Borrower's challenge to CHF loan clauses fails as monetary nominalism excludes imprevision claims from consumer protection review.

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 186/2017 din 7 februarie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.. S-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse de art. 1.2, 5.1 şi 5.4, cuprinse în contractul de credit nr. x/25.06.2007 (aşa cum sunt prevăzute de forma iniţială a contractului de credit), în partea referitoare la marja variabilă a formulei de calcul a dobânzii. S-au respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi, respectiv cele privind constatarea nulităţii absolute a contractului de credit nr. x/25.06.2007 şi a actului adiţional nr. x, pentru încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 4/01.04.2005 al BNR; stabilizarea obiectului material al contractului la cursul de schimb CHF-RON de la data semnării contractului; constatarea caracterului abuziv al dispoziţiilor referitoare la dobândă din actul adiţional nr. x/06.08.2009; constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 9.8 din contractul de credit cu privire la renunţarea la beneficiul de discuţiune, diviziune şi orice alte opoziţii. În temeiul art. 451 C. proc. civ. a fost obligată pârâta C. S.A. să achite cu titlu cheltuieli de judecată, următoarele sume: reclamantului B. suma de 100 RON cu titlu onorariu avocat (parţial chitanţa x/26.01.2017); reclamantei A. suma de 1 000 RON cu titlu parţial onorariu expert; a fost obligată reclamanta A. să achite în contul expertului D. suma de 7420 RON cu titlu diferenţă onorariu expert.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. şi pârâta C. S.A. au formulat cereri de apel, care, prin decizia nr. 63/2018 din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, au fost respinse ca nefondate.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 63/2018 din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivarea recursului, susţine, în esenţă, că pe baza principiului reciprocităţii, egalităţii părţilor, un credit se rambursează în moneda în care a fost executat, obligaţia recurentei fiind aceea de a restitui suma în RON, cu dobânda contractată, astfel cum a fost cenzurată de instanţa de fond.

În opinia recurentei, instanţa de fond a neglijat teoria riscului atunci când a respins în parte acţiunea.

Or, riscul contractului trebuie repartizat ambelor părţi, în mod egal, atât la data încheierii acestuia, cât şi pe parcursul executării sale, cât şi la momentul apariţiei situaţiilor neprevăzute.

Precizează faptul că, până în prezent a achitat din creditul iniţial de 152.000 CHF, aproximativ 315.000 RON, calculat la cursul iniţial, de 1,9234 RON/1 CHF.

Creşterea accelerată a valorii CHF faţă de moneda naţională, cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, au determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului şi, în consecinţă, incumbă în sarcina recurentei obligaţii vădit disproporţionale faţă de cele în considerarea cărora şi-a exprimat voinţa de a se angaja juridic.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească, consideră că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ., beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practică.

Solicită, totodată admiterea obiecţiunilor la raportul de expertiză, obiecţiuni care, apreciază recurenta, au fost respinse de instanţele anterioare, în mod netemeinic.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, conform art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 12 decembrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 15 februarie 2019, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 5 aprilie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 5 aprilie 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 63/2018 din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 21 octombrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi reluarea judecăţii, fiind acordat termen pentru 17 februarie 2021.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut cu justeţe că, în speţă, analiza riscului valutar la care ar fi expus consumatorul în cazul unor împrumuturi în alte monede decât cea naţională nu este susceptibilă de a fi soluţionată pe calea acţiunii întemeiate pe Legea nr. 193/2000 având în vedere că riscul ratei de schimb valutar este suportat de către consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecinţa aplicării principiului nominalismului consacrat de lege.

Suplimentar, în mod corect instanţa de prim control judiciar a făcut referire şi la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului Comunităţilor Europene.

Sub acest aspect, Înalta Curte apreciază ca fiind esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condiţiilor excluderii, Curtea a statuat că instanţa naţională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, pct. 29 şi 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurentă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

Este de necontestat că, în speţă, clauza privind riscul valutar reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Conform textului legal menţionat:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă s-a obligat în mod expres prin convenţia încheiată să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Astfel, prin contractul de credit încheiat, consimţind la contractarea unui credit în valută şi asumându-şi obligaţia de plată a ratelor în aceeaşi valută, reclamanţii şi-au asumat în mod liber şi conştient riscul valutar.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Prin urmare, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de recurenta-reclamantă, respectiv stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

De altfel, aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Înalta Curte subliniază că recurenta-reclamantă nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă. Altfel spus, cererea reclamantei, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

În altă ordine de idei, împrejurările invocate de recurenta-reclamantă, prin ele însele, nu conduc la concluzia că revizuirea efectelor contractului corespunde voinţei părţilor. Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat, prin dispoziţiile din contractul de credit dedus judecăţii s-a stipulat obligaţia pentru împrumutaţi de a restitui sumele datorate în valuta prevăzută în graficul de rambursare, respectiv CHF. Prin urmare, părţile nu au convenit revizuirea efectelor contractului în funcţie de modalitatea de variaţie a cursului valutar, ci au făcut chiar o aplicare a principiului nominalismului monetar.

Nu în ultimul rând, este de amintit că instanţa de apel, în cadrul caracterului devolutiv al apelului, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului (solicită admiterea obiecţiunilor la raportul de expertiză).

Prin urmare, în condiţiile în care restabilirea situaţiei de fapt şi interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 63/2018 din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei nr. 63/2018 din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2021.