Negative jurisdiction conflict: ex officio invocation of relative territorial incompetence in labor disputes

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia Civilă la 13.02.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 32.000 RON, reprezentând drepturi salariale, precum şi dobânda legală aferentă, calculată de la data scadenţei şi până la plata efectivă a sumei pretinse, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 870/17.09.2020, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că reclamantul a susţinut că are calitatea de fost angajat al societăţii pârâte, iar art. 210 din Legea nr. 62/2011 instituie o competenţă teritorială alternativă în cazul reclamanţilor salariaţi, nu şi în cazul foştilor salariaţi.

Prin urmare, a apreciat că, faţă de împrejurarea că reclamantul nu îşi are locul de muncă în circumscripţia Tribunalului Vaslui, determinarea instanţei competente se face prin raportare la art. 269 alin. (2) din Codul muncii, respectiv la instanţa de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului.

Astfel, cum reclamantul are domiciliul în municipiul Bucureşti începând cu luna 2018, iar la dosar nu există date cu privire la eventuala lui reşedinţă, Tribunalul Vaslui a constatat că Tribunalului Bucureşti îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 6894/02.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Vaslui. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că raporturile dintre părţi au avut la bază o hotărâre a consiliului de administraţie al pârâtei, reclamantul desfăşurându-şi activitatea în cadrul societăţii pârâte în calitate de director general, începând cu 22.01.2018 până la 23.04.2018, iar acesta revendică drepturile băneşti ce i se cuvin în considerarea activităţii desfăşurate.

Instanţa a mai reţinut că raporturile stabilite între părţile litigante nu au natura unor raporturi juridice de muncă, care să atragă incidenţa jurisdicţiei muncii, în sensul art. 266 Codul muncii, întrucât litigiul nu pune în discuţie un conflict privire la executarea unui contract individual de muncă, ci valorificarea unor pretenţii băneşti decurgând din raporturi juridice comerciale.

Totodată, a constatat că din interpretarea prevederilor art. 143, coroborate cu cele ale art. 152 şi art. 1442 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată prin Legea nr. 441/2006, rezultă că directorii societăţilor comerciale sunt răspunzători în aceleaşi condiţii ca şi administratorii, deci conform dispoziţiilor referitoare la mandat. Potrivit art. 152, raportat la art. 1371 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, interdicţia existenţei raporturilor de muncă între societate şi administrator se aplică şi în cazul directorilor.

Prin urmare, în raport cu art. 63 din Legea nr. 31/1990, a apreciat că Tribunalului Vaslui îi revine competenţa de soluţionare a cauzei, întrucât pârâta îşi are sediul în circumscripţia respectivului tribunal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 15.01.2021.

Înalta Curte, constatând existenţa conflictului negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, reţine următoarele:

Astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a sesizat instanţa cu o cerere privind obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 32.000 RON, reprezentând drepturi salariale, în considerarea activităţii pe care a desfăşurat-o în cadrul societăţii, în calitate de director general.

Pornind de la obiectul litigiului dedus judecăţii, Înalta Curte constată că în cauză competenţa teritorială este relativă, normele legale care o reglementează fiind de ordine privată, întrucât nu este incidentă nicio ipoteză dintre cele prevăzute de art. 117 - 121 C. proc. civ., în care competenţa teritorială este exclusivă.

Diferenţa între necompetenţa de ordine publică şi cea de ordine privată se reflectă şi în ceea ce priveşte persoanele care o pot invoca.

Astfel, spre deosebire de necompetenţa de ordine publică, necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, dacă pârâtul nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale relative în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (3) C. proc. civ., este decăzut din dreptul de a o mai face, iar instanţa este obligată să procedeze la judecată, iar nu să-şi invoce din oficiu necompetenţă.

În consecinţă, invocarea excepţiei de necompetenţă teritorială de ordine privată din oficiu, de către Tribunalul Vaslui, s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui, care urmează a stabili dacă raporturile dintre părţi sunt unele de muncă sau asimilate celor civile, sens în care va proceda la verificarea competenţei materiale, în considerarea valorii obiectului litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 februarie 2021.