Judicial adaptation of CHF-denominated mortgage via *imprévision* rejected; currency fluctuation is assumed contractual risk under monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin acţiunea promovată la 14 noiembrie 2017, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub număr de dosar x/2017, precizată la 28 noiembrie 2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se dispună adaptarea contractului de credit ipotecar nr. x din 17.06.2008, în sensul restabilirii echilibrului contractual, prin reducerea cursului valutar al CHF la valoarea de la momentul contractării creditului, majorată cu 20%.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

Prin sentinţa civilă nr. 1860 din 22 februarie 2018, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti,

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2018

Prin sentinţa civilă nr. 1309 din 2 mai 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca neîntemeiată. Totodată, a respins cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin convenţia de credit nr. x din 17.06.2008, C. S.A. a acordat reclamantului A. un credit în cuantum de 326.000 CHF (350.694,74 RON) pentru re finanţarea unui alt credit de nevoi personale şi pentru satisfacerea unor nevoi personale nenominalizate ale împrumutatului.

Printr-o notificare întocmită de un avocat, expediată prin poştă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, reclamanţii au solicitat C. S.A. să renegocieze contractul de credit nr. x din 17.06.2008 în sensul recalculării ratelor rămase de achitat prin aplicarea cursului de schimb CHF - RON de la data încheierii contractului la care să se adauge 20%, deoarece "riscul survenit din contract a fost suportat în mod exclusiv" de către ei.

Urmare pasivităţii pârâtei, reclamanţii au învestit instanţa cu soluţionarea unei cereri de chemare în judecată prin care au solicitat adaptarea contractului de credit pe cale judiciară, susţinând că executarea contractului a devenit extrem de oneroasă pentru ei din cauza schimbării excepţionale a împrejurărilor de fapt existente la data încheierii contractului, în concret din cauza scăderii veniturilor obţinute şi a creşterii exorbitante a cursului CHF în raport cu moneda naţională în care sunt realizate şi veniturile lor.

Instanţa de fond a considerat că o astfel de cerere nu are drept fundament prevederile Legii nr. 77/2016, deoarece reclamanţii nu au solicitat să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit, ci adaptarea acestuia, în temeiul teoriei impreviziunii, care, deşi nu este reglementată de lege lata de C. civ. din 1864, a fost aplicată în jurisprudenţă, ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractelor.

Contrar susţinerilor reclamanţilor, instanţa de fond a apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele impreviziunii, deoarece, pe de o parte, variaţia cursului de schimb al unei monede pe piaţă nu este o împrejurare extraordinară şi exterioară contractului, ci una curentă şi firească oricărei pieţe pe care preţul se formează liber pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, iar pe de altă parte, nici scăderea veniturilor realizate de reclamanţi, corelată cu creşterea cheltuielilor pentru întreţinerea membrilor familiei nu constituie o asemenea împrejurare, de natură să justifice aplicarea teoriei impreviziunii.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 2368 A din 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a considerat, în esenţă, că argumentele pentru care prima instanţă a respins cererea formulată de către apelanţii-reclamanţi sunt temeinice şi legale.

În plus, cu privire la susţinerea apelanţilor-reclamanţi referitoare la acordul exprimat de reprezentantul băncii pârâte, cu privire la achitarea de către aceştia a cursului de la data semnării plus 50%, instanţa de apel a apreciat că în speţă nu s-a dovedit împrejurarea că părţile au ajuns la acest acord sau că intimata pârâtă a achiesat parţial la cererea apelanţilor reclamanţi, deoarece o asemenea achiesare nu a fost consemnată în încheierea de şedinţă şi nici nu s-a solicitat îndreptarea eventualelor erori materiale din cuprinsul acestei încheieri, în sensul consemnării acestei poziţii a intimatei pârâte.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale a României, reclamanţii B. şi A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2368 A din 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, au susţinut, în esenţă, că analiza primei instanţe este total greşită, fiind încălcate normele de drept care specifică destul de clar că impreviziunea poate fi constatată inclusiv în raport de creşterea valorii CHF, dacă acest prag depăşeşte pragul inerent contractelor de credit.

Apreciază că în mod greşit au stabilit instanţele de fond şi apel că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, că prin hotărârea recurată au fost încălcate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, care impun necesitatea stabilirii de către instanţe a intervenirii, în executarea contractului, a unui eveniment excepţional şi exterior, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de contract.

În ceea ce priveşte susţinerea de către reprezentantul pârâtei a ofertei de împărţire a riscului valutar, formulată oral în fata instanţei de fond, în şedinţa publică din 17.04.2018, în etapa dezbaterilor pe fond, a depus un CD în dovedire, adăugând că prin încheierea de şedinţă nu s-a consemnat respectiva ofertă.

Solicită a se constata că sunt îndeplinite cerinţele impreviziunii, motiv pentru care se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar în rejudecare admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, susţinând, în esenţă, că nu există norme de drept care să prevadă aplicarea impreviziunii în raport de situaţia invocată în speţă (creşterea cursului CHF), iar, pe de altă parte, că teoria impreviziunii a fost corect aplicată de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte aplicarea celor statuate de Curtea Constituţională a României prin decizia nr. 623/2016, a invocat, în sens contrar, decizia aceleiaşi instanţe nr. 62/2017, care stabileşte, pe de o parte, că părţile sunt ţinute de executarea cu bună credinţă a obligaţiilor ce le revin, iar pe de altă parte, că prestaţiile executate rămân câştigate contractului, o eventuală conversie a ratelor urmând a restabili echilibrul obligaţiilor contractuale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 iunie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul de judecată din 6 decembrie 2019, a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 8 noiembrie 2019.

Prin încheierea din 3 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

La 16 iunie 2020, după repunerea cauzei pe rol, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2368 A din 22 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, la termenul din 17 februarie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În speţă, hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, motivarea fiind clară şi concisă.

Este ştiut că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurenţilor cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În acest context, se impune a se preciza că aducerea în discuţie a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condiţiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existenţa condiţiei riscului supra-adăugat, şi că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată şi inexistenţa oricăror critici concrete în recursul de faţă.

Instanţa de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe raportat la scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în limitele motivelor de apel formulate de reclamanţi (aplicarea teoriei impreviziunii prin raportare, pe de o parte, la creşterea CHF, pe de altă parte la scăderea veniturilor acestora, corelate cu creşterea cheltuielilor pentru întreţinerea membrilor familiei), a avut în vedere apărările părţilor, stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de probele cauzei.

Or, simpla nemulţumire a recurenţilor cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a susţinerilor formulate de către părţi nu reprezintă motive de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate.

Argumentat şi legal motivat, instanţa de control judiciar a reţinut cu justeţe că impreviziunea este o instituţie ce operează atunci când dezechilibrul contractual este determinat de împrejurări excepţionale, exterioare şi complet independente de culpa părţilor, iar majorarea continuă a costului contractului, în raport de creşterea valorii CHF, prin diferenţele de curs, nu reprezintă o schimbare excepţională a împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii contractului.

Înalta Curte subliniază că impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestaţiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluţii de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenţii-reclamanţi.

Altfel spus, cererea reclamanţilor, de îngheţare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituţia juridică a impreviziunii.

Instanţa de control judiciar a arătat legal că, deşi vechiul C. civ. nu reglementa în mod expres teoria impreviziunii, aceasta a cunoscut o consacrare doctrinară şi jurisprudenţială, neputând fi fi exclusă, de plano, aplicabilitatea ei, pe temeiul lipsei de consacrare legală, aplicarea teoriei impreviziunii fiind permisă, în reglementarea C. civ. din 1864, în temeiul art. 969 şi art. 970, care consacră forţa obligatorie a contractului.

Este de necontestat că prin contractul de credit încheiat, părţile au agreat clauza de risc valutar, clauză ce reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de art. 1578 din C. civ. din 1864, aplicabil raportului juridic dedus judecăţii.

Prin art. 1578 C. civ. legiuitorul a consacrat principiul nominalismului monetar în materia contractului de împrumut potrivit căruia o sumă de bani trebuie restituită la aceeaşi valoare aşadar, indiferent de evoluţia cursului valutar. În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluţiile economice să nu influenţeze obligaţiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Conform textului legal menţionat:

"debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor. Mai mult decât atât, recurenţii-reclamanţi s-au obligat în mod expres prin convenţia încheiată să restituie creditul în moneda în care le-a fost acordat, respectiv în CHF.

Astfel, în condiţiile în care prin contractul de credit încheiat consimţind la contractarea unui credit în valută şi asumându-şi obligaţia de plată a ratelor în aceeaşi valută, reclamanţii şi-au asumat în mod liber şi conştient riscul valutar.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Prin urmare, nu s-ar putea aplica teoria impreviziunii în modalitatea solicitată de recurenţii-reclamanţi, respectiv stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului.

Invocarea de către recurenţi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016 este lipsită de relevanţă în speţă, întrucât, potrivit acestei decizii, condiţiile specifice impreviziunii presupun condiţii cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului) şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale).

Or, astfel cum în mod corect s-a arătat, aspectele invocate în cauză (creşterea cursului valutar, schimbarea situaţiei veniturilor şi cheltuielilor recurenţilor-reclamanţi) nu pot fi asimilitate unor împrejurări excepţionale, exterioare şi complet independente de culpa părţilor pentru a putea opera impreviziunea, acestea fiind aspecte asumate de împrumutaţi cu ocazia încheierii contractului de împrumut.

Cât priveşte susţinerea referitoare la acordul exprimat de reprezentantul băncii pârâte, cu privire la achitarea de către aceştia a cursului de la data semnării plus 50%, doar încheierea de şedinţă poate atesta susţinerile părţilor în cadrul dezbaterilor, or, astfel cum rezultă din actele aflate la dosar, această pretinsă achiesare nu a fost consemnată în încheierea de şedinţă, şi nici nu s-a solicitat îndreptarea erorilor materiale din cuprinsul acesteia în sensul consemnării acestei poziţii a intimatei pârâte, aspect reţinut în mod corect şi de instanţa de apel.

Pentru raţiunile înfăţişate, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea.

Aşa fiind, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenţii-reclamanţi, decizia atacată fiind la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2368 A din 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 2368 A din 22 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2021.