Borrower loses CHF currency-risk clause challenge; repayment-in-CHF and exchange-rate freeze upheld as non-abusive.

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 martie 2015 pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanţei constatarea clauzelor abuzive art. 12.1-12.4 din Contractul de credit 2007 şi art. 9.1-94 din Contract 2008; stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului pe toată perioada derulării contractului; obligarea la restituirea diferenţei de curs pentru ratele achitate de la data contractului şi până la zi cu dobânda percepută de bancă; denominarea în moneda naţională a plăţilor; constatarea ca fiind abuzivă a clauzei modificării unilaterale a dobânzii art. 8.1/Contract din 2007 şi art. 5.3/Contract din 2008, cu obligarea restituirii sumei peste dobânda negociată; a clauzei privind comisionul de acordare de 2% din credit art. 9.1/Contract din 2007 şi art. 6.1b/Contract din 2008, precum şi obligarea la restituirea comisionului de 1290 CHF, respectiv 340 CHF, total 1630 CHF; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 31/2017 din 24 mai 2017, Tribunalului Vrancea, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi SC. C. reprezentată de C. S.R.L., având ca obiect, pretenţii (clauze abuzive).

A respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi a lipsei de obiect invocată de B. S.A., ca neîntemeiate.

A constatat caracterul abuziv şi în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prev. de art. 9.1. lit. a) din contractul de credit C.2204/17 oct. 2007 şi art. 6.1 lit. b) din Contractul de credit x/26.02.2008 cu privire la comisionul de acordare şi pe cale de consecinţă:

A obligat pârâta B. S.A. să restituie comisionul încasat, cu dobânda legală aferentă începând cu data achitării până la data restituirii efective.

A constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute de art. 12.2 din Contractul de credit nr. x şi art. 9.2 din Contractul de credit x/2008, prima ipoteză, şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a acestora cu privire la restituirea creditului în moneda în care a fost acordat creditul - CHF.

S-a stabilizat cursul de schimb valutar CHF-RON, pentru efectuarea plăţilor, în temeiul contractelor precizate, la cursul BNR, valabil la data când CHF s-a majorat cu 10%, faţă de valoarea de la data când au fost acordate împrumuturile şi, pe cale de consecinţă, a obligat la restituirea diferenţelor de sume încasate, cu acest titlu, pârâtele S.C. B. S.A., D., E.., C. (prin reprezentant C. S.R.L.), fiecare pârâtă pentru perioadele în care au figurat, conform contractelor de cesiune creanţă, ca şi creditoare.

A obligat la restituirea diferenţelor de sume actualizate cu dobânda legală, începând cu data achitării lor şi până la restituirea integrală.

A obligat pârâtele la plata sumei de 6000 RON onorariu avocat.

A respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.

Împotriva aceste sentinţe, pârâtele B. S.A. şi de C. au formulat cereri de apel.

Prin decizia civilă nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, s-au admis apelurile declarate de B. S.A. şi de C..

A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 31/2017 din 24 mai 2017 a Tribunalului Vrancea în sensul respingerii cererii de constatare ca fiind abuzive a clauzei 12.2 din contractul x/2007 şi a clauzei 9.2 din contractul x/2008, a cererii de stabilizare a cursului de schimb CHF-leu şi a cererii de restituire a sumelor de bani încasate cu acest titlu.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

S-au compensat cheltuielile de judecată ale părţilor din apel.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a raportului dintre dispoziţiile cu caracter special ce reglementează protecţia consumatorului în contractele cu profesioniştii, respectiv Legea nr. 193/2000, care este o transpunere în plan intern a Directivei 93/13/CEE, prin care se urmăreşte asigurarea unei protecţii mai mari a consumatorului în raport cu comerciantul profesionist şi dispoziţiile de drept comun, apreciind că în mod nejustificat s-a acordat prioritate dispoziţiilor de drept comun în raport cu dispoziţiile speciale.

Principiul nominalismului monetar, apreciază recurenta, nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, ci este chiar regula originară care o impune în caz de fluctuaţie a cursului; nu interzice îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului, ci este chiar regula originară care o permite în caz de fluctuaţie a cursului; protejează debitorii faţă de creditorii tentaţi de cămătărie.

Dacă principiul nominalismului monetar instituit prin art. 1578 C. civ. de la 1864 poate fi acceptat ca normă imperativă (cu excepţia aferentă, a impreviziunii) prevederile art. 1576 C. civ. de la 1864 sunt supletive, astfel încât excepţia prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 nu este aplicabilă, clauza de restituire a împrumutului contractat în CHF în aceeaşi monedă din contractul în speţă nr. x/20 decembrie 2007, cu corolarul suportării riscului valutar de către reclamantul împrumutat consumator putând fi analizată din perspectiva caracterului său abuziv.

În opinia recurentei, hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică prin aprecierea excluderii cenzurii contractului pe considerentul principiului pacta sunt servanda, în sensul că ceea ce s-a contractat în temeiul art. 1576-1586 C. civ., nu mai poate fi revocat de părţi în temeiul art. 969 C. civ. vechi.

Însă, Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 623/2016, a decis ca principiul pacta sunt servanda nu trebuie privint în mod rigid.

În acest sens, Curtea reţine că sub imperiul C. civ. din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

Având în vedere considerentele arătate, Curtea a reţinut că impreviziunea constituie doar o aparentă excepţie de la principiul autonomiei de voinţă a părţilor, iar, în speţă, precizează recurenta-reclamantă, acţiunea s-a întemeiat pe dispoziţiile privind principiul impreviziunii.

Prin urmare, apreciază că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară contractului respectiv.

Astfel, revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, existenţa unui eventual dezechilibru. în sensul dispoziţiei menţionate.

Intimatele-pârâte C. şi B. S.A. au formulat întâmpinări prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil şi în subsidiar, ca nefondat.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 5 aprilie 2019, a fost respinsă excepţia inadmisibilitătii invocată de intimata-pârâtă B. S.A. BUCUREŞTI - SOCIETATE ADMINISTRATĂ ÎN SISTEM DUALIST; a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă C.; a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă şi s-a acordat termen pentru judecarea recursului la 18 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 18 octombrie 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 17 februarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În speţă, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, motivarea fiind clară şi concisă.

Este ştiut că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În acest context, se impune a se preciza că aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele motivelor de apel formulate de pârâte, a avut în vedere apărările reclamantei, stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de probele cauzei.

Or, simpla nemulţumire a recurentei cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a susţinerilor formulate de către reclamantă nu reprezintă motive de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate.

Înalta Curte subliniază că recurenta-reclamantă nu a învestit instanţele de fond, în principal, cu o acţiune vizând executarea contractului de credit şi adaptarea acestuia, ci cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legislaţiei privind protecţia consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare şi concomitente datei încheierii contractului de credit, şi nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancţionate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă. Altfel spus, cererea reclamantei, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii, astfel cum în mod greşit pretinde recurenta.

Este de necontestat că prin contractul de credit încheiat, părţile au agreat clauza de risc valutar, clauză ce reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Conform textului legal menţionat:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor. Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă s-a obligat în mod expres prin convenţia încheiată să restituie creditul în moneda în care i-a fost acordat, respectiv în CHF.

Astfel, în condiţiile în care prin contractul de credit încheiat consimţind la contractarea unui credit în valută şi asumându-şi obligaţia de plată a ratelor în aceeaşi valută, reclamanţii şi-au asumat în mod liber şi conştient riscul valutar.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Prin urmare, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de recurenta-reclamantă, respectiv stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Invocarea de către recurentă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016 este lipsită de relevanţă în speţă, întrucât, potrivit acestei decizii, condiţiile specifice impreviziunii presupun condiţii cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului) şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale).

Or, aspectele invocate în cauză (creşterea cursului valutar) nu pot fi asimilitate unor împrejurări excepţionale, exterioare şi complet independente de culpa părţilor pentru a putea opera impreviziunea, acestea fiind aspecte asumate de împrumutat cu ocazia încheierii contractului de împrumut.

Cu referire la clauza contractuală de risc valutar pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv, este esenţial de reţinut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Din Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A.rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., că "articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "că această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi".

Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Contrar suţinerilor recurentei, din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea. Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva F. S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, rezultă cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru reclamantă, în calitate de împrumutat, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Prin urmare, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea, cu respectarea, totodată, a mecanismului de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 294/A din 20 decembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2021.