Abusive nature of unilateral bank interest-rate margin modification clauses and restitution of overpaid sums under consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 18 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 30 mai 2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., au solicitat constatarea caracterului abuziv al prevederilor art. 5.1, art. 5.2, art. 5.3, art. 5.4, art. 4.2, art. 9.7, art. 7.1 lit. m), j) şi o) şi art. 7.2 din contractul de credit nr. x/11.07.2008, obligarea pârâtei să recalculeze nivelul dobânzii percepute, după formula Euribor 3M+marjă fixă 4,5 p.p., de la semnarea contractului până la restituirea integrală a creditului, obligarea pârâtei să restituie sumele achitate în plus împreună cu dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei plăţi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4516 din 7 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A..

A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1, partea referitoare la modificarea dobânzii în funcţie de variaţia marjei, conform deciziei băncii pct. 5.3 teza a doua, art. 7.2 raportat la art. 7.1 lit. m) şi o), art. 9.7 din contractul de credit nr. x/11.07.2008.

A obligat pârâta să recalculeze dobânda după formula Euribor 3M+marja 4,5 p.p şi să restituie reclamantei sumele achitate în plus cu titlu de dobândă, cu începere de la 22 mai 2009.

A obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală aferentă sumelor plătite nedatorat, calculată cu începere de la data fiecărei plăţi până la plata efectivă, fiind respinse în rest cererile ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel D. S.A. prin care a solicitat admiterea apelului, deoarece în mod greşit prima instanţa a reţinut caracterul abuziv al unor clauze contractuale.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel şi apelanţii-reclamanţi A., B., C..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2139A din 31 octombrie 2018 a respins ca nefondate apelurile formulate de apelanţii A., B., C. şi de pârâta D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4516 din 7 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă E. S.A. (fostă S.C. D. SA) a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În continuare, recurenta arată că prezentul recurs vizează decizia instanţei de apel referitoare la respingerea apelului pârâtei prin care s-a solicitat schimbarea sentinţei de fond şi respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Cu titlu prealabil, recurenta solicită ca instanţa să ia act de schimbarea denumirii din D. S.A. în E. S.A..

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta-pârâtă apreciază că au fost aplicate greşit prevederile art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al prevederilor clauzelor contractuale ce reglementează dobânda.

În cazul de faţă se susţine că, clauzele contestate fac parte din categoria celor care se asociază cu definirea obiectului contractului, întrucât instituie în sarcina împrumutatului costurile acordării creditului.

Astfel, în opinia sa, decizia recurată este nelegală în condiţiile în care instanţa a procedat la analiza caracterului abuziv al clauzelor având ca obiect preţul creditului, clauze care sunt în mod expres înlăturate de la acest control, potrivit Directivei 93/13.

Dintr-un alt punct de vedere clauzele contestate au fost redactate în mod clar şi inteligibil, pentru înţelegerea cărora nu este nevoie de cunoştinţe juridice sau economice de specialitate pentru a înţelege consecinţele economice ale acestora.

În esenţă, această clauză transpune în contractele de credit regulile de drept comun în materia împrumutului de bani cu dobândă. În acest context, explicaţii suplimentare cu privire la mecanismul evoluţiei dobânzii nu erau necesare. Ca urmare, Banca a putut doar să prevadă în cuprinsul acestor clauze motivele pentru care marja sa ar fi putut să varieze, în aceste condiţii, instanţa trebuia să facă aplicabilitatea corespunzătoare a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă arată că practica judiciară a Înaltei Curţi este constantă în sensul respingerii acestui capăt de cerere, invocând în acest sens decizia nr. 485/2017.

O altă critică este reprezentată de aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a pronunţa soluţia de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează dobânda variabilă.

Se reproşează instanţei de apel că a aplicat greşit prevederile art. 969 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi din lista anexă la Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă.

Consideră în acest sens, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra existenţei unor clauze abuzive la art. 5.1 şi 5.3 şi a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, deoarece nu s-a făcut o analiză a tuturor condiţiilor stabilite de legiuitor.

Condiţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu sunt întrunite deoarece clauza privind dobânda variabilă a fost negociată cu consumatorul, nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Se mai reproşează instanţei că nu a dat eficienţă principiului forţei obligatorii a contractului.

Astfel, instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra existenţei caracterului clauzei abuzive, cu atât mai mult cu cât aceasta nu analizează existenţa unui dezechilibru semnificativ prin aplicarea clauzelor.

De asemenea, instanţa de apel în cadrul analizei nu valorifică Graficul de evoluţie al dobânzii, din care rezultă faptul că dobânda a cunoscut o evoluţie descendentă de la momentul semnării contractului de credit până la zi.

În concluzie, instanţa de apel nu a analizat în niciun fel existenţa condiţiei relei-credinţe pentru a reţine îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000.

O altă critică adusă deciziei atacate este reprezentată de încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte soluţia de restituire către bancă a sumelor reprezentând diferenţele de dobândă ca urmare a majorării marjei.

Recurenta susţine că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 193/2000, recurenta solicită să se reţină că sancţiunea care intervine în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor este aceea a încetării producerii efectelor pentru viitor, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate, astfel încât prin aplicarea greşită a prevederilor art. 6 s-a dispus obligarea la restituirea către reclamanţi a sumei încasate ca urmare a majorării marjei iniţiale de la 4,5% la 6,5% începând cu data de 22 mai 2009.

În continuare, recurenta face trimitere la decizia nr. 485/2017 a Înaltei Curţi unde se reţine că recurenţii tind la deturnarea protecţiei consumatorului printr-o acţiune de drept comun, câtă vreme faptele prezentate de reclamanţi atrag altă lege aplicabilă.

Sub un ultim aspect, recurenta susţine că instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauzele prevăzute la art. 7.2 rap la art. 7.1 lit. m) şi o) şi la art. 9.7 din contractul de credit.

Având în vedere motivele de fapt şi de drept prezentate, recurenta-pârâtă se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare de către intimaţii-reclamanţi C., B. şi A..

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 iulie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 9 iulie 2019, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 28 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2139 A din 31 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 12 martie 2020.

Prin încheierea pronunţată la 12 martie 2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 decembrie 2020, Înalta Curte a fixat termen la 18 februarie 2021, cu citarea părţilor, pentru discutarea cererii de repunere pe rol a cauzei.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, făcând o aplicare greşită prevederilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 privind caracterul abuziv al clauzelor contractuale ce reglementează dobânda, având în vedere că acestea au fost redactate în mod clar şi inteligibil, nefiind astfel necesare explicaţii suplimentare cu privire la mecanismul evoluţiei dobânzii prevăzute de art. 5.1, art. 5.3 din contractul de credit.

Aşadar, în ceea ce priveşte clauza inserată la art. 5. 1 coroborată cu art. 5.3 din contractul de credit nr. x/11.07.2008, se constată că soluţia de constatare a caracterului abuziv şi a nulităţii absolute de către cele două instanţe este legală şi temeinică.

Clauza de la art. 1.2 prevede că dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii, Euribor la 3 luni şi marja de 4,5 puncte procentuale pe an.

Totodată, clauza de la art. 5.1 prevede că dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 3 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia.

Iar clauza de la art. 5.3 din contractul de credit, prevede că …"în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de împrumutat".

Clauzele de la art. 1.2, referitoare la caracterul variabil al dobânzii şi cele prevăzute la art. 5.1 şi 5.3 în privinţa caracterului variabil al marjei băncii, cuprinse în contractul de credit nr. x/11.07.2008, au caracter abuziv întrucât permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii în lipsa unor indicatori obiectivi, independenţi de voinţa sa, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Aceasta deoarece, conform precizărilor pârâtei, marja băncii din componenţa dobânzii a fost majorată de la 4,5 p.p. la 6,5 p.p., la data de 22 mai 2009, iar la dosarul cauzei nu a fost depusă scrisoarea recomandată cu confirmare de primire prin care reclamanţii să fi fost informaţi cu privire la noua rată a dobânzii, conform art. 5.3 teza a doua din contract.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a dobânzii variabile, prevăzut de art. 1.2 şi de art. 5.1, 5.3 din contract nu oferă împrumutaţilor posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul dobânzii variabile, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul dobânzii, context, în care se reţine că, clauzele în discuţie sunt de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe.

Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl determină să adere la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligaţia impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar şi inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţă fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă doreşte să se oblige potrivit condiţiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menţionată, CJUE a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, că este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Dobânda, ca element esenţial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituţia de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

O altă critică adusă deciziei atacate privind încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte soluţia de restituire către bancă a sumelor reprezentând diferenţele de dobândă ca urmare a majorării marjei, se constată că este nefondată, întrucât clauzele contractului în forma iniţială referitoare la posibilitatea băncii de majora unilateral marja au produs efecte între părţi, constatându-se caracterul abuziv, sens în care în mod corect au apreciat cele două instanţe că sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, fiind îndrituiţi reclamanţii la recalcularea dobânzii prin aplicarea formulei de calcul iniţiale şi de restituire a diferenţei dintre sumele achitate cu titlul de dobândă, începând cu 22 mai 2009 - data majorării marjei.

Critica, potrivit căreia, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 969 C. civ., art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi din lista anexă la Legea nr. 193/2000 pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda variabilă se constată, de asemenea că este nefondată.

Totodată, se constată că nu poate fi reţinută apărarea recurentei întemeiată pe dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivaţie întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivaţie legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţii ale pieţei financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanţă, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

Prin urmare, aşa cum s-a arătat, se constată că nu a fost depusă notificarea de majorare a marjei cu 2 puncte procentuale, astfel că nu rezultă care a fost motivaţia întemeiată care a condus la majorarea ratelor de dobândă, respectiv mecanismul care să justifice noul procent de marjă.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-pârâtă în privinţa acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite, întrucât cu referire la acest tip de clauze s-a pronunţat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE şi implicit nici în categoriile menţionate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reţinut CJUE hotărârea pronunţată în cauza C 472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Conform art. 54 din Codul consumului (Legea nr. 296/2004), "vânzătorul, în cazul de faţă Banca, trebuie să informeze consumatorii despre preţul final al produsului (creditul acordat) şi să ofere toate informaţiile şi documentele care trebuie să însoţească produsul". Acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiţia pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului şi costul total al creditului pentru consumator.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-l informeze pe contestator cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie calculată în mod expres contract cu precizarea periodicităţilor/şi/sau condiţiilor în care intervine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul reducerii acesteia. În plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării în contract a unei formule în funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Prin aceste dispoziţii legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiţia ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 din contractul de credit acesta nefiind redactat într-un limbaj clar şi inteligibil, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reţinut de instanţa de apel, modificarea clauzei referitoare la dobândă a fost efectuată de bancă în detrimentul recurenţilor-reclamanţi, prin mărirea marjei de la 4,5% la 6,5%, acest fapt fiind de natură a determina creşterea dobânzii stabilite iniţial prin contractul de credit.

În ceea ce priveşte remediul aplicabil în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut, recent, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată cu o cerere de decizie preliminară cu referire la modul de interpretare a articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, a statuat, prin Hotărârea din data de 25 noiembrie 2020, pronunţată în Cauza C-269/19, Banca B.SA împotriva A.A.A., că acest text de lege trebuie interpretat în sensul că, "în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut şi atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menţionat ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menţionat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Referitor la critica recurentei, prin care se susţine că instanţa de fond a aplicat în mod greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte clauzele prevăzute la art. 7.2 raportat la art. 7.1 lit. m) şi o) şi la art. 9.7 din contractul de credit, se constată că este nefondată, urmând a fi respinsă.

În privinţa prevederilor art. 7.2 raportat la art. 7.1 lit. m) şi o) din contract, referitoare la dreptul băncii fie de a declara imediat scadente toate sumele datorate în baza prezentului contract şi a celorlalte contracte încheiate cu banca, fără încetarea acestora, fie de a notifica împrumutatului rezilierea de drept a prezentului contract şi a celorlalte contracte încheiate cu banca (conform modificărilor aduse prin Actul adiţional nr. 4), în ipoteza în care intervine orice modificare negativă a situaţiei financiare a împrumutatului, respectiv oricare dintre drepturile băncii nu mai este în opinia acesteia, indiferent de motiv, apt de a fi pus în executare, se constată că, în mod corect au apreciat instanţele că acestea au caracter abuziv, faţă de formularea evazivă a condiţiilor în care banca poate face aplicarea dispoziţiilor art. 7.2 din contract, acestea fiind lăsate exclusiv la latitudinea băncii, consumatorul fiind pus în situaţia de a rambursa integral soldul creditului împreuna cu dobânda şi celelalte costuri scadente.

Aşadar, nefiind prevăzute în contract criterii obiective pe baza cărora banca să declare scadenţa anticipată a creditului şi fiind recunoscut un drept exclusiv şi discreţionar în favoarea pârâtei, se constată că prevederile evocate aduc atingere echilibrului contractual care trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cu privire la clauza cuprinsă la art. 9.7 din contract, în temeiul căreia, orice cheltuială efectuată de bancă se înregistrează în contul de creanţe restante şi este purtătoare de dobândă penalizatoare prevăzută la art. 5.4, începând cu ziua următoare celei în care banca a efectuat plăţile respective, se constată că într-adevăr, aceasta este de natură să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei credinţe, întrucât pun în sarcina consumatorului, fără distincţie, toate cheltuielile băncii indiferent dacă acestea profită sau nu împrumutatului sau îi incumbă acestuia în baza unei dispoziţii legale sau contractuale şi, în plus, obligă consumatorul să plătească dobândă penalizatoare la sumele respective, chiar şi în ipoteza în care nu are cunoştinţă de efectuarea acestora.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia, Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că instanţele s-au conform întocmai acestor dispoziţii legale dispunând înlăturarea clauzelor al căror conţinut l-au constatat a fi abuziv.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2139 A din 31 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi C., B. şi A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2139 A din 31 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi C., B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2021.