuale de către părţi.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut în considerente faptul că aceste clauzele nu sunt clare şi precise, dând astfel posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând şi din această perspectivă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, nefăcând nicio dovadă a disproporţiilor dintre obligaţiile părţilor la momentul semnării contractului, instanţa a apreciat în mod implicit îndeplinirea acestei condiţii, deşi perceperea comisioanelor este justificată prin prisma demersurilor efectuate de creditoare anterior încheierii creditului, precum şi pe parcursul derulării contractului de credit.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare credit, recurenta a arătat că acesta se percepe pentru activităţi de punere la dispoziţia clientului a creditului acordat, care cuprinde costurile băncii cu deschiderea contului de credit, punerea la dispoziţia clientului în contul curent a sumei de bani provenind din credit, punerea la dispoziţia clientului a graficului de rambursare, acest comision fiind perceput o singură dată, la momentul acordării creditului, pentru servicii necesare punerii sumei de bani la dispoziţia clientului, iar perceperea acestuia nu poate fi contestată prin prisma lipsei contra prestaţiei, pentru că banca a suportat aceste costuri la rândul său, sens în care nu se poate reţine crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşadar, nu se poate reţine lipsa negocierii, în condiţiile în care, comisioanele au fost aduse la cunoştinţa reclamanţilor încă din faza precontractuală, prin cererea de creditare pe care reclamanţii au semnat-o la data de 13 iunie 2008 şi în care sunt menţionate clar cele două tipuri de comisioane ce urmau a fi percepute de bancă pentru creditul solicitat, respectiv comision de administrare lunar calculat la soldul creditului şi comision de procesare inclus în credit, în valoare de 1.216 Euro.

În ceea ce priveşte clauza de comision unic de la art. 3.9 din ultimul act adiţional la contractul de credit, se constată că actul adiţional de restructurare din 5 decembrie 2012 a fost încheiat ca urmare a cererii formulate de reclamanţi, banca acordându-le o dobândă redusă la nivelul de 8,43% pe o perioadă de 5 ani, urmând ca, după expirarea perioadei de graţie, să se aplice o dobândă variabilă calculată potrivit formulei EURIBOR 6 L+marja fixă de 7,50%.

Aşadar, comisionul unic pentru servicii prestate de bancă la cererea împrumutatului se constată că este legal, întrucât la momentul încheierii actului adiţional de restructurare din 2012 nu exista niciun act normativ care să interzică perceperea comisioanelor, ori care să impună condiţii privitoare la cuantumul acestora.

În acest context, se reţine că acest comision a fost încheiat sub imperiul O.U.G. nr. 50/2010, care a validat legalitatea perceperii acestor comisioane prin art. 36 "(1) pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor", fără a impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seama cu privire la toate activităţile concrete ce se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cele de analiză şi cele de administrare a creditului.

În aceste condiţii, se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, caracterul abuziv al comisionului unic, în condiţiile în care acesta a fost perceput pentru servicii suplimentare solicitate de consumatorii-intimaţi-reclamanţi, fiind astfel respectată dispoziţia legală din art. 35 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010.

Prin urmare, informarea completă, corectă şi în timp util asupra comisioanelor, exprimarea lor clară atât în cadrul precontractual, cât şi în cadrul contractual, fapt dovedit cu înscrisurile din dosarul cauzei, exclud caracterul ascuns ori lipsa bunei-credinţe din partea băncii cu privire la perceperea comisioanelor de la art. 6.1 şi 6.2 din contractul de credit, precum şi clauza de comision unic de la art. 3.9 din ultimul act adiţional la contractul de credit.

Relevante în reţinerea caracterului fondat al criticii analizate sunt hotărârile CJUE pronunţate în cauza C-621/17 şi cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19.

În prima hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză", precum şi că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă".

În cea de-a două hotărâre, Curtea Europeană a statut că "articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

În consecinţă, faţă de interpretările date de Curtea Europeană se impune ca instanţa de apel să procedeze la analiza clauzelor contestate vizând comisionul de procesare, cel de administrare precum şi clauza de comision unic valorificând jurisprudenţa indicată.

În contextul relevat, Înalta Curte constată că instanţa de apel, în cadrul controlului de legalitate nu a procedat, în mod efectiv, la analizarea apelului pârâtei, întrucât aceasta nu a arătat motivul pentru care clauzele contestate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a disproporţiilor dintre obligaţiile părţilor la momentul semnării contractului, instanţa apreciind în mod implicit îndeplinirea acestei condiţii, iar acest aspect nu poate satisface exigenţele unei analize a raportului juridic dedus judecăţii, din perspectiva aspectelor de nelegalitate evocate.

Astfel, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel se va preocupa să analizeze apelul pârâtei referitor la comisionul de acordare, comisionul de administrare, precum şi comisionul unic şi să răspundă criticilor formulate de părţi în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, în raport cu temeiurile de drept invocate.

Constatând că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea pretenţiilor deduse judecăţii sub aspectul cererilor cu care a fost învestită, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că se impune admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 703/2019 din 2 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, cu consecinţa casării în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe spre rejudecarea apelului declarat sub aspectul criticilor referitoare la soluţia primei instanţe asupra capetelor de cerere 4, 5 şi 22.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 703/2019 din 2 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B..

Casează în parte decizia atacată.

Trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat sub aspectul criticilor referitoare la soluţia primei instanţe asupra capetelor de cerere 4, 5 şi 22.

Menţine în rest dispoziţiile deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2021.