Moral damages quantification in civil claims arising from criminal offenses and exclusion of stamp duty exemption from opposing party's litigation costs.

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021

Analizând prioritar solicitarea recurentului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reţine următoarele:

Prin cererea de recurs recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile care să rezolve următoarele chestiuni de drept:

1. Să se stabilească dacă, conform art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, toate părţile sunt scutite de la obligaţia de a plăti taxa de timbru sau doar victimele ori rudele victimelor infracţiunii;

2. Să se stabilească dacă art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, scuteşte de la plata taxei judiciare de timbru victimele infracţiunii ori pe rudele acestora, indiferent de soluţia dată în cauza penală din care decurg prejudiciile materiale şi morale pe care le invocă acestea.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Printr-o analiză structurală a textului legal se poate observa că, pentru admisibilitatea cererii este necesară întrunirea următoarelor patru condiţii: existenţa unei chestiuni de drept; chestiunea de drept pusă în discuţie să fie esenţială, determinantă pentru soluţionarea cauzei în fond; chestiunea de drept supusă soluţionării să fie nouă; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra acesteia şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Se observă că, deşi verificarea condiţiilor de admisibilitate este un atribut al Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cererea de sesizare - ca act procedural - nu a fost lăsată de legiuitor la dispoziţia părţilor, ci a fost instituită ca o facultate a completului învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici neunitare.

Analizând cererea formulată de recurent din perspectiva dispoziţiilor art. 519 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată se referă la dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, ce vizează scutirea de la obligaţia de a plăti taxa judiciară de timbru a acţiunilor şi cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea.

Acest aspect nu este determinant pentru soluţionarea cauzei în fond, având în vedere că hotărârea atacată priveşte soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti cu privire la plata unei sume cu titlu de daune morale, într-o cauză având ca obiect acordarea unor daune morale, iar cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizează dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, din perspectiva cărora, petentul apreciază nelegalitatea deciziei atacate, întrucât a fost obligat, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 647,32 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

În aceste condiţii, se apreciază că, chestiunea de drept pusă în discuţie de petentul A. nu este esenţială şi nici determinantă pentru soluţionarea cauzei în fond, aspect faţă de care urmează a se respinge cererea privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Totodată, Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ. nici în ceea ce priveşte solicitarea recurentului de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra naturii de izvor de drept a jurisprudenţei.

Se reţine sub acest aspect că obiectul hotărâri prealabile este reprezentat de o chestiune de drept, respectiv de o normă legală neclară, imprecisă ce ar impune un potenţial de dificultate care ar determina activarea mecanismului de unificare reglementat de art. 519 şi urm. din C. proc. civ.

În speţă, recurentul nu invocă asemenea aspecte în legătură cu un text legal, ci are în vedere posibilitatea pentru instanţă de a se raporta la jurisprudenţa în materie pentru a aprecia asupra cuantumului sumelor pretinse prin cererea de chemare în judecată.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 10 mai 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul forţat C., a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 de Euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de daune morale, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 205 C. proc. civ., Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Prin sentinţa civilă nr. 3564/2018 din 28 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018 a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi cu intervenientul forţat C. şi a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.000 Euro, în echivalent RON la cursul BNR de la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, luându-se act că reclamantul şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 2121A din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3564/2018 din 28 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A fost admis apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 5.000 Euro în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii efective cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, fiind obligat reclamantul la plata sumei de 647,32 RON în favoarea pârâtei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi în rejudecare, respingerea apelului declarat de intimata B. S.A..

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul apreciază că decizia atacată este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori cuprinde motive contradictorii.

În acest context, consideră că hotărârea recurată nu este motivată, întrucât nu este suficient ca instanţa de apel să aprecieze că acordarea sumei de 5.000 de Euro pentru fratele defunctului cu titlu de daune morale, în loc de 10.000 de Euro, cât stabilise prima instanţă, este echitabilă şi respectă criteriul proporţionalităţii.

Astfel, recurentul arată că instanţa de apel nu a tras alte concluzii decât prima instanţă, nu a dat o altă interpretare probelor administrate, nu a stabilit o altă situaţie de fapt, dar cu toate acestea, într-un mod discreţionar şi nemotivat, a redus cuantumul despăgubirilor în mod nelegal, iar potrivit jurisprudenţei obligatorii a CEDO si CJUE, judecătorul de caz trebuia să motiveze efectiv soluţia pronunţată, indicând temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza soluţiei de reducere a despăgubirilor, fără să lase loc arbitrariului şi fără a lipsi de temei soluţia pronunţată.

Aşadar, nefiind invocate alte împrejurări, alte elemente noi în motivarea de fapt, dar pronunţând o altă soluţie faţă de prima instanţă, recurentul consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată ori contradictorie.

Deşi instanţa de apel a relevat că, la reducerea cuantumului despăgubirilor a ţinut seama de împrejurările concrete ale cauzei, nu rezultă care sunt împrejurările de fapt care au format convingerea instanţei că este necesar să reducă despăgubirile pentru fratele victimei.

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, se arată că instanţa de apel a motivat hotărârea pe un ordin al CSA care, pe de-o parte, nu era în vigoare, fiind abrogat, iar pe de-altă parte, nu are putere de lege şi care nu este obligatoriu decât pentru societăţile de asigurări cărora li se adresează, iar nu erga omnes.

In lipsa criteriilor legale de cuantificare a daunelor morale, instanţa trebuia să judece cauza conform principiilor generale, de drept civil, al echităţii, al bunei-credinţe şi al reparării integrale a prejudiciului, astfel cum legiuitorul a prevăzut şi la art. 5 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (7) C. proc. civ., iar nu conform jurisprudenţei.

Într-o altă critică, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Totodată, se arată că acest motiv va fi avut în vedere de instanţă doar dacă vor fi respinse primele două motive de recurs.

Astfel, în mod nelegal, instanţa de apel a obligat reclamanţii la plata sumei de 2170 RON cu titlu de cheltuieli de judecat reprezentând taxă judiciară de timbru achitată de apelanta-pârâtă în apel.

În acest context, recurentul apreciază că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât legiuitorul nu a înţeles să distingă între părţile procesului ori poziţia procesuală a acestora, înţelegând să scutească de la plata taxei judiciare de timbru atât reclamantul, cât şi pârâtul dintr-un proces civil, atât în primă instanţă, cât şi în căile de atac ordinare ori extraordinare.

Prin întâmpinarea depusă la data de 4 august 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, apreciind că nu sunt invocate motive de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în prevederile art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Prin întâmpinarea depusă, la 4 august 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a invocat pe cale de excepţie nulitatea cererii de recurs conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi Cod, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 29 octombrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 5 noiembrie 2020, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 17 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2121 A din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 18 februarie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În argumentarea acestui motiv de casare, recurentul susţine că prin decizia atacată s-a admis apelul formulat de asigurător, fiind astfel reduse în mod greşit, daunele morale acordate reclamantului de la suma de 10.000 de Euro, cât corect stabilise prima instanţă, la suma de 5.000 de Euro, context în care apreciază că hotărârea recurată nu este motivată, nefiind invocate alte împrejurări sau alte elemente noi în motivarea de fapt.

În acest context, recurentul solicită instanţei de recurs să constate faptul că instanţa de apel a făcut o motivare cu titlu generic, iar această descriere a stării de fapt, a împrejurărilor care au dus la pronunţarea soluţiei din apel echivalează cu o nemotivare a hotărârii în raport cu probele administrate.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent, este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de cele reţinute, Înalta Curte apreciază această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentului, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, reţinând, în esenţă, că sub aspectul cuantumului daunelor morale trebuie să se urmărească ca acestea să nu aibă caracter simbolic, ci să fie în măsură să amelioreze prejudiciul încercat de reclamantul A., care este de natură a compensa traumele psihice suferite de acesta ca urmare a decesului fratelui său.

Prin urmare, cu privire la cuantumul daunelor morale, se constată că instanţa de apel a analizat motivele pentru care s-a impus reducerea acestui cuantum cu ocazia examinării apelului pârâtei, astfel cum s-a reţinut prin considerentele deciziei atacate.

Înalta Curte mai reţine că sub aparenţa criticii de nelegalitate întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul îşi exprimă, în fapt, nemulţumirea faţă de reducerea cuantumului daunelor morale, aspect ce nu poate fi analizat în cadrul recursului.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în acest sens, se susţine că hotărârea a fost motivată pe un ordin al CSA care nu era în vigoare, fiind abrogat şi că în lipsa criteriilor legale de cuantificare a daunelor morale, instanţa trebuia să judece cauza conform principiilor generale, de drept civil, al echităţii, al bunei-credinţe şi al reparării integrale a prejudiciului, astfel cum legiuitorul a prevăzut şi la art. 5 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 22 alin. (7) C. proc. civ., iar nu conform jurisprudenţei.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-reclamant cu privire la faptul ca Ordinul CSA nr. 14/2011 nu era in vigoare, fiind abrogat în momentul judecării cauzei de faţă, se constată că aceasta este nefondată, întrucât poliţa RCA seria x nr. x a fost încheiată la 17 februarie 2014, iar Ordinul CSA nr. 14/2011 a intrat în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial la 6 decembrie 2011, fiind abrogat la 12 noiembrie 2014, prin Ordinul ASF nr. 23.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 din C. civ., contractul de asigurare RCA rămâne supus prevederilor legale în vigoare la data încheierii acestuia, astfel că legislaţia aplicabilă în speţa de faţă - evenimentul rutier producându-se la 8 noiembrie 2014, este Legea nr. 136/1995 cu normele sale de aplicare - Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, în condiţiile în care cele două instanţe au reţinut prin hotărârile pronunţate faptul că Ordinul CSA nr. 14/2011 este aplicabil în prezenta cauză.

Referitor la susţinerea, potrivit căreia, în lipsa criteriilor legale de cuantificare a daunelor morale, instanţa trebuia să judece cauza conform principiilor generale, iar nu conform jurisprudenţei, se constată că este nefondată.

Aceasta deoarece, în considerentele deciziei atacate, instanţa a reţinut prevederile art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele ASF nr. 14/2011, potrivit cărora, la stabilirea despăgubirilor morale în cazul decesului unor persoane, se au în vedere legislaţia şi jurisprudenţa din România, iar trimiterea efectuată de aceste dispoziţii nu trebuie interpretată în sensul că obligă instanţa de judecată să analizeze efectiv anumite decizii de speţă şi să stabilească sume echivalente în cauza dedusă judecăţii, ci ca jurisprudenţa să constituie un element de reper prin intermediul căruia instanţa poate da eficienţă criteriilor de proporţionalitate a daunelor stabilite cu raportarea acestora la circumstanţele concrete ale cauzei.

Într-o altă critică, subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susţine că hotărârea este nelegală în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În acest context, recurentul apreciază încălcarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât legiuitorul nu a înţeles să distingă între părţile procesului ori poziţia procesuală a acestora, înţelegând să scutească de la plata taxei judiciare de timbru atât reclamantul, cât şi pârâtul dintr-un proces civil, atât în primă instanţă, cât şi în căile de atac ordinare ori extraordinare.

Această critică este nefondată, având în vedere că toate condiţiile impuse de dispoziţiile art. 452 şi 453 din C. proc. civ. sunt îndeplinite, fiind astfel reţinută culpa procesuală a intimatului-reclamant, întrucât cheltuielile de judecată suportate de apelanta-pârâtă, în cauză, au fost pe deplin dovedite.

Având în vedere că apelantul-reclamant este căzut în pretenţii în ceea ce priveşte apelul formulat de către apelanta-pârâtă, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., în mod corect instanţa de apel a obligat apelantul-reclamant la plata sumei de 647,32 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă sumei de 5.000 euro, iar nu la suma de 2.170 RON, cum din eroare a menţionat acesta în cuprinsul motivelor de recurs.

Aşadar, susţinerea recurentului, în sensul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 nu poate fi primită, întrucât aceste dispoziţii vizează scutirea de la obligaţia de a plăti taxa judiciară de timbru a acţiunilor şi cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea, iar nu scutirea de la plata cheltuielilor de judecată, întemeiate pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care privesc obligarea la plata cheltuielilor de judecată, în cazul culpei procesuale a părţii care a pierdut procesul.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2121 A din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi intimatul-intervenient C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca neîntemeiată cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2121 A din 17 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. şi intimatul-intervenient C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2021.